Archive for mai 2017

Pasarea vinovăției în despărțirile dintre prieteni

28 mai 2017

Mă gândeam la o chestiune de bun simț, pe care am respectat-o întotdeauna și care face parte din felul meu de a gândi. Dacă cineva mi-a făcut cunoștință cu altcineva, în primul rând că am ținut minte, unde, când și în ce context s-a întâmplat acest lucru. Apoi, am încercat, oarecum, să mențin, măcar la nivel de percepție „triunghiul” relațional nou creat dar, mai ales, să-l respect pe cel care mi-a făcut o nouă cunoștință, mai ales dacă legătura era una de care mă bucuram.

Adică, atunci când mă refer la persoana cu care mi s-a făcut cunoștință, într-o discuție cu cel care a făcut demersul, să las să se înțeleagă o implicită recunoaștere a faptului. Să nu mă dau „mai prieten” decât cel care a inițiat legătura, cu cel cu care mi s-a făcut cunoștință. Au fost și situații, cum este de altfel firesc, ca lucrurile să evolueze între mine și persoana cu care mi s-a făcut cunoștință. În cazurile astea, în răstimpuri, am mai făcut trimitere la momentul respectiv. It is about empathy. Nu formal, exagerat, cum se întâmplă să mai facă unii, încât ajungi să te simți prost, ci exact atunci când trebuie și în mod sincer. Așa am considerat eu că e bine.

Au fost situații însă, nu multe, când oameni cărora le-am făcut cunoștință, ori unul, ori celălalt, ori amândoi, din cadrul perechii, s-au comportat ulterior rece și chiar dușmănos față de mine. Acum vreo trei ani, când i-am reamintit uluit unui om, care tocmai înfipsese un cuțit în mine, că i-am reabilitat niște relații deteriorate, mi-a spus: „astea nu-s lucruri care se spun!”. Adică, bine pe care i-l făcusem atunci când toată lumea îl marginaliza, a fost ceva care astăzi, spus fiind, ar trebui să mă facă să mă simt vinovat. Cumva, voia să mă facă să încep să cred că după ce mă trădase tot eu eram cel care persista în greșeli și astfel să mă descurajeze să mă apăr. Iar asta pentru că el nega inconștient realitatea sau n-ar fi putut suporta într-o confruntare cu adevărul.

Și am mai trăit astfel de situații, fie că pe axa vieții o iau spre adolescență, fie că vin spre zilele noastre. Acest tip de comportamente, au desigur și explicații psihologice. Multe țin însă de caracter și de prezența sau lipsa lui, iar atunci prea multe explicații nici nu-și mai au rostul. Spre exemplu, dacă ați observat, atunci când cineva cu care ați avut o relație apropiată și din varii motive vrea să rupă legătura, acele varii motive se succed unul altuia mereu cu un pseudo-argument final, extras din cea mai recentă afirmație pe care o faci. Strădaniile tale de a cere o comunicare mai dezvoltată, devin forme ale vinovăției care sunt adăugate celorlalte și deci ce spui ultima dată este invocat ca motivul despărțirii. Prostii balcanice.

Asta se întâmplă, de regulă, în cazul personalităților imature care sunt, practic, incapabile să facă o evaluare globală și sinceră a relației căreia vor să-i pună capăt. Practic, aceștia își suprimă considerabile părți de memorie, în detrimentul unor argumente pe care ajung să le caute și să le simbolizeze pentru a le atribui celui de care vor să se despartă, pentru a obține aprobare de la cei din jur și finalmente pentru a putea trăi ei înșiși cu decizia pe care au luat-o.

De ce rup unii oameni legături, mai ales cum este în cazul prietenilor vechi? Asta rămâne o temă care trebuie  atent dezbătută. Ea pare a nu ține de persoana de care se despart, oricât ar vrea inițiatorii ruperii să inducă aceasta idee, ci de niște chestiuni interioare și măcinări insuportabile.

M-a șocat cândva suma de comportamente a unui foarte bun prieten, care era trecut demult în sfera de membru al familiei. Adică, atunci când investim atât de mult, o persoană străină, încât spunem că e „frate” sau „din familie”, înseamnă că am ajuns la concluzia că acea persoană a devenit cumva o parte din eul nostru. Cum spunea Mateiu Caragiale în Craii de curte veche: „una alt eu însumi”. Și dacă ai trecut acea persoană în sfera de familie, înseamnă cu atât mai mult că o accepți, așa cum te accepți chiar pe tine, cu bune și cu rele.

