Archive for decembrie 2016

Mr Ioan Maier & old friend

27 decembrie 2016

image

image

Reclame

Şcoala iertării

25 decembrie 2016

Este impresionantă mobilizarea sufletească din perioada Crăciunului. Mă gândedc la unele lucruri pe care cândva doar le mimasem şi acum le descopăr. Apoi la nevoia de contraste(alb-negru, tristețe-bucurie)care ne dă sens.
Este multă psihologie în fiecare gest al nostru, dar ce mi se pare şi mai impresionant în această perioadă este asumarea că nu le putem avea pe toate şi necesara focusare pe ceea ce avem. Crăciunul este o astfel de sărbătoare – arta de a descoperi ce ai şi a te bucura de ce ai. Este apoi arta de a evita invidia şi intruziunea, mai mult decât e cazul şi nu în ultimul rând – arta de a iubi simplu. Cum altfel să mă bucur fără să îți arăt, dar să mă bucur în aşa fel încât bucuria mea să nu te rănească? Cum să arăt ce am eu mai bun şi să pot apoi să arăt că toate zilele anului sunt racordate la acest nucleu de 25 decembrie, simbol divin al faptelor mele de zi cu zi?
Probabil că este vorba despre un firesc ce nu trebuie nici clamat, nici explicat. El trebuie doar trăit şi apărat la nevoie.
Crăciunul este în mod cert o perioadă care prin valoarea ei solicită multă cunoaştere de sine şi asumare. De ce mă bucur?
 Cunoaştere de sine pentru că te pune în fața unor oglinzi pe care poți sau nu să le suporți, poți sau nu să te bucuri de ele şi totodată solicită o asumare a prezențelor/cotidianelor din viața ta. Este bilanț dar şi obicei – ne iubim deci din obicei/ obicinuință sau ca urmare a unor multiple semnificații? Este ceva amestecat, parte din gramul acela de credință, sădit în fiecare dintre noi. Cumva, Crăciunul profund este despre modificarea convențiilor într-un sens mai bun. Tu cel care mi-ai fi luat gâtul la semafor, în a cărui privire vedeam scântei de ură, eşti acum acasă, ai familie, te bucuri şi transmiți gânduri bune. Acea părticică rea din tine, care m-ar fi „evaporat” dacă ar fi stat în decizia ta, mi-a făcut o rană a cărei vindecare stă doar în iertarea mea. Eu nu ştiu să iert cu adevărat însă. Vreau să învăț asta şi atunci, ca să nu fiu ipocrit, voi spune că va trebui să lupt să învăț abia după ce voi fi luptat ca să supraviețuiesc în fața urii. Este, deci, Crăciunul, o sărbătoare complexă în care îmi pun întrebări sau doar o mică „parcare”, un răgaz, în care insultele şi invidiile au fost puse pe hold, până ne tragem sufletul? Probabil că deşi pare a fi al tuturor, Crăciunul este al celor care ştiu în egală măsură şi să sufere şi să se bucure. Mimeticii, bucuroşii de ocazie, doar cei care se forțează să ne convingă (când de fapt vor să se convingă pe ei) să privim totul în culori pozitive, n-au înțeles nimic din el. Această sărbătoare este prinsă într-o axă -bucuria naşterii – tristețea omorârii Celui care făcea minuni (dar era altfel, submina cutume şi autorități) şi apoi învierea dar privarea de acces direct la El, altfel decât prin fapte bune. Crăciun fericit!

Cugir, 25.12. 2016

Procese și efecte ale indiferenței – lenea care ucide prietenii

14 decembrie 2016

Trec anii. Scrii despre probleme în dragoste – enervezi. Scrii despre politică – enervezi. Scrii poezii – ori enervezi, ori ești ridicol, ori ești invidiat. Scrii romane –enervezi. Nu scrii nimic – enervezi și…tot așa. Faci ce simți – este o utopie, ia încearcă, să vezi ce vei culege! Îți spui părerea pe ceva anume – desigur că enervezi. „Contează felul în care o spui, mamă!”, ar zice maică-mea. Are dreptate. Sunt mulți care te lovesc în măduva sufletului fără facă ceva care, privit fiind de un juriu, ar putea fi atacat. Specialiștii le spun pasiv-agresivi, alții le spun altfel, eu le spun lași de comunicare.

