Archive for iulie 2017

Despre a nu-ți arăta bucuria sau tristețea după examene

27 iulie 2017

Când dai un examen, nici nu știi ce te ajută mai mult – o victorie foarte clară, una a la Pirus sau o înfrângere nemeritată. Recent, am trăit și cealaltă față a monedei și anume că notele nu contează. O trăisem destul pe cealaltă, care mă avantaja și mi se aplicase și mie, destul, în viață. Dincolo de câteva momente rușinoase din copilărie și adolescență (o profă de franceză mi-a spus într-a cincea: „Predescu, ai rămas la pomana porcului!). Avea dreptate doamna, cum n-aș fi avut de copil mintea de-acum. Dar eu am avut toată copilăria și adolescența o minge de fotbal în loc de cap și nu vedeam altceva în afară de lovituri libere bătute perfect și de spectatori pe care să-i fac fericiți. În fond, nici nu mă interesa altceva, nici nu-mi puneam problema. Abia în timp am realizat că mai multe lucruri sunt importante, că activitățile sportive cu cele intelectuale puteau fi complementare, și tocmai de aceea, după ce am considerat că am ceva de spus, m-am întors în orașul meu natal și la liceu, unde am vorbit despre cărțile și despre golgotele mele, fără să fac însă prea mult pe grozavul. Îl citez chiar pe Ponta, ăl din 2002, că de la el mi-a rămas vorba asta: „tinerii au nevoie de modele!”. O spunea des, astfel încât mi-a rămas în cap și am aplica-o și eu când s-a ivit ocazia. Pe om cel mai mult îl motivează exemplul, deci avea dreptate tânărul de 29 de ani care urma să devină prim ministru un deceniu mai târziu.

Când mă gândesc, regret acum foarte multe conflicte dintre cele pe care le-am avut, în special cu „autoritatea” și nici n-aș vrea ca nepoții mei să vadă cu adevărat ce „meciuri” am mai tras. Singurul care mi-a dibuit trecutul, cu acuratețe de chirurg, a fost un psiholog organizațional, numai că el a avut și cu cine. M-am deschis mult, cât am putut eu de mult, încât era mai să-i povestesc în detaliu o partidă de amor, numai ca să-l fac să mă creadă că o fostă prietenă merita să plâng după ea. O, da, am fost o lebădă neagră…

Alte conflicte au fost utile. Chiar zâmbeam nu demult la auzul expresiei „pentru dreptul salariatului se declanșează conflictul de muncă” – în multe privințe, la fel ca și munca, conflictul este cel care aduce progresul – în mule relații interumane, a căror istoric a fost total lipsit de conflict, s-a cronicizat o „siropărie”, care nu a dus la cunoaștere și dezvoltare individuală și reciprocă, pentru că oamenilor le-a fost uneori teamă să se contrazică sau să nu-și dea dreptate. Au rămas la „salut, salut” apoi treptat s-au uitat și s-au pierdut în uriașa rutină, care oricum ne pândește pe toți. Când te apropii prea mult, n-ai cum să n-ai conflict, ori ai și depășindu-l te consolidezi, ori n-ai, dar nici nu e apropii.

În fine, nu musai despre trecutul meu e vorba, cât despre prezent, despre acel „azi” care trebuie valorificat. Ideea este că am fost respins la un examen la care, în mare parte, aveam argumente să nu fiu respins. Dar asta e viziunea mea, din alte părți se poate să se fi văzut altfel, că tot am studiat știința „unghiurilor” (în sensul de lungimi, ca puncte de vedere) Totul e o artă care duce la priceperea de a vedea cu ochii minții și ai sufletului anumite realități. Mi s-a aplicat în sfârșit acel „notele nu contează” de către viață și acum, prin asta, s-a încheiat un ciclu. Desigur că șansele mele cresc exponențial pe ale zone apropiate și vorba unui prieten drag, care anii ăștia mi-a fost profesor: „Vorba lui Tata, nu se știe ce plan are Dumnezeu!” și iaca așa ne-am pomenit în postura de a ne îmbărbăta reciproc, aducându-ne aminte unul altuia să ne mai uităm și în spate și să vedem împreună un alt secret important vieții, adică să nu forțezi lucrurile. Să lași lucruri și oameni care vor să plece s plece, să nu mori după expresia „am fost dat afară pe ușă și am intrat pe fereastră” și totuși să reușești până la urmă. Am decis să rămân în teren, privind succesul și eșecul la examenele vieții ca pe un nisip dintr-o clepsidră, dând credit cel puțin 1% unei mâini invizibile care la timpul potrivit o întoarce.