Tăria în cazul unor astfel de rupturi între prieteni, în care se folosește metoda victimizării, tocmai pentru a se abate atenția de la tema reală a conflictului, stă, probabil, în a ignora însăși victimizarea.

Oricâte ai clama, n-are cum să-ți fie indiferent că beneficiarul sentimentelor tale, căruia i-ai dat cea mai de preț valoare pe care o ai – încrederea, îți întoarce spatele. Mai mult, o face într-un fel în care, dacă n-ai fi avut puterea psihică să te aperi ai fi putut claca. Adică, să fi trădat de către cineva care se victimizează nu e tocmai ușor, pentru că pe lângă rana rupturii afective, respectivul vrea să îți pună în cârcă și responsabilitatea rupturii.

 

 

 

 

Reclame

Mentă și busuioc

8 mai 2017

Îmi mai poate înlocui ceva din suflet sinestezia, mirosul de mentă și imaginea bunicii? Nu cred. De fapt, sigur nu. Chiar dacă acum beau ceai într-un ibric primit în dar de la niște oameni dragi și chiar dacă ceaiul e la plic, cumpărat dintr-un mare magazin bucureștean. Grădina aceea și mâinile bunicii se transpun aici, în partea stângă. Grădinuța de la drum, de la Rădești a sigilat în inima mea chipul bunicii și mirosul de aburi de mentă. Acolo era, la loc umbrit, mai ales în partea de la drum, unde rar treceai, pentru că locul era mic și înfundat, ca un colț verde.

Bunica se strecura și aducea o mână de mentă proaspătă, pe care o spăla și o punea în apa clocotindă. Era un ceai făcut ca din apa ce se scurgea pe țigle și pe burlane, în asfințiturile în care nici măcar un guguștiuc nu se mai auzea. Parcă timpul se oprea în loc și streșinile cu picături prelinse ni se făceau auzite blând în timpane, de zici că era o toacă făcută din apă cu busuioc: tec, tec, tec…tec, tec, tec.

Pe mine unul, acel tip de atmosferă mă punea mereu pe gânduri, mă făcea și curajos și temător în același timp și parcă mi se limpezea privirea după câte-o ploaie, când câte-n „sara bună” de după gard sau zgomotul obosit de autobuz, cu muncitori istoviți și turtiți de osteneală, își anunța trecerea.

Apoi cucuvelele de pe școală. Cum să n-am acum anxietăți cu duiumul, când am învățat limbajul superstiției și prevestirea de rău ca pe o limbă maternă, de parcă primele lecții de viață mi-ar fost, nu rostirea de nume și roluri, ci învățarea prevestirii de moarte și cântecele de înserat ale prea multelor păsări.

Menta și busuiocul mi-au fost plantele copilăriei. Una mă păzea de boli și dureri de stomac, mă dezinfecta trupește, iar cealaltă invers, mă sfințea și îmi dădea curaj, mă întărea în duh și-mi îmblânzea mirosul, mă supunea întru bunătate. Toate sunt meritul bunicii, Mama Loală, care a făcut ce a știut și ne-a umplut vacanțele cu voioșie și cu sfințenie. Pe mine, în paranteză fie spus, m-a lăsat chiar să mă mai prostesc și să trag câte-un Carpați și chiar să beau câte-un pahar de vin. Naiba știe dacă a fost rău sau bine, dar asta mi-a dat mai târziu un fel de tărie și o putere de negociere aparte, mai ales în serile grele, când țanțoși profeți se îmbătau încă dinainte de a li se turna în pahar. Ne plătea, pe mine și pe frate-meu să mergem la biserică, iar noi ne bucuram că „am prostit-o” ducându-ne, când de fapt ea ne încreștina și reactualiza asta, dându-ne ce oricum ne-ar fi dat, în schimbul angajamentului nostru evlavios. Și chiar dacă mergeam în pod, și chiar dacă uneori aruncam muștele uscate, găsite în pânza de păianjen a ferestrelor rotunde, în capul celor de jos, noi luam contact cu locul și cu mirosul de tămâie și de lumânare. Ne amuzau Tata Chițu și Unchiu Verjil, care cântau și dădeau pagini la lumina unui bec în formă de prună, pentru că doar duminica îi vedeam așa, cu cămăși curate, bărbieriți și tăiați pe ici pe acolo și sobri, de parcă nu ne-u văzut în viața lor.

