Archive for iunie 2017

**

21 iunie 2017

Nu mai știu ce an era
Că pe-atunci nu era timp
Dar era acum câteva veri
Sau poate că ieri
Și frunzele merilor putreziți
Foșneau

Pe drum treceau oameni
Care salutau sau erau plictisiți
Erau scurtături
În căldura moale a verii
Și nimeni nu se găsea

Acum, hm..
Acum de-ați vedea v-ați întrista
Nimic nu mai seamănă cu ce-a fost
Oamenii nici măcar nu mai sunt
Absența, neînlocuirea lor
Ne aduce aminte de ei…

20. 06. 2017

Reclame

#psihologie 2017

19 iunie 2017

image

Puterea de partid și puterea individuală

19 iunie 2017

Pentru a înțelege politica și viața de partid trebuie să luăm în calcul elementul puterii, pe care obiectivându-l am putea să-l privim ca pe o sferă. Asta la nivel simbolic. Indiferent cât de puternică este persoana care deține sfera, părți din sferă, cioburi de putere, rămân înmagazinate și în alți oameni, aflați în interiorul sau în afara unei organizații (partid) sau aceste părți se generează în alte situații impredictibile.

Sunt două feluri de exprimare a puterii: unul rutinier, procedural și repetitiv, iar altul spontan, emoțional, revoluționar. Fiecare se influențează reciproc, cu observația că primul îl domină pe celălalt sau mai exact îl conține. Al doilea tip apare doar în situațiile în care primul eșuează sau restrânge actul deciziei la câteva persoane.

Într-o organizație mare, cum este un partid politic parlamentar sau de guvernare, care are o istorie și o succesiune de lideri și foști președinți, este nepotrivit să adopți principiul anulării sau ignorării celorlalte părți de putere. Aș spune că este cu atât mai dificil să conduci fără să negociezi cu reprezentanții puterii trecute sau fără să detensionezi orgolii. A detensiona orgolii înseamnă a întreba sau a nu te izola chiar tu, care acum deții vârful puterii, doar în mijlocul celor în care ai încredere, în sensul că nu trădează.

Mai simplu spus, liderul autentic și care va avea succes, este acela care se consultă în egală măsură și cu oameni în care nu are încredere dar cărora le face față și nu devine influențat de ei, chiar dacă sentimentul simpatiei reciproce este mic.

 

De ce sunt utile părerile „izolaților” sau a celor care au deținut poli de putere?

 

Omul care se află în vecinătatea puterii sau care vrea să ajungă la putere, este nevoit să gândească mai mult decât cel care o are. Exactitatea sa este mai ascuțită din punct de vedere al exercițiului căutării de soluții, la care se adaugă, experiența exercitării decizionale avută cândva și a tuturor problemelor rezolvate dar și orgoliul de a arta că încă reprezintă un pol de validitate și emit judecăți drepte. Aceste aspecte vor face ca cei care au făcut parte din poli de putere viabili, au încă multe de spus, fără a pune atât de mult accent pe riscul că implicarea lor ar putea însemna revenire.

Cred că un partid mare, cu brand și cu istorie, cu generații încă active (să nu uităm că din politică în mod normal nu se iese la pensie – acuza de „bătrânețe” este un pretext) este nu doar un grup care urmărește îndeplinirea unor obiective și implicit a unor interese, ci și o „școală„ în sine.

A rămâne pe dinafară în politică înseamnă într-un fel „a nu mai găsi serviciu pe calificarea sau profilul „facultăți” pe care ai terminat-o și, deși ai lucrat o perioadă, chiar te pricepi, dar nu e mai angajează nimeni, ba chiar ești arătat cu degetul pentru că ești unul dintre „foști” sau ai aparținut unei echipe. (Aș evita truismul cu „în politică se duc doar cei care n-au profesie”. Se duc, probabil, și astfel de oameni, dar la fel ca în alte locuri, politica ține de vocație).

Ca la noi în țară, n-am întâlnit niciunde și nici nu cred că este ușor de întâlnit, o aversiune mai mare față de ce a fost înaintea ta. Practic, în instinctul nostru, nu doar organizațional, deviza „istoria începe cu mine” este mai adânc înrădăcinată ca oriunde altundeva. Dar mai mult, pe lângă că nu-i valorizăm pe cei care au fost înaintea noastră într-o „răspundere” mai avem chiar și o sinceră desconsiderație, uneori.

 

Militarii își respectă mai mult „foștii”

 

Politica civilă și politica militară sunt separate, dar conceptual merg mână în mână. Ce am apreciat la militari, spre deosebire de civili, a fost modul în care au știut întotdeauna să gestioneze orgoliile foștilor lideri (deși și în acel mediu există aspecte de subiectivism). Este incredibil cât de mult poate să facă o scrisoare de mulțumire sau o simplă invitație la un eveniment sau o discuție, venite din partea liderului în funcție al organizației, pentru cineva din aceeași organizație, care a deținut putere dar nu mai are.

