Archive for august 2017

Cum să te porți (frumos) cu un golan ca Liviu Pleșoianu

31 august 2017

Alaltăieri am scris un articol despre un deputat agresiv în limbaj și cu accente extremiste, aflat din întâmplare și oportunism la PSD – se pare că nici o legislatură nu scapă de un cuantum de oportuniști care confiscă victoria câte unui partid și ajung fruntași pe liste. Apoi, pe parcursul celor patru ani, își dau cu mucii în fasole și critică public partidul respectiv, din interior, mai mult ca să își creeze vizibilitate. Remus Cernea dar și alții sunt cazuri similare cu ale lui Pleșoianu Liviu. Parcă sunt frați.

După ce s-a scremut să facă o compilație din scrieri de-ale mele cu privire la domnul Maior, luate de pe blogul meu, deci asumate, s-a apărat cu un fâs pe blogul dumnealui pe care avea 33 de vizualizări. Deși n-am fost deputat niciodată (doar cel mai tânăr consilier județean din țară, în 2004, la 23 de ani ) am învățat cu mult mai multă politică și administrație ca acest domn, cu maturitate de adolescent coleric, de care, probabil, nimeni nu-și va aduce aminte.

Problema este alta, sub articolul acesta am publicat articolul scris despre el, în ton cât se poate de civilizat. Tocmai de aceea m-am ferit să-i atribui etichete ca „agent de influență” al Rusiei, pe care tot mai mulți i le atribuie în spațiul virtual. Ulterior, am descoperit că are pagină de Facebook și…ce să vezi, caz unic în istoria lumii la un politician, monșer Pleșoianu Liviu avea numai comentarii favorabile. Băi, să fiu al naibii, m-am și speriat. Cu cine mă pun, mi-am spus? Când colo, stau eu ca la pescuit pe pagina lui de Facebook și ce să vezi, apar comentarii critice, ba că e agent de influență rus, cineva îl îndemna să meargă să se plângă Țarului Ivan, ba i se mai spunea și lui că e dobitoc (ca oricui, până la urmă) ba aia, ba ailaltă…Dar stimabilul le ștergea ca un uliu. Eu deja îi scrisesem un comentariu ultra-civilizat, în care îi mulțumisem că a făcut reclamă pe pagina lui romanului meu Softul GE, că vezi doamne, ce infamie, este dedicat domnului Maior. Apoi, în titlu se lăuda/victimiza cum că „Maior vrea sancționarea lui” chipurile pentru că îl criticasem eu pe Pleșoian eu pe DC News și că astfel prin mine îi răspunde lui. Isuse Cristoase…

Fără rost să mai spun că n-am discutat nimic despre el cu domnul Maior, nici măcar așa, în trecere, atunci după căderea nervoasă la Comisie a lui Pleșoianu, darmite acum, după 2 luni. Singurul moment în viața asta când domnul Maior mi-a zis să public ceva a fost n 2005 și a fost vorba despre propriile-mi poezii. Și mi-a dat un sfat corect, căci mulți oameni am bucurat și se bucură de ele. Dar nici un premiu literar din cele câte am câștigat ulterior nu m-a bucurat mai tare decât reacția lui Pleșoianu la mesajul meu pe Facebook, în care îi vorbeam despre Cromwell, Rober Frost și înțelepciune. L-a șters fără jenă, enervat la culme că i-am scris politicos, ba chiar l-am invitat la cafea să vorbim. Vezi, mi-am spus, asta trebuie făcut cu un golan, să fii gentleman.

Gestul arată câtă democrație tolerează acest băiat, răsfățat probabil de vreo bunică hiper-protectivă și de ce pe pagina lui ființează un mediu bacteriologic și ultra infectat de injurii, care nu-l deranjează, pentru că, probabil din asta se hrănește.

Eram făcut acolo în toate felurile, noroc că la psihologie am învățat bine dez-obiectivare, că dacă nu mă eliberam de eul meu când le citeam, ar fi trebuit să mă sinucid.

Comentariile erau făcute de conturi cu 10 și 20 de „prieteni”, persoane cu nume de samurai și de personaje de filme, cele mai multe fără fotografie de profil. Dacă vreți, luați-vă mănuși chirurgicale și accesați de curiozitate pagina lui Pleșoianu, doar așa ca să vă minunați cine râvnește să ajungă, auzi…Președintele României în 2019. Găsiți un loc pentru extremism și e păcat că sunt și oameni de bun simț care sătui de minciunile din ultimii 28 de ani, apleacă urechea la acest tip de porniri, cu iluzia că insul acesta care nu tolerează un comentariu civilizat și îl șterge, ar putea face bine mai multora. Și cică e filozof și jurnalist. OMG!

