Mentă și busuioc

Îmi mai poate înlocui ceva din suflet sinestezia, mirosul de mentă și imaginea bunicii? Nu cred. De fapt, sigur nu. Chiar dacă acum beau ceai într-un ibric primit în dar de la niște oameni dragi și chiar dacă ceaiul e la plic, cumpărat dintr-un mare magazin bucureștean. Grădina aceea și mâinile bunicii se transpun aici, în partea stângă. Grădinuța de la drum, de la Rădești a sigilat în inima mea chipul bunicii și mirosul de aburi de mentă. Acolo era, la loc umbrit, mai ales în partea de la drum, unde rar treceai, pentru că locul era mic și înfundat, ca un colț verde.

Bunica se strecura și aducea o mână de mentă proaspătă, pe care o spăla și o punea în apa clocotindă. Era un ceai făcut ca din apa ce se scurgea pe țigle și pe burlane, în asfințiturile în care nici măcar un guguștiuc nu se mai auzea. Parcă timpul se oprea în loc și streșinile cu picături prelinse ni se făceau auzite blând în timpane, de zici că era o toacă făcută din apă cu busuioc: tec, tec, tec…tec, tec, tec.

Pe mine unul, acel tip de atmosferă mă punea mereu pe gânduri, mă făcea și curajos și temător în același timp și parcă mi se limpezea privirea după câte-o ploaie, când câte-n „sara bună” de după gard sau zgomotul obosit de autobuz, cu muncitori istoviți și turtiți de osteneală, își anunța trecerea.

Apoi cucuvelele de pe școală. Cum să n-am acum anxietăți cu duiumul, când am învățat limbajul superstiției și prevestirea de rău ca pe o limbă maternă, de parcă primele lecții de viață mi-ar fost, nu rostirea de nume și roluri, ci învățarea prevestirii de moarte și cântecele de înserat ale prea multelor păsări.

Menta și busuiocul mi-au fost plantele copilăriei. Una mă păzea de boli și dureri de stomac, mă dezinfecta trupește, iar cealaltă invers, mă sfințea și îmi dădea curaj, mă întărea în duh și-mi îmblânzea mirosul, mă supunea întru bunătate. Toate sunt meritul bunicii, Mama Loală, care a făcut ce a știut și ne-a umplut vacanțele cu voioșie și cu sfințenie. Pe mine, în paranteză fie spus, m-a lăsat chiar să mă mai prostesc și să trag câte-un Carpați și chiar să beau câte-un pahar de vin. Naiba știe dacă a fost rău sau bine, dar asta mi-a dat mai târziu un fel de tărie și o putere de negociere aparte, mai ales în serile grele, când țanțoși profeți se îmbătau încă dinainte de a li se turna în pahar. Ne plătea, pe mine și pe frate-meu să mergem la biserică, iar noi ne bucuram că „am prostit-o” ducându-ne, când de fapt ea ne încreștina și reactualiza asta, dându-ne ce oricum ne-ar fi dat, în schimbul angajamentului nostru evlavios. Și chiar dacă mergeam în pod, și chiar dacă uneori aruncam muștele uscate, găsite în pânza de păianjen a ferestrelor rotunde, în capul celor de jos, noi luam contact cu locul și cu mirosul de tămâie și de lumânare. Ne amuzau Tata Chițu și Unchiu Verjil, care cântau și dădeau pagini la lumina unui bec în formă de prună, pentru că doar duminica îi vedeam așa, cu cămăși curate, bărbieriți și tăiați pe ici pe acolo și sobri, de parcă nu ne-u văzut în viața lor.

Totul era un corolar de verde, cu mentă, cu busuioc și cu vin făcut din struguri de la „Deal” sau din fața casei, nici nu conta. Vinul avea același gust de pai, tăiat parcă pe jumătate și umplut cu zeamă de cireașă neagră, aproape putrezită. Îți adia în nări mirosul câmpului, cu râsetele celor care culegeau împreună via și tot ce era împrejur. Oamenii știau una și bună, să-și vadă de treabă. Era destulă, era pentru toată lumea, încât nici să fi vrut, n-aveai cum lenevi în minoritate atunci când toată lumea muncea cântând, cu o voioșie cum numai la cei trecuți de 60 de ani am văzut. Pe ei îi ocoleau bolile, iar mâinile le miroseau a mentă sfărâmată și lemn, iar uneori a piersici de vie.

Am revenit în prezent, în Chirigii, și nici nu știu când am sorbit ceaiul de mentă. Sunt un om matur acum. Am trecut deja prin câteva chestii de viață și totuși, creierul își deschide porțile și face punte în timp, acolo unde o plantă sau două își scutură mirosul și îmi aduc aminte de bunica. Nu o bunică idealizată, bătrână, vlăguită, ca în povești și basme. Ci una care a murit oarecum tânără, având încă pielea întinsă și niște riduri pe lângă ochi, pe care n-am cum să i le uit. O bunică realistă, care își punea mintea cu mine. Și m-am antrenat mereu în aceste confruntări cu cei mari, iar astăzi îi pomenesc tot mai cu drag.

 

 

 

București, 8 mai 2017