Archive for martie 2017

Tehnocratul Burleanu contra Regele Hagi în țara orbilor

27 martie 2017

N-am mai scris de 15 ani despre fotbal. Am abandonat această activitate după ce am simțit primele semne de regres, nu atât al rezultatelor, cât al dăruirii și idealismului în fotbalul românesc. Adolescența mi-a fost sever bombardată cu „nețoi”, „victori și ioni becali”, cu „cooperative” și „sechelarii” dar și cu concepte precum „meciuri strategice” sau „blat”.

În fond, luate individual, toate cazurile aveau o justificare afectivă. Dacă îi analizai cu atenție pe cei care „băgau” sau „scoteau” bani din fotbal, mereu găseai o explicație, cum că ei au fost buni odată pentru cineva și cum fără ei poate n-ar fi apărut te miri care nume și că până la urmă, la fel ca în viață și politică, fiecare e prieten sau rudă cu cineva și fiecare a făcut cel puțin un bine cândva, cuiva care la rândul lui a făcut alt bine.

În celălalt registru sufletesc, adolescența și inima mi-au fost umplute mereu de minunatele povești care se spuneau în jurul mesei lui Ovidiu Ioanițoaia, la „Procesul etapei” și mai apoi la „Recursul etapei” dar și la emisiunile maestrului său, regretatul Adrian Păunescu (Meciul meciurilor), cel care, în 1999, a realizat imposibilul și l-a convins pe Hagi să revină la Națională pentru a învinge Ungaria.

Pe atunci, la emisiunile celor doi se perindau adevărați consilieri sufletiști ai fotbalului de calitate, trăit și nu (doar ) vorbit, precum Dobrin, Cornel Dinu, Halagian, Costică Ștefănescu, Deselnicu, Fănuș Neagu și câți și mai câți, căci mi-ar trebui un întreg caiet virtual, în care să conchid precum poetul Nicolae Prelipceanu, dar adaptat la fotbal: „pe toți aceștia, pomenește-i tu microbistule, dacă mai exiști”.

Cu ce ne confruntăm astăzi? Fără a vrea să intru în prea multe detalii, vedem cu toții că la conducerea FRF se află un fel de gașcă tehnocrată, în frunte cu un fel de „Cioloș” al fotbalului românesc pe numele lui Răzvan Burleanu. N-ar fi asta o problemă, dacă acest „țâcă” ajuns la 29 de ani șeful FRF, remarcat la acea vreme prin citate din Monica Macovei și ales în condiții dubioase, fiind nevoie de condamnarea lui Gică Popoescu, pentru a i se face lui loc, s-ar fi priceput la fotbal. Dar ce vedem este, vorba lui Zorba Grecu, – „a beautiful disaster”,  în care junele cu fizionomie de licean, pasionat de socoteli pe spatele jucătorilor (vezi tricourile cu adunări, scăderi și înmulțiri) nu doar ne pune nervii iubitorilor de fotbal la încercare, ci îi umilește prin sfidare. Degeaba au început să meargă la meciuri tot mai multe mame cu copii, pentru că nu au ce vedea, România nu mai înscrie demult.

Oare al câtelea „stat în stat” este și această Federație Română de Fotbal, în care odată cineva ajuns, nu mai poate fi tras la răspundere pentru performanțe, așa cum ar trebui să se întâmple firesc acolo unde este vorba de „statul de funcții” și sentimentele unei întregi națiuni? N-am fi zis nimic dacă n-am fi avut chiar lângă noi alternativa, adică exemplu profetic al unui Gică Hagi, căruia nu i-am dat nici măcar dreptul să greșească (pentru că asta nu este permis geniilor!). Fostul decar își vede de treabă și ne arată (dar nouă nu ne pasă) că prin răbdare și cu o bună strategie, cu pasiune și cu multă, multă muncă, se poate construi și în România. Dar noi nu ieșim în stradă pentru astfel de oameni decât atunci când ne produc emoții violente de bucurie și când ne scot pentru o seară din lâncezeală. Când ei se manifestă altfel, în liniște, agonisind grăunte cu grăunte pentru a pune la muntele succesului, trecem orbi pe lângă ei și ne bucurăm doar în sinea noastră, fără să mișcăm un deget, fără să-i propunem sau să-i vorbim cu voce tare de bine.