 

Dumnezeule mare!

 

Articolul 

Jocurile domnului deputat Pleșoianu

 

de Flaviu Predescu

 

După ce la presiunile deputatului Liviu Pleșoianu, Comisia de Anchetă a Vizitei de Acasă de la Oprea, a decis să-i ceară înscris președintelui României, dar cu alte cuvinte, chemarea lui George Maior din funcția de ambasador al României în SUA, putem spune că ne aflăm în fața unei noi cacealmale. O parte din membri Comisiei ar vrea să-l atragă pe președinte într-un conflict care nu-l privește.

Comisia s-a lăsat antrenată de spiritul belicos al deputatului care seamănă ca o mănușă, ca fel de a fi, cu un alt fost deputat, băgat tot de PSD (USL) în parlament, pe nume Remus Cernea și care până la final va sfârși cariera politică certat cu toți, chiar și cu binefăcătorii săi.

Oamenii care se informează cu adevărat n-au cum să cadă în capcane facile, în care anumiți vânători de imagine politică și parlamentară caută  poziții de challengeri pentru personalități, pe care, agățându-se de frânturi de adevăr, vor să le tragă în mocirla unor retorici.

Astfel, de ceva vreme, prin PSD a început și un concurs de cine e mai pesedist ca cine și care are mai multă vechime (nu și realizări!) în partid decât cine. În mod normal, după atitudinea pe care a avut-o n iunie, față de domnul George Maior, dl Pleșoianu trebuia sancționat atât la Camera Deputaților, cât și la partid. Spun asta pentru că, al dumisale comportament din timpul ședinței în care era invitat un om (trecem peste faptul că respectivul om tocmai muncise enorm pentru o întâlnire istorică a președintelui României cu președintele SUA ) a denotat mai degrabă lipsă de civilizație decât atitudine parlamentară.

„Sunteți plătit din bani publici! Ar trebui să fiți dat afară și retras de la post!” țipa, aproape cu spume la gură Pleșoianu, înspre cel care fusese cu mult, mult înaintea lui pesedist și care condusese Departamentul de Aderare la NATO, încă din Guvernul Năstase. Alo, domnule deputat Pleșoianu?! Cine vă credeți domnule și unde vă treziți (membru de comisie) încât trădați mentalitatea și tipologia diverșilor care insultă și umilesc prin restaurante pe motiv că ei plătesc?

În primul rând, dumneavoastră n-aveți cum vorbi în numele tuturor românilor, chiar dacă sunteți vremelnic cocoțat într-un parlament mult prea mare și din păcate mul prea generos cu mediocritatea. Comportamentul și ținuta dumneavoastră publică sunt de foarte multe ori în dezacord cu crezurile pe care susțineți că le enunțați.

Părerea mea este că deocamdată sunteți folosit fără să știți (sau poate că nu vă pasă!) din trei locuri, care se văd cu ochiul liber. Unu de-a „acolo”, altul de „dincolo” și unul din locul de unde vi se propagă și încurajează atitudinea agresivă și nepotrivită. În jocul elucubrațiilor nu luați în calcul faptul că nici cei pe care îi luați dumneavoastră la înjurături nu sunt chiar niște nimeni și cu atât mai puțin domnul Maior, care este unul dintre cei care chiar a făcut ceva pentru țara asta. Aveți cel mai recent exemplu, vizita făcută de Președinte acolo, muncită cap-coadă de George Maior și personalul de la Ambasadă. Dumneavoastră ce ați făcut pentru România, domnule deputat, afară de scandalurile astea care vă scot în evidență? Comportamentul dumneavoastră din iunie l-a surprins neplăcut și pe președintele comisiei, domnul Mihai Fifor, care chiar v-a atras atenția să vă potoliți și să vă comportați civilizat.

Mai simplu spus, trebuie să știți că e dreptul fiecărui om să răspundă sau să nu răspundă la o întrebare, să amestece sau să nu amestece lucrurile private cu cele publice, pentru că și comisie parlamentară fiind, nu cred că puteți fi mai presus de o instanță judecătorească. Poate că dumneavoastră ați prefera democrație „cu lanterna în ochi” și cu mâna în menghină, dar aflați că vremurile acelea au trecut demult.