Practic, făcând asta ca lider, preiei „arhiva informală” de experiențe, reducând considerabil riscuri și tensiuni, venite din partea celor care au gustat din putere și acum se află pe tușă, natural sau anticipat.

Ca „fost”, este extrem de greu să te dezobișnuiești mai ales de sentimentul și înțelegerea practicii deciziei, decât de fapte concrete, atunci când nu le mai ai. Izolarea foștilor lideri nu este o soluție, în schimb comunicarea a fost și va rămâne întotdeauna. Împingerea lor în sfera simbolică este firească, dar este mai mult decât ignorarea.

Când este prea târziu pentru comunicare, înseamnă că o succesiune de practici nu doar că au eșuat, ci ele nici măcar nu au fost luate în calcul. Asumarea deciziei de către mai mulți, mai ales când este vorba de mari răspunderi, trebuia să minimizeze șubredul criteriul „al încrederii personale”. Ca dovadă…

2014-2017 13 iunie

13 iunie 2017

image

Finalul celor 3 ani în care am învățat foarte multe. Dragi prieteni, studiați psihologie, este o ştiință extraordinară. Multe dureri sufleteşti se vindecă doar înțelegându-le…

Calea

6 iunie 2017

image

Mucul de „țigare” brand de țară  

4 iunie 2017

 

 

Un lucru la care m-am gândit zilele astea a fost brandul de țară. Nu că unu Daia a zis că ar trebui să fie Oaia, nici că fiind de țară, ar trebui să fie musai o țigară. Nu mi se pare așa deplasat, dar Daia fiind bâtă la comunicare a făcut-o prost, dând prilej unei țări întregi să râdă de el. Ideea mea vine tot din traficul bucureștean, acolo unde petrec cel puțin 15-20 de ore în fiecare săptămână.

Brandul de țară ar trebui să fie mucul de țigară aruncat pe geamul mașinii. Într-o oră de condus văd făcându-se acest gest cam de circa 6-8 ori. Asta însemnând cam într-un interval de 20 de km conduși. Puneți la socoteală din 2 milioane de mașini care există în București, din care 1 milion se află în mod activ în trafic, cam cât înseamnă. Practic se aruncă vreo 100-200 de mii de mucuri de țigară pe zi, ca popa. Asta înseamnă 10.000 de pachete de țigări, tot pe zi, a căror filtru (devenit muc prin procesul fumării) sfârșește pe caldarâm.

Într-o lună numai la București producem circa 300.000 de mucuri. Dacă un muc are cam 2 grame, practic sunt 600 de kilograme de mucuri aruncate pe 228km pătrați, cât are Capitala. Asta înseamnă 2.6 kg de mucuri per km pătrat, deci 1 muc și un pic pe fiecare metru pătrat. De asemenea, asta însemnând peste tot, pe fiecare mormânt din București – 2 mucuri, pe Stadionul Național câteva sute de mucuri, numai pe gazon. O mare parte din ele prin tribună. Apoi, la Facultate, pe scenă la Operă, la piscină, în Dâmbovița, Herăstrău, pe Lacul Morii dar și în Dămăroaia sau în alte părți, cum ar fi Grădina Botanică sau pe Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, mucuri, mucuri și iar mucuri. Câte vrei.

Atunci, m-am gândit, de ce nu ar fi mucul de țigară brand de țară? Și ca să nu rimeze, am putea să-i spunem „mucul de țigare – brand de țară” desenul abstract, simbolul, fiind reprezentat de un dreptunghi, tăiat în două, iar într-un colț un punct roșu și în afară, pe exteriorul dreptunghiului, o elice roșie – reprezentând mucul în zbor.

Gestul cu mucul de țigară ni-l vor recunoaște și străinii, poate chiar ne vor imita, pentru că în asta stă tăria unui brand, în râvna celorlalți de-al avea. Brandul stârnește deopotrivă emoție și invidie și totodată devine model. Parcă și văd turiștii odată aterizați la Otopeni cum ies cu aparatele gata pregătite să surprindă cum șoferii, parte decisivă în rolul acestui brand, mai trag o dată cu saț, suflă fumul pe colțul gurii înspre partenerul din dreapta, deschid geamul și cu mâna stângă, ținând mucul între buricele degetelor, ca pentru închinăciune, și îl aruncă prin spațiul liber, acolo unde îi este locul – pe domeniul public – „Na, firea-ți ai dracu de politicieni și tu, țară de c..t!”

Dar asta ar fi deja mult. Ar fi o formă de protest, un gest de frondă, a arunca un rest, ceva nefolositor înspre domeniul public pentru a transmite ceva Statului. Dar nu e așa, tocmai aici stă puterea de brand a mucului de țigară aruncat pe fereastra mașinii, în faptul că e un gest natural, aproape reflex, deci nu e musai conștientizat. Instinctiv omul știe că nu îl vrea în preajma lui, pe muc, pentru că nu e bun și atunci îl aruncă de lângă el, nu-l pune într-o scrumieră, că dacă iese de acolo sau dracu știe, explodează sau chiar afumă capacul scrumierei pe dinăuntru. Sau „rămâne, mă! Rămâne mirosu’ ”

Și atunci…buf, cade pe caldarâm și se rostogolește încă aprins, acel muc, dacă mașina este-n mers. Dacă-i oprită la semafor, el doar cade, fără să se rostogolească mult și mai fumegă câteva secunde. Practic, toate mucurile aruncate, cumulat, mai fumegă vreo câteva ore pe zi și câteva zile pe lună. Dar asta este o altă poveste. Ideea este clamarea peste câțiva ani a lozincii: „Vizitați România! Doar aici și în Australia nu se mai fac scrumiere la mașini, din două motive total diferite”.