Cei mai mulți tăcem și așteptăm ca alții să ne facă treaba, nu ne băgăm și o criticăm pe Halep că este pe doi sau pe trei și nu pe unu, ca apoi să conchidem că „nu avem mentalitate”. Dar măcar acum vedem singuri că „nemții” care cerem să vină să ne conducă, nu sunt mai breji, ba din contră.

Oare câte Golgote mai are de urcat Gică Hagi ca să-l vedem?

 

Reclame

#zeceani la București

26 martie 2017

Când au trecut zece ani? Pe 26 martie 2007 începeam o nouă viață. După Cugir (1981-2000) și Alba Iulia (2000-2007) la 26 ani luam drumul „Căii” lui Nerva Traian din Sectorul 3. Am fost de toate în 3650 de zile, responsabil de presă, comandant, poet, eseist, student, autor de roman, suferind în iubire, călător, expert PR, șofer și mai ales prieten. Dușman nu mi-a prea reușit să fiu, n-am vocație. Azi am rememorat cu doi prieteni, unul care rămânea trist la Alba Iulia, altul care se bucura că vin la București, despre cum a fost acel început și cum a decurs acest deceniu. Hm…Sunt prea multe de spus. Dincolo de toate, îmi plutește sentimentul unei poveri, că n-am uitat pe nimeni dintre toți pe care i-am cunoscut și cred că nimeni nu m-a mai uitat niciodată pe mine. (V-am pus una lângă alta ultima mea poza de la un eveniment public, de dinainte de a pleca, în 2007 și două dintre ultimele, de la ultimul eveniment public la care am participat). Foto 2007: Mihai Lazăr și Foto 2016: Cristina Trifulescu.

Bunica

25 martie 2017

Când vântul copacii îndoaie
Şi plouă, şi-i vânt, şi ni-i frică
Fugim la bunica-n odaie
Noi, două surori şi-o pisică.

Acolo e frig, şi-i tăcere
Divanul bătrân dintre uşi
Cu vechile lui lăicere
Ne-aşteaptă cu cărţi şi păpuşi.

Bunica ne iese-nainte
Cu zâmbetul cald de bunică
Hei! Care mi-a fost mai cuminte?
Fetiţele ori tu pisică?

Otilia Cazimir – Bunica

Facebook – spațiul monologurilor

15 martie 2017

Interesante vremuri trăim. Prietenii de-o viață care se rup de la un fleac, oameni care nu comunică între ei, invidii care au escaladat și au atins cote paroxistice și deasupra a toate –jocul interpretării, cu al său efect de bumerang.  Deși mulți știm cât neadevăr este în realitatea virtuală, în ceea ce vedem peste gard (în alte curți/pagini vecine) continuăm să interpretăm, iar asta pentru că este mai lesne așa.

Virtualul și, în special, Facebook-ul au devenit o formă soft de lene și amânare a comunicării reale. Este mai lesne să te uiți în ograda (pagina) celuilalt și să tragi concluzii finale sau să absorbi vorbele scrise, fără să mai ceri lămuriri sau să întrebi ceva suplimentar. Este suficient ca „Ceva” să fie într-un fel, pentru că „Altcineva” așa a scris pe Facebook. Se crează deci o primă confuzie, aceea că o afirmație a cuiva întrunește părerile și crezurile acelei persoane în totalitate și într-o formă neajustabilă, în care o întrebare n-ar fi binevenită.

Dacă faceți un simplu experiment, întrebând persoana care decide să afișeze o afirmație de genul „rău e să fii prost…” spunându-i „la ce te referi, spui asta în general sau la o situație anume?”, persoana care a „postat” în cele mai multe dintre cazuri fie n-o să răspundă deloc, fie n-o să fie sinceră.