Reclame

Având onoarea să citesc o scrisoare trimisă de Mihail Sebastian lui Camil Petrescu, de la Geneva

24 august 2017

image

image

image

image

image

image

image
Un caiet de notițe care a aparținut lui Mihail Sebastian

image

Vaca şi boul

24 august 2017

Într-un sat, o vacă grasa

Cum sunt vacile tâmpite,

Dar frumoasă şi lăptoasă,

S-a gândit să se mărite.

Boii, de la mic la mare,

Au venit cu tot belşugul,

Toţi voiau să se însoare,

Că-s deprinşi să tragă jugul.

Vaca, însă, ca o fată,

Cu avere şi trusou,

Îi respinge îngâmfată :

„Cum să mă mărit c-un bou ?”

”E un cal prin curţi vecine,

Care pătimaş mă strânge,

El e genul meu, tip bine,

Armăsar sadea, pur- sânge !”

Vaca, tot făcându-i curte,

Îşi atinse idealul,

După tratative scurte,

S-a căsătorit cu calul.

„Ah, ce şansă pe mireasă !”

Comenta în pom o cioară,

„El – aristocrat de rasă.

Ea – o biată pierde-vară.”

Dar curând , ce tragedie !

Vaca se certă cu calul,

Pân’departe-n deal la vie,

S-auzea întreg scandalul.

În zadar, când stingea lampa,

Vaca-n fiecare noapte,

Se plimba făcând pe vampa,

Cu ispitele-i de lapte.

Ba, mai mult, se întâmplase,

Ca jucând pe îndrăgostita,

Calul, furios, îi trase ,

Două palme cu copita !

Şi atunci, cu dezolare,

Vaca prinse a pricepe,

Cum că soţul ei mai are,

Trei amante, toate iepe.

Asta-i prea de tot, îşi zise,

Îl dau dracului de cal.

Şi-ntr-o seară părăsise,

Domiciliul conjugal.

Slabă, galbenă,uscată ,

De necazuri şi nevoi,

Vaca noastră, resemnată,

Se întoarse printre boi.

Dup-atâta chin şi jale,

Vaca multe a-nvăţat.

Primul bou ieşit în cale,

Îl acceptă de bărbat.

Nunta lor a fost vestită,

Că s-a dus prin văi ecoul,

„Ce pereche potrivită !

Vaca noastră şi cu boul.”

Ea comandă, el ascultă.

El cu munca, ea tapaj.

Este, fără vorbă multă,

Tipul clasic de menaj.

Totuşi, vaca (ne şopteşte,

un măgar), c-aşa-i măgarul,

Prin păduri mai zăboveşte,

Uneori cu armăsarul.

Dar, eu cred că-i calomnie,

Măgăria ce ne-o spune.

Totul e, că-n căsnicie,

Treaba merge de minune.

Vaca poate, ştie satul,

Chiar şi grajdul să-l răstoarne.

Boul nu-i decât bărbatul.

Ca dovadă, poartă coarne !

Şi aşa, trec ani şi ani,

Şi precum am prins de ştire,

Au făcut şi trei juncani,

Şi trăiesc în fericire.

În povestea mea, de faţă ,

Nu e nici un lucru nou,

Pentru orişicare vacă,

Soţul ideal e-un BOU

Autor Anonim

Ploaie de vară

18 august 2017

Ce repede trecu şi vara asta,
Ca o scurtă ploaie de vară
Între două zile-nsorite
Cu arşiţă barbară.

Ne vine-a umbla fără veşminte,
Fără trup ne vine-a umbla.
Ani grei au trecut peste noi
De când am pierdut dragostea ta.

Tu gândeşti mereu la ce-a fost.
Iarba arsă nu mai învie.
Luna uneori răsare devreme.
Alteori, când noaptea-i târzie.

Ce repede trecu şi viaţa,
Ca o ploaie de vară trecu.
Eu n-am uitat nici un cuvânt
Din toate câte le-ai spus tu.

Zaharia Stancu

Întoarcerea lui Gabriel Chifu din exil

1 august 2017

Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, 

Ed. Cartea românească, București, 2017, 409p.

 

„Ploaia de trei sute de zile” seamănă cu o carte sfântă, în imagini, adecvate realităților zilelor noastre sau, invers, pare că o nouă scriptură a fost pusă, la fel ca o oglindă, în fața cotidianului, cerându-i acestuia, să se filtreze prin ea. Am găsit-o ca pe un confesional transparent, prin care cititorii aud și văd personaje care preiau rolul de povestitor, care schimbă perspectivele celui care parcurge paginile, dându-i posibilitatea să compare și să analizeze. Cititorul poate astfel măsura păreri, colecționând versiuni de adevăr și gânduri care pentru ceilalți rămân ascunse, iar pentru el, acum, sunt mărturisite.