Totul era un corolar de verde, cu mentă, cu busuioc și cu vin făcut din struguri de la „Deal” sau din fața casei, nici nu conta. Vinul avea același gust de pai, tăiat parcă pe jumătate și umplut cu zeamă de cireașă neagră, aproape putrezită. Îți adia în nări mirosul câmpului, cu râsetele celor care culegeau împreună via și tot ce era împrejur. Oamenii știau una și bună, să-și vadă de treabă. Era destulă, era pentru toată lumea, încât nici să fi vrut, n-aveai cum lenevi în minoritate atunci când toată lumea muncea cântând, cu o voioșie cum numai la cei trecuți de 60 de ani am văzut. Pe ei îi ocoleau bolile, iar mâinile le miroseau a mentă sfărâmată și lemn, iar uneori a piersici de vie.

Am revenit în prezent, în Chirigii, și nici nu știu când am sorbit ceaiul de mentă. Sunt un om matur acum. Am trecut deja prin câteva chestii de viață și totuși, creierul își deschide porțile și face punte în timp, acolo unde o plantă sau două își scutură mirosul și îmi aduc aminte de bunica. Nu o bunică idealizată, bătrână, vlăguită, ca în povești și basme. Ci una care a murit oarecum tânără, având încă pielea întinsă și niște riduri pe lângă ochi, pe care n-am cum să i le uit. O bunică realistă, care își punea mintea cu mine. Și m-am antrenat mereu în aceste confruntări cu cei mari, iar astăzi îi pomenesc tot mai cu drag.

 

 

 

București, 8 mai 2017

Politica și emoția care îi unește (și desparte) pe români

5 mai 2017

Cei care vor să înțeleagă cât de cât fenomenul complex al politicii trebuie să ia în calcul niște factori determinanți. În primul rând, fie că vorbim de o corporație, un minister sau un serviciu secret, pentru a înțelege de ce este „ceva” într-un fel și nu în altul, trebuie să separăm lucrurile. „Una” este obiectul de activitate al acei organizații și „alta” dinamica relațiilor interumane din cadrul ei și emoțiile care însoțesc orice acțiune.

Mai exact, psihologia angajaților, a membrilor unei organizații, este de a-și atinge interesele (profesionale și personale) și a determina lucruri care să le ofere satisfacție și care să le dea sens, să-i mențină valabili (personal și profesional). Pentru asta, în relațiile cu superiorii, sunt destui angajați dispuși să facă multe. Unii bărbații să ofere daruri, să își modifice comportamentul în umili și în yes-mani, iar  unele femei chiar să-și seducă șefii sau pe cei în care văd perspectiva „șefiei”.

Există, într-adevăr, o largă categorie de „paraziți organizaționali” care au un singur scop, afiliat devizei: „timpul trece, leafa merge”. Dar nu toți care stau degeaba sunt răi. Ei împărțiți în două categorii: unii care au venit cu această mentalitate în instituții și organizații, având o fire „evitantă”, lipsită de răspunderi,  iar alții care au devenit astfel, din cauza mai multor factori, în principal care țin de birocrație și natura retrogradă, conservatoare, izvorâtă din comportamentele ierarhice. Cine vine și spune că organizațiile sunt un fel de mănăstire de maici  se înșală.

Odată ajuns șef de instituție importantă sau de macro-organizație, ești supus agresiunii unui sistem ale cărui capacități de influență și rezistențe la schimbări, sunt greu de cuantificat. Mai mult, polii de putere existenți, formați din directorii de „pilon”, care nu pot fi schimbați ușor, chiar și în cazuri de incompetență majoră, sunt primele „stânci” de care se ciocnește un potențial conducător politic ce se dorește reformator. Disoluția omului politic emanat de vot în raport cu „sistemul” survine din instabilitatea politică. Deviza „Păi câți miniștri am schimbat eu…” e la ea acasă în instituții. O fi bine, o fi rău, ca tot ce rezidă din vot să fie atât de șubred ți trecător?

Sunt, într-adevăr și mulți oameni serioși într-o instituție, dar și foarte mulți „șmecheri”, exact ca în societate. Mai rău este că presiunea grupului și nenumăratele persoane lipsite de caracter din organizație/ instituție dar și din afara ei, te fac să devii un șef distant și uneori hiper-precaut, încât înveți că este esențial să-ți păzești „fundul, iar asta costă timp.