Acest fapt te duce cu gândul la faptul că Facebook nu este doar un spațiu al monologurilor, ci și unul în care adesea prietenii sau cunoscuții din viața „offline” își plătesc polițe. De pildă, cel care postează „rău e să fii prost” știe că receptorul său a primit mesajul și asta e tot ce contează pentru orgoliul celui care trimite. Prin afirmația simplă, cu caracter general, l-a insultat „în public”, chiar dacă fiecare se afla singur într-o încăpere, la momentul în care insulta a fost transmisă și receptată.

Afirmația n-a fost o simplă insultă virtuală, pentru că aceea s-ar fi putut desfășura direct pe email sau pe messenger, dar ar fi solicitat asumare. Pe Facebook asumarea unei opinii, ghilimelele sau alte aspecte care țin de o amprentă personală, pot lipsi și acest lucru să nu reprezinte o vină. Se trece deci simplu de la asumare la insinuare și asta lovește mai dureros. Se întâmplă astfel ca unele postări să aibă efect de hazna. Cineva este vizat dar, în lipsa menționării adresantului, mirosul urât este resimțit de toți și nu sunt puțini cei care pot crede că afirmația i-a vizat pe ei. Sunt victime colaterale ale interpretării.

Deși o afirmație care a scopul să insulte n-are cap și n-are coadă, pentru că publicul format din utilizatorii care citesc respectivele cuvinte este privat de menționarea unui subiect clar, ea îi rănește pe cei care se simt într-un fel sau altul legați de persoana care postează. Așa s-au creat un alt alt efect de Facebook, acela că persoana este tot una cu opinia pe care o exprimă. Dacă împărțim și pe categorii ale felurilor postărilor, o să constatăm că diferențele de simpatie în politică sau fotbal pot duce la ruperea unor relații vechi din viața reală, doar pentru că se face acest tip de identificare și ce nu este ca mine este împotriva mea.

Am remarcat la o parte din Generația Z, spre exemplu, un fenomen. Foarte  mulți nu vorbesc între ei, nici pe Facebok, nici în vața reală (acolo unde bonjour-ul din Interbelic e luat de hello-ul actual). Cei mai mulți n-au, din păcate, nici măcar opinii neexprimate cu privire la viața socială (unii nici nu știu dacă își pun problema existenței unei astfel de vieți offline) preferând să se izoleze în mesaje prescurtate și simboluri pe Whatsapp sau să se conecteze la căști, unde își creează propria realitate, care îi ține departe de pericolul altor tipuri de mesaje. De fapt, purtate exagerat, căștile devin o celulă umblătoare, cu care persoana „se îmbracă” ostentativ, în unele sitauații, tocmai pentru a nu fi deranjată.

Au apărut practic niște fenomene izolaționiste așa cum sunt: căștile, „capul în telefon”, evitarea contactului vizual, lipsa formulelor de politețe sau a inițiativelor spre un minim dialog, subiecte de complezență, evitarea abordării părții personale.

În foarte multe dintre situații, mulți dintre cei care, fiind parte a unui grup, aleg să nu participe nici măcar cu o urare de la mulți ani sau de mulțumesc la o ocazie, eveniment cu relevanță pentru un semen. Se tace. Se stă într-o latență comunicațională care parcă așteaptă un conflict, la care grupul să se manifeste crescendo, într-o formă care seamănă cumva cu Distribuția lui Gauss.

 

Fenomenul moraliștilor de conflict

 

Moraliștii de conflict sunt aceia care nu citesc textul unei postări sau o fac în mod superficial, dar care devin foarte activi în conflictele iscate la partea de comentarii din subsol. Aceștia înfloresc de bucurie când se iscă o dispută și, poziționându-se de o parte sau de alta, nu pierd nicio ocazie să țină morală de tip insultă, autorului care a avut curajul să-și asume o părere. Acesta este într-adevăr un fenomen nou, pe care numai la cei din Generația Z l-am văzut: să ții morală cuiva, insultându-l, de exemplu: „nu este frumos ce ai făcut arogantule și lașule, prostule, te excludem”.

Dar asta se întâmplă de regulă numai în comentarii, pentru că o să întâlniți la foarte mulți un absenteism sau un non-combat, rezultate ale lenei de a citi sau de a valoriza, de a lua în seamă orice este în afara „muzicii” pe care și-au setat-o în căști.