 

 

Cum am ajuns printre primii în relația cu SUA

4 iunie 2017

Este pentru prima dată în istoria României când un președinte român este primit la Casa Albă în primul an de mandat al unui nou președinte american.  Evenimentul este inedit, mai ales prin faptul că până acum era specific pentru administrația de la Washington ca în primul an, Președintele SUA, să aibă întrevederi bilaterale în Biroul Oval cu marile puteri sau cu vecinii mai apropiați.

Președintele României, Klaus Iohannis, este primit repede și intră în topul primilor șefi de stat cu care se întâlnește Donald Trump. Până acum, de la preluarea mandatului, președintele Statelor Unite s-a mai întâlnit doar cu reprezentanții Germaniei, Italiei, Marii Britanii și Danemarcei.

 

Rodul unei munci de echipă

 

În urmă cu doi ani, când George Maior a fost numit ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Statele Unite, au fost mulți și pe bună dreptate, cei care au considerat că președintele României a procedat corect. Chiar dacă Maior abia demisionase din fruntea SRI, cei care n-au gândit mutarea în termeni de doctrine, au înțeles că a-l trimite ambasador la Washington pe cel care a consolidat Parteneriatul Strategic cu SUA, sub diversele sale forme evolutive, este un mare câștig.

  1. Maior a fost secretar de stat, șef al departamentului de integrare euroatlantică din Ministerul apărării – 2000-2004, senator și șef al Comisiei de Apărare a Parlamentului României între 2005 și 2006, director al SRI 2006-2015. Avea deci ceva experiență. Și mai avea ceva în plus – caracter.

Cum se face că unii oameni reușesc să capaciteze energiile echipelor pe care le conduc și alții nu, este o întrebare care își caută răspunsul de ani și ani. Rețeta este una simplă: când ești într-o funcție publică, fii corect, muncește și nu te abate de la obiectivele cu adevărat importante pe care Țara le are.

 

Componentele economică, academică și culturală – vârfuri de lance

 

Rezultatele care au început să apară în relația cu Statele Unite țin și de dinamizarea excepțională a activității ambasadei, care la momentul 2015 era într-o reală paragină creativă și de eficacitate politico-diplomatică. În acest interval scurt, au avut vizite și întâlniri în SUA cu diverși oficiali, atât oficiali din spectrul stâng, cât și din cel drept al politicii românești. K. Iohannis a mai fost încă de două ori în SUA de când este șef de stat. În mod sigur și premierul Grindeanu va avea întâlniri importante în viitorul apropiat.

De când e Maior acolo s-au încheiat și câteva importante contracte pe linie de energie și de comerț, iar pentru toamnă se pregătește cea mai mare misiune comercială americană la București, realizată împreună cu Departamentul Comerțului SUA, cu participarea a peste 100 de companii americane. Dacă Guvernul României va ști să speculeze aceste șanse, rezultatele economice și răsplata electorală vor fi pe măsură.

Un alt fapt care trebuie menționat ține de componenta culturală a relației România – Statele Unite ale Americii. Anul acesta, realizându-se primul Festival de Film Românesc pe tărâm american, deschis cu o premieră națională la National Gallery of Art din Washington. La deschidere și pe parcursul festivalulului au participat atât Ministrul Culturii cât și numeroși actori români, care s-au bucurat de apreciere din partea publicului american.

Nu în ultimul rând, efortul diplomatic s-a desfășurat și în plan academic. Maior a fost invitat să conferențieze la 10 evenimente organizate de universități de prestigiu sau mari thinkt-tank-uri precum: Harvard, George Washington University, American University, Center for Strategic and International Studies, Chicago Council on Global Affairs, Atlantic Council etc. Și atunci, nu este diplomația în primul rând o știință a contactelor și a perseverenței?

Într-un articol numit „Diplomați, soldați și strategi în secolul XXI – Vechi și noi roluri” din cartea Incertitudine, publicată de Maior în 2009, găsim toate ingredientele diplomatice și politice pentru a reuși pentru atingerea obiectivelor naționale în plan extern. Pentru mine, faptul că apar rezultate în politica externă românească nu mai este o surpriză.

Când începem să fim printre primii la ceva, în sens bun, trebuie să ne gândim la două lucruri: cum am reușit asta și dacă nu am fi mai câștigați dacă ne-am uni toate energiile bune, în interes național. Mai simplu spus, prin demersul acesta, poate fi vorba de pacea și prosperitatea României în anii care vor veni.