În viața asta, în cazul unui conflict, fiecare lovește cu armele lui. Unul lovește cu anumite cuvinte, altul cu banii pe care îi are, iar altul lovește cu tăcerea lui. Probabil aceasta din urmă, ca forță dobândită, exersată, este cea mai mare formă de putere și de protest într-o relație afectivă. „Eu voi plăti pentru vorbele mele, iar voi pentru tăcerea voastră” spunea Victor Hugo. Parcă și de citate m-am săturat și ar merge și asta adăugat: scrii citate – enervezi.

Vorbeam despre tăcere și diferitele ei forme. Cu cât devii mai adult/bătrân, îți dai seama că multe din lucrurile în care puneai suflet nu meritau atâta osteneală dar că, totuși, suflet trebuie pus în continuare. Ani de zile am crezut, spre exemplu, că o persoană foarte apropiată mie, este de fapt un om care aderă la aceleași valori, ca mine. Am făcut o dublă greșeală, proiectând gânduri și așteptări care nu aveau de ce fi în felul în care am privit eu lucrurile. El era un om bun, pe care îl stimasem mereu și față de care făcusem acea greșeală asupra căreia Biblia ne avertizează – l-am iubit mult, mai mult decât pe Dumnezeu, cred. Astfel de erori nu rămân neplătite.

N-am să fac acum filozofia iubirii. Doar am să-mi analizez propriile trăiri actuale și să încerc cumva să mi le definesc. Nu găsesc alt termen, decât faptul că mă aflu într-un așa numit proces al indiferenței. Mai demult, prin 2011, poate i-ași fi spus unei situații similare – resemnare.

A deveni indiferent față de cineva pe care l-ai iubit, adică prieten, nu pasageră relație bărbat-femeie, încă mi se pare un lucru trist. Asta simt însă și oricâte mecanisme de apărare ar folosi persoana, niciunul nu ar fi apt sau de luat în seamă, dacă trecutul a fost unul corect și bazat pe o prieteni sinceră. Dacă a fost însă un trecut mincinos între noi și nenumăratele momente în care ne-am făcut bine, au fost simple gesturi care ar fi trebuit uitate (până vin vremuri individuale mai bune) atunci nimic nu a existat, practic.

O abordare mai degrevată de sentimentalisme ar spune că lucrurile trebuie privite secvențial și că în viață au fost momente și momente, iar acum unele sunt mai puțin bune. De ce, asta doar Dumnezeu știe. Sunt oameni care reușesc să întrunească faptic un nomenclator de argumente prin care oricând să-ți dovedească că „au fost acolo!” cum spune expresia. Adică, dacă stabilești niște criterii, s-ar putea ca ei să aibă argumente pe care să le arate, iar într-un proces, poate chiar al propriei conștiințe, tu să pierzi lupta cu argumentele.

Cu toate acestea știu că lucrurile nu stau chiar așa. Un factor important pentru care multe dintre prietenii se pierd este lenea umană. Când o prietenie devine minimalistă și se reduce doar la mici întâlniri bifate, fie pentru a ne mai pune la curent cu viața celuilalt, cu alte probleme sau doar în virtutea unei inerții, în mod sigur acea prietenie se află într-un proces al indiferenței, spre moarte.

Aproape că n-ar mai fi nimic de spus. Chiar am tras de mine să scriu și aceste cuvinte, pe care le-am scris. Dincolo de multe părți bune, ale oricărui proces de prietenie, trebuie admis faptul că unele dintre acestea mor. Și este o realitate faptul că pot muri de lene.

 

București, 14.12. 2016

 

 

***

11 decembrie 2016

Printre oameni care se schimbă

Se creează și se recreează – prietenia

O parte moare și alta se naște,

Alternativ, în oameni diferiți

Cu amintiri diferite

Și momente ce nu mai pot fi schimbate

 

Ca un joc de fântâni arteziene

Coboară și țâșnesc

Feluri de-a fi

Și n-ai cum să invoci, oricât ai vrea

De ce era una mai sus sau mai jos

Prietenia – Sinceritatea

 

 

6.12. 2016

***

5 decembrie 2016

Și vorbeam altfel
Ținând soarele sub limbă
Și din cuvinte se simțea căldura,
Iar ai mei erau lângă mine
Și străzile…

Cugir, 8.11. 2016