Tocmai de aceea cred că Facebook (camuflat comunicațional în formula „rețelele de socializare”) a devenit un spațiu al monologurilor, în care fiecare își etalează emoția mai pe tarabă sau sub tarabă, în timp ce mulți alții vin doar să se uite. Unii activ, alții ca prin sticlă, într-o rutină a scroll-ării.

Și tocmai de aceea cred că trăim vremuri încărcate de o anumită tristețe, în care indirect-ul și insinuarea sunt unelte de luptă virtuală.

 

București, 15 martie 2017

Flaviu Predescu

Pericolul unei singure oglinzi

10 martie 2017

Dacă un prieten îi face cunoștință prietenului său bun cu o altă persoană și, în ceva timp, cel căruia i s-a făcut cunoștință schimbă priviri cu subînțeles cu persoana cea nouă, în detrimentul (interpretabil, firește) celui care a inițiat crearea legăturii, ce sentimente ar trebui să-l încerce pe întâiul?

Sau dacă între doi prieteni foarte apropiați, un terț străin spune lucruri despre unul dintre ei celuilalt, iar cel căruia i se spune, discerne dacă spune sau nu prietenului său bun ce a zis terțul, mai este sau nu prietenie corectă din partea celui care ascunde?

(Dar dacă cel care a ascuns motivează că, în interpretarea sa, dacă ar fi spus, consecințele ar fi fost nefavorabile prietenului sau lor trei, în ansamblu, este apărat de dreptate sau nu?)

Apoi, ar mai fi și alte întrebări. Cum ar trebui să se comporte cel care atunci când știe că a făcut eforturi să schimbe la el însuși comportamente din trecut, este pedepsit cu distanțare sau acuze tocmai atunci când luptă să se schimbe?

Care sunt limitele prieteniei adevărate? Poate fi indiferent un prieten bun în fața suferinței altui prieten? Sau oare o prietenie nu începe să moară abia când apare nepăsarea sau auto-împotrivirea de a mai lupta sau a o împrospăta, a celuilalt, pentru că acela, găsindu-se în contexte comode, consideră drept fără rost strădania de a-și mai lupta pentru prietenul său.

Pentru unii oameni, în viața asta, ești doar un zero, iar ei țin să îți spună asta chiar și în scris. O fac fie că vor să te lovească, fie că nu realizează ce vorbesc și atunci aruncă vorbe, ca și cum ar da convulsiv din picior în fața unei dureri. În schimb, alții, te fac să te simți ca un zero, dar asta vine și din percepție, pentru că tu ai investit în ei mult.

Cu cât trece timpul, iau în calcul o concluzie care mi se țese în minte, întocmai ca o pânză de păianjen: aceea că în generația mea se ascunde o generalizată boală sufletească. Ea se manifestă ciudat. Ce remarc, la o primă vedere, prin studiul calitativ, superficial științific, dar nu lipsit de argumente, a trei din patru subiecți observați. În fiecare situație, variabila „partener intim” a schimbat comportamentul masculului din cuplu(me included in the research).

Variabila „partener intim” a sporit într-un fel diferit agresivitatea acestuia, nu printr-o stimulare directă, ci prin confirmarea ideii de stabilitate. Într-un singur caz, din cele patru observate pe termen lung, variabila „partener” nu a radicalizat agresivitatea partenerului. Cum s-ar putea explica asta? Atât timp cât te afli în căutarea „iubirii” (a unui partener compatibil) ești nesigur și dispus să faci concesii. Fie că este vorba despre „renunțări controlate” în detrimentul altor câștiguri sau, culmea, renunțări/ derogări de la valori adânc sedimentate, pentru bucurii imediate, trecătoare, a căror recurență cere  cu lejeritate încălcarea unui principiu solid. Mai simplu spus, ai nevoie de sex dar suporți umilințe pe care în mod normal nu le-ai fi suportat cuiva non-sexual. Iar ca „recurență”, cu cât mai repetată nevoia bazală sexuală, cu atât subiectul încalcă o valoare care în alte contexte n-ar fi încălcat-o.