În relația cu personajele și viețile lor, cei care lecturează, au acces deopotrivă la divulgarea experiențelor simple, omenești, cât și a celor tensionate, încercate de obstacole, care, de regulă, duc spre diferențiere, în sens de originalitate. Reușitelor autorului din ultimii ani li se potrivesc bine versurile lui Octavian Paler din poemul „Avem timp”: „Am învățat că oricum ai tăia / Orice lucru are două fețe”. Mai concret, opera literară are în spate suferința și frământarea celui care scrie în multiple limbaje, înnoit întru stil, cu o claritate nu lesne de întâlnit în literatura zilelor noastre.

Cine a trăit și la propriu, dar mai ales la figurat, o perioadă lungă, nu musai o ploaie nesfârșită, ci simpla lipsă a soarelui, poate empatiza repede cu cel care a scris cartea sau cu viețile personajelor pe care le-a creat. Nu știu exact cum s-a simțit Gabriel Chifu pe parcursul celor doi ani de muncă la acest roman, dar în mod cert unul din factorii motivaționali a fost adevărul și vindecarea sufletească  pe care o aduce creația – Versurile lui Henrich Heine, folosite chiar și de către Freud în operele sale despre inconștient, i se potrivesc și romancierului nostru: „Boala a fost temeiul ultim/ pentru imboldul de-a crea;/ Creând, putut-am vindeca, Creând, ajuns-am sănătos”.

Prin construcția sa inovativă și prin acuratețea cu care surprinde esențialul societății actuale, măcinată de tare, „Ploaia de trei sute de zile” cuprinde problemele care întrețin starea de fapt, acel „neverending story” ploaia care nu se mai sfârșește. Așa cum îl cunoaștem și din „Punct și de la capăt”, dar și din minunatele sale poeme, Gabriel Chifu nu complică lucrurile. Cartea are trei personaje principale: Iacob Grima, Mihai Cristea și Ștefan Orban. Dintre aceștia, doar Cristea și Orban au și rol de povestitori direcți, cu toate că la sfârșitul lecturării celor peste 400 de pagini, scriitorul îți crează sentimentul că și Iacob Grima a fost unul dintre naratorii angajați. Cumva, profesorul Grima este cel mai privilegiat personaj al cărții, el reprezentând partea înțeleaptă, eul matur, persoana care are ceva de oferit indiferent de vârstă, domeniu, de vremuri și vreme.  Domnul Grima este un „stabilopd” al societății din țara numită Caramia, auto-exialat la Pontul Euxin, dar care în pofida puterii și experienței pe care le are, iată, ajunge să aleagă calea izolării și a marginalizării, e drept, constrâns de împrejurări. Iacob Grima este înțeleptul cărții, cel care reușește să își auto-genereze energie prin recursul la amintiri cu caracter pozitiv, prin spiritul său lucid și prin faptul că, deși trăiește în lux, izolat, o face într-o profundă armonie cu natura.

Este interesant cum personajele lui Gabriel Chifu, petrec momente esențiale din finalul romanului, în această izolare, dar, cumva, la marginea ei – casa reputatului profesor fiind o punte cu artă gândită între om și natură. Este o perspectivă în care solitarul savant este surprins în multiplele lui fațete, ajuns la împăcarea cu sine, probabil cea mai importantă formă de putere pe care o poate dobândi o ființă umană. În schimb, poziționarea sa geografică, granița cu Estul și cu marea, m-a dus cu gândul la poezia „În centru la margine” de Ioan Chichere, care definește și ea o viziune a stării de fapt din mirificul tărâm „caramian”, în care, Marea Neagră, rămâne de milenii cel mai bun și cel mai onest vecin: „aici, la marginea impreriului sovietic/ am văzut / cum un copil a sărutat un pepene/ aici la marginea  ortodoxiei/ am văzut un cerșetor/ mâncând lumânări” (…) aici/ în plină republică/ am văzut un om/ mâncat de viu/ de câini”.