Mai mult, nu cred că există un singur grup în țară, unul cât de mic măcar, în care să nu mai fie cel puțin încă un pol de putere, care îi diluează autoritatea grupului care are „ștampilele”. Asta este, din păcate, natura multor funcționari români. Și atunci, ce este nefiresc în faptul că, cei care, la un anumit moment de viață, dețin răspunderi, se găsesc în același loc? Eu cred că într-o situație ca mult-trâmbițata speță a zilelor noastre, despre cine cu cine s-a întâlnit și unde, a primat mai degrabă emoția decât procedura de a îndeplini, vai, interese oculte. Iar asta se va vedea în anii care vor veni.

În încheiere, că tot am vorbit de organizații, merită enumerate câteva formule ale limbajului de rezistență la schimbare. De multe ori este un limbaj al supraviețuirii pe funcții, prin tergiversare:  „am deja dosarul de pensie depus” sau „sunt pe tratament” sau „mai stau încă un an, până termină <fi-m-iu> facultatea, vă rog să fiți îngăduitori cu situația mea” sau „păi Gizzela e nepoata unui <fost> și e bine să ne avem bine cu foștii”  sau „are soția bolnavă” „etc” etc. Este încă multă emoție în administrația românească.

Tocmai de aceea m-a amuzat când am auzit acum un an că „tehnocrații” declarau că vor să reformeze administrația și unii oameni chiar erau dispuși să mai și creadă în această utopie.  Administrația și structurile militare nu pot fi reformate atâta timp cât sunt subjugate devizei: „Ceata lui Pițigoi, dai în unul, țipă doi”.

Lupa care este pusă acum, în mod agresiv, pe unii dintre oamenii din politică, reprezintă o exagerare și o distorsionare de la adevăr. Problemele sunt mai la bază.

De ce nu s-ar întâlni oamenii politici și în timpul liber? Este o chestiune de etică sau doar o ipocrizie a celor care pun lupa pe comportamente pe care și ei le au?

 

 

Flaviu Predescu                                                            5 mai 2017

Asumpție predesciană în psihologie :D

3 mai 2017

Ca observație personală, am putea reține un aspect care trebuie notat și anume faptul că sunt persoane care proiectează despre sine o imagine preponderent pozitivă în grupurile din care fac parte și care construiesc imaginea lor publică print-un puternic caracter formal, constituit din simboluri idealizante despre sine (ex: pozele și ipostazele care îi avantajează, gesturi și comportamente „peste medie” ale atenției față de nevoile celorlalți, care sunt exersate (fie dobândite prin educație parentală – fără ca noi să știm dacă ele sunt înțelese și acceptate afectiv de către ei înșiși). Adică, însușirea unor valori formale ca reguli –„pentru că așa trebuie și punct” în detrimentul însușirii unor învățături – „păi uite de ce trebuie așa…”  poate duce la anumite construcții comportamentale mimate, dar aducătoare de apreciere din partea celor din jur.

Aceste gesturi formale, sincronizare, pe perioadă determinată, cu interesele celor din jur, față de care au la rândul lor interese, duc la obținerea unui feedback foarte pozitiv, constant, din partea grupurilor din care fac parte. Astfel, hrăniți de acest feedback (atât narcisiștii dar și cei cu un nivel incert al stimei de sine) devin subjugați unui Eu ideal (adică Eul care ar trebui să fie imaginea despre ei înșiși – adică, potrivit Larousse, acea imagine pe care subiectul presupune că o au unele dintre persoanele care îl cunosc.

Mai simplu spus, persoana care i-a impresionat pe cei din jur cu felul său de a fi (doar dacă asta s-a făcut prin unelte ale formalismului) va ajunge să se auto-saboteze constant în cunoașterea de sine, prin faptul că Eul ideal pe care și l-au format (cu vrere sau fără vrere, conștient sau inconștient) nu le mai permite acest lucru. Incapacitatea lor de auto-dezvăluire și de asumare a unor posibile situații când li se va reproșa fie că nu sunt ceea ce par, fie că au dezamăgit sau simplul fapt că li se va spune că sunt slabi și lipsiți de valoare, ar putea surveni cel puțin dintr-o anxietate pe care ei o refuză sau nu vor să o recunoască. Acest fapt va duce la situații în care, fie vor rejecta din grupul lor persoanele care le pun în pericol Eul ideal, fie vor pleca chiar ele însele din grupurile în care acest Eu ideal le este afectat. Tocmai de aceea, se poate ca acest tip de persoane, care se află la intersecția mai multor „imagini de sine” despre propria persoană ar putea prefera compania unor persoane, fie mai superficiale, fie mai dezinteresate în a le cunoaște, astfel încât să le pună în situația de-ași reevalua Eul ideal.