Încurcate sunt căile Domnului. Și atunci de ce am avea, mulți dintre cei născuți în intervalul 1970-1985, o astfel de problemă? Probabil că este cea mai privată de comunicare sexuală generație. Sunt mulți tineri care s-au născut în acest interval și care au eșuat emoțional de mai multe ori până să ajungă la o anumită stabilitate sau care au atins o stabilitate a la Pirus. Stabilitatea pentru unii dintre bărbații acestei generații a însemnat și multă renunțare sau conștientizarea renunțării. Menținerea altor tipuri de oglinzi, diferite de oglinda stabilității, se pare că nu avea cum să facă bine. Acea stabilitate, firească prin ce însemna, cu atât mai mult cu cât drumul spre ea a fost anevoios, venea ca un rod al căutării sau al norocului dar se șubrezea în fața concurenței altor oglinzi, controlul percepției fiind la tine. Le-am putea spune păreri sau puncte de vedere diferite, dar tare îmi este că reacția față de concurența propriilor oglinzi/ percepții, poate fi o fatalitate (uneori chiar violentă) chiar dacă și celelalte îți aparțin, dar te pot arăta din când în când mai defavorabil decât oglinda care în sfârșit te arată în cele mai multe dintre zile la fel, adică într-un mod pe care tu ți-l dorești.

Tind să cred că destul de rănită de căutări, generația mea a ajuns la concluzia că este de preferat acea oglindă care pune capăt singurătății (și nu e un mod greșit de a gândi) dar că mulți dintre noi am început să tolerăm foarte greu alte tipuri de oglinzi, diferite de cea care ne aprobă. Și de multe ori, nici nouă nu ne plăcea ce vedem în această oglindă. O versiune mult prea furioasă sau defensivă, în anumite situații, ne enerva și ne făcea să-i cerem să ne spună, nu ceea ce ne dorim să auzim, ci adevărul. „Dar ai și alte oglinzi în jur, care te-ar putea ajuta să te echilibrezi și culmea, că o altă oglindă din casă, nu e împotriva oglinzii tale principale, ci doar o completează. S-ar putea ca acea oglindă să te arate mai frumos, chiar atunci când tu, anxios, te temeai că o să-ți arate cine știe ce defect și o să-ți influențeze și propria-ți percepție și-o să te simți urât, crezând că așa te vor vedea și ceilalți”. Dar noi distrugem inconștient oglinzile care ne diferențiază și o căutăm și ne bucurăm de cea care ne place cel mai mult. Avem control asupra ei, putere de prezicere.

Nu știu dacă mai există la Rădești o oglindă la care și bunicul prefera să se bărbierească (deși cred că era singura pe care o avea la îndemână) care indiferent cum ai fi fost, te arăta frumos. Forma ei era de pentagon, cu două găuri prin care se petrecea un șnur și era agățată de un cui din perete. Duminica dimineața, atunci când bunicul se bărbierea, era dată jos, căci nu era mai mare decât o icoană și era rezemată de o cutie de lemn în care se găseau alte chestii pentru bărbierit. În adolescența mea plină de coșuri, mă bucuram că oglinda respectivă, în care credem cu tărie mai atenua din rănile feței. Când mă vedeam în altele, care nu se sfiau să mă arate așa cum credeau ele că e corect, iarăși mă necăjeam și tânjeam după oglinda bunicului. Contează mult să ai o oglindă preferată dar parcă devine trist când prin ce asupra căreia te-ai oprit îți schimbi priviri cu subînțeles, cu tine însuți, împotriva propriei tale persoane, alta decât cele două care se privesc.

Uneori suferința e bună, e sanitară, e împrăștiată în mai multe oglinzi dar tot ea îți aduce lumină în ochi, din mai multe părți, atunci când singura oglindă pe care o preferi te mai arată și trist. Stă în puterea, noastră nu doar de a lăsa diversitatea propriei imagini să vină la noi, ci de a o căuta și a o cultiva.

 

București, 9 martie 2017

Țeapa soarelui

8 martie 2017

image

„Dire Straits – Brothers In Arms”

2 martie 2017