Izolarea este pregnantă în finalul romanului, o găsim atât la Grima, cât și la Mihai Cristea și am fi găsit-o mai bine accentuată și la Ștefan Orban, arhitectul, care, eșuat în plan familial, își găsește refugiul într-o relație de amor toxică, distinctă prin intensitate emoțională și sexuală. Concubinajul cu acel tip de femeie cu care alternează momente de ceartă, cu imbolduri de despărțire ce nu-și găsesc aparent o explicație. Apoi,  supus inevitabilului „Le Temps découvrant la Vérite.” personajul află un dram din realitatea ascunsă și, așa cum cei mai mulți dintre oameni fac, și se îndreaptă spre compromis, mințindu-se singur de dragul plăcerii, răpus, într-un fel, de diminuarea propriei stime de sine.

Prin modalitatea în care a investit, inițial, în imaginea Corei, autorul m-a însuflețit, făcându-mă să cred pentru o bucată de vreme, că femeia fatală a cărții, va fi părtașa unui comportament profund surprinzător, cu rol decisiv în economia romanului. De fapt, făcusem o proiecție, momit de efectul de contrast pe care fata din Dăbuleni (putea fi foarte bine și din Pleșcoi) la avut în a reprezenta, într-un fel, cum arătă o alternativă la viața clasică de familie cu plusurile dar mai ales cu minusurile ei. Las cititorilor, mai ales celor masculini, curiozitatea de a percepe această  tipologie feminină, justificată psihogenealogic de către naratorul „oficial” al Ploii de trei sute de zile. Și din nou, prin ce a scris, Chifu reînnoiește indirect întrebarea: mai are școala vreo putere în a influența educația și caracterelul unui copil dacă mediul familial este nociv?

Prin situațiile pe care le construiește, G. Chifu, suprinde esențialul relațiilor dintre oameni, multiple nuanțe comportamentale și motivaționale se succed sau ca într-un scenariu de fim, înlesnesc fluxul de imagini, astfel încât cititorul se simte în largul său și că personajele îi aparțin, pentru că, de fapt, Chifu îi dăruiește simbolizat „psihismul” acestor oameni, în toate formele lui.

În carte, la fiecare pas, găsim influența concepției gestaltiste, ramură a psihologiei umaniste, construcția romanescă a lui Chifu bazându-se pe conturarea perspectivelor. Mă refer la întregul care cuprinde părțile și invers, la acest principiu al integralităților fenomenelor psihice, în care romanul devine prin construcție rodul unor percepții asumate, ale lui Orban, Cristea și Grima.

De fapt, Ștefan Orban și Mihai Cristea nu s-ar fi cunoscut fără Iacob Grima, așa cum, în general, fără ajutorul unor oameni cu spirit unificator, mulți oameni buni nu s-ar fi cunoscut. Om de relații, în cel mai bun sens, profesorul, reprezintă însăși condiția intelectualului care face risipă de timp și care, în loc să lucreze neobosit la desăvârșirea operei, mușcă din tentația mărului otrăvit al politicii postdecembriste. Pentru îndrăzneala de a candida, el primește una dintre cele mai aspre lecții ale societății zilelor noastre– linșajul mediatic. În timp ce citeam cartea, mă gândeam la cazurile celor achitați, umiliți, captivi unei alte lumi, aceea aflată după cortina de gratii. Deși Chifu nu insistă pe aspectul arestului, nu este greu să ne imaginăm că acolo umilința și decadența sunt lăsate să-și instaureze alte ierarhii, unde reputația celui capturat contează doar în sens negativ, ca trofeu. Scrierea m-a dus cu gândul și la un îndemn pe care Nicolae Manolescu l-a făcut în 2013, la Alba Iulia, la Zilele Romanului – „scrieți roman, prezentul vă furnizează atât de multe teme…”.

Un echilibru șubrezit al puterilor dă naștere unor monstruozități într-o țară în care, cine are mulți bani poate să facă aproape orice. Tema mineriadelor de la începutul anilor 1990 este și ea actualizată. Din acest punct de vedere, Mihai Cristea mi-a adus aminte de actorul Dragoș Pîslaru, cel care a jucat rolul lui Horia Sima în filmul „Drumeț în calea lupilor” și care sub trauma unei bătăi primite de la mineri, în iunie 1990, și-a abandonat cariera și s-a călugărit la mănăstirea Frăsinei din Vâlcea. În roman, Cristea se află între două mănăstiri, cea din urmă – Colilia, aducându-l în proximitatea celui pentru care nutrea atât sentimente de adorație, cât și de invidie – prietenul și omul de știință Iacob Grima. Maieutica celor doi pe teme existențiale, este un punct forte în roman.