A, și am mai văzut ceva bun; când i-am sunat pe părinți să le spun că am dat-o în bară deocamdată pe nișa pe care am ales-o, deși le-am vorbit practic despre un eșec, ne coafând nimic, ei erau foarte pozitivi, maică-mea spunându-mi la sfârșit: „no, mă bucur mamă că totu-i bine!” Asta înseamnă că în comunicare tonul e aproape totul. Și da, e unul din regretele mele acel ton al durerii, în scris, în vorbă, care deși nu viza suferința unui om sau altul, o producea. Mi-a mai rămas ceva în minte, o vorbă a bunicului, care de câte ori o spunea, plângea. Când Liliana, fata lui cea mică a intrat la școala de asistente medicale de la Sibiu, cei care urmau să anunțe rezultatele, i-au avertizat pe candidați să nu-și exprime bucuria sau tristețea, din respect pentru ceilalți. Apoi bunicul începea să plângă, nu pentru că mezina familiei ar fi picat examenul, din contră, doar că plecase de pe lumea asta un an mai târziu. Cum m-ar mai putea speria pe mine un examen? Ce model aș mai fi eu?

 

 

Lilianei Salcă (1962-1980)
București, 27 iulie 2017

Reclame

***

24 iulie 2017

„Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” Pavel, Corinteni, 4, 7.

Agenda fiecăruia

17 iulie 2017

Scrollam astăzi prin agenda telefonului

Uitându-mă la nume și nume

Erau nume de foști colegi și de

Prieteni

De oameni pe care nu-i mai văzusem

Demult

De oameni cărora le-am vorbit doar o dată,

Și de oameni cărora le-am asociat funcții,

Nume și instituții, localuri și alți oameni

Numai ca să nu-i uit

 

I-am găsit tot acolo

Și pe cei care cândva

Îmi stăteau de-o parte și de alta

Și care pe-atunci nu-mi vorbeau

Pentru că nu era nevoie

Să știu pentru ce sun acolo,

De-o parte și de alta

 

Unul sărea să-mi umple paharul

Altul să-mi aprindă țigara

Iar eu mă ofeream să le fac cunoștințe

Asta era joaca mea

Plăcerea de a pune oameni împreună

Sau, după caz, plăcerea de a-i împăca.

 

Am rămas cu ochii la agendă

Vechi mesaje rămase încremenite

Numere probabil blocate,

Nu mai aveam acces la cuvinte

Lipsa a ceea ce oferisem, acum

Mă lăsase în deplinătatea urâțeniei mele

Bucurii, castele, pahare de vin, momente și alte momente

Cu valuri și (în mod injust)

Cu oameni la picioare

Se puneau acum în contrast cu cel ce sunt azi,

Un nimic.

 

Eram acum în pielea goală în fața lor

Dacă pe cruce sau nu,

Dacă între alte cruci, asta timpul va spune

Credeți, doar credeți

Că într-o zi ne vom putea vorbi

Chiar și legați la mâini,

Chiar și pe cruci fiind?

 

17.07. 2017

***

7 iulie 2017

N-am știut să mă bucur
Când dup-o noapte de 2012, la Vama Veche
Am văzut cărarea de lumină roșie spre lună,
(Sau într-o altă noapte, când era albă
La Neptun
N-am știut să mă bucur
Pentru că n-am știut să mă opresc)

Mi-am stricat nenumărate luni de septembrie
Uneori și începuturi de octombrie,
Încercând să continui
Ce începuse pe ne pusă masă, vara.

Nu, n-am știut să mă bucur
Așa cum n-am știut să las de mână
Așa cum n-am știut să renunț,
Dinainte de a mă atașa.

Mereu și mereu, m-am chinuit
Să păstrez emoția, intensa emoție
Sortită să se destrame în zori,
Habar n-am avut.

7.05. 2017

#poeziipredescu

Poezii Predescu

6 iulie 2017

image

Am găsit cu bucurie şi smerenie în ultimul număr al României literare, cel de săptămâna aceasta, o pagină cu poezii noi, scrise de mine. Acest lucru mă bucură cu atât mai mult cu cât, în ultimii 3 ani, de la volumul Obsesia gesturilor, nu am mai publicat nicio poezie. A existat cândva un poet Flaviu Predescu? Să tragem oare nădejde că poezia poate vindeca suflete? #poeziipredescu #romanialiterara