„Ploaia de trei sute de zile”, ce curajoasă ficțiune despre zilele noastre! Este atât de verosimil mesajul, încât, pe parcursul lecturii, ai impresia că ai deschis o tabletă, pe care scrollezi istorie recentă și părți din prezent, ca o „repetabilă povară”. Majoritatea temelor importante sunt surprinse cu ironie sau umor, fie că este vorba de refugiați, care cad pradă deznădejdii, când află pe ce ținuturi i-a purtat destinul, de eșecul infrastructurii rutiere și turistice care ajung să se descompună sub ploaie. Sunt personaje caricaturale care întorc la propriu banii cu lopata și beau șampanie scumpă, nutrind sentimente de putere și grandomanie, în timp ce alții își strică sărbătorile îndopându-se în neștire. În psihologie, reflexul de a vedea mereu partea plină a paharului s-ar încadra la mecanisme de apărare ale eului – formațiunea reacțională este de fapt „transformarea în contrariu” a unei realități, pentru a o putea suporta. Nu întâmplător, autorul, surprinde aceast fel de a vedea lucrurile pe care îl au locuitorii Caramiei.

„A apărut o droaie de îmbogățiți și toți ăștia vor case, vile, palate, așa își măsoară realizările, așa se legitimează, prin construcții cât mai mari, faraonice, la vedere” ne spune arhitectul la un moment dat. Vedem, dar nu înțelegem ce se întâmplă, nici dacă ni se explică sociologic, pentru că doar scriitorul are puterea de a da la o parte învelișurile nefolositoare ale unor comportamente psihice și fizice, invitându-ne să deducem adevărul.

Iată, aceste excrescențe diforme, vulgare, sunt rodul felului nostru de-a fi, parcă ne spune, ăștia suntem…iar asta pentru că toți cei care m-ai avem o brumă de educație, de caracter și decență, tăcem mâlc și acceptăm totul ca pe ceva care ne e scris în palmă. Oare așa ne naștem sau așa devenim, sub presiunea grupului?

Un alt aspect surprins foarte bine în carte este acela că o societate polarizată va fi întotdeauna dominată de efectul găștii. Atât la polul extrem al săracilor, cât și la cel al bogaților, oamenii vor dezvolta reflexe de clan. Compromisul pe care „deșteptul” îl face cu „înavuțitul rudimentar” duce la tragi-comicul de situație, acela în care persoane cu funcții înalte sunt dispuse să se umilească „cu” public, să se umple de ridicol, numai să rămână în grații. Oamenii Caramiei se încadrează în tiparele lumii pe care Dumitru Drăghicescu a descris-o/descoperit-o (?) în cartea  „Din psihologia poporului român” scrisă tocmai în 1906. În Caramia lui Chifu și mai ales prin zona orașului Z. Se petrec multe feluri de afi care ne țin pe loc. Unul dintre ele este bășcălia, ca formă a neseriozității nomotetice, pe care Drăghicescu a analizat-o din mai multe perspective, mai ales istorice.

Ce se remarcă la personajele lui Gabriel Chifu, faptul că ele se cunosc bine pe ele însele, sunt conștiente, în general, de minusurile și plusurile pe care le au, știind să-și urmărească obiectivele și să-și atingă scopurile. De asemenea, izolarea este una suportabilă, pentru că este auto impusă și auto-creată. Iacob Grima are o casă cu pereți de sticlă prin care se vede marea, Mihai Cristea, are în grijă la mănăstirea din Nord o bibliotecă, întocmai ca părintele Steinhardt la Rohia sau ca în Paradisul imaginat de JL Borges, în timp ce arhitectul Orban se izolează în plăcerea trupească. Cu toate astea, Orban este tras pe sfoară cu lejeritate de către cei din jur, recte fiică și concubină. De asemenea, cu toată cunoașterea de sine, Iacob Grima este respins de societate (de aceeași societate care le cere celor școliți mai multă implicare politică!) și cu el odată, parcă toți intelectualii Caramiei. Apoi, Mihai Cristea, traumatizat în debutul democrației, eșuează social și se izolează, stăpânit parcă de o obsesie pentru Grima și găsibndu-și sensul în a insista ca acesta să-și desăvârșească opera.

Cu această carte excepțională, Gabriel Chifu se întoarce din exil, făcând un nou pod între marea Speranței și cititori. Aceștia pot deschide ochii și pot avea încredere că intelectualii sunt aici și veghează.

 

 

Flaviu George Predescu

27 iulie-1 august 2017