Întoarcerea lui Gabriel Chifu din exil

Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, 

Ed. Cartea românească, București, 2017, 409p.

 

„Ploaia de trei sute de zile” seamănă cu o carte sfântă, în imagini, adecvate realităților zilelor noastre sau, invers, pare că o nouă scriptură a fost pusă, la fel ca o oglindă, în fața cotidianului, cerându-i acestuia, să se filtreze prin ea. Am găsit-o ca pe un confesional transparent, prin care cititorii aud și văd personaje care preiau rolul de povestitor, care schimbă perspectivele celui care parcurge paginile, dându-i posibilitatea să compare și să analizeze. Cititorul poate astfel măsura păreri, colecționând versiuni de adevăr și gânduri care pentru ceilalți rămân ascunse, iar pentru el, acum, sunt mărturisite.

În relația cu personajele și viețile lor, cei care lecturează, au acces deopotrivă la divulgarea experiențelor simple, omenești, cât și a celor tensionate, încercate de obstacole, care, de regulă, duc spre diferențiere, în sens de originalitate. Reușitelor autorului din ultimii ani li se potrivesc bine versurile lui Octavian Paler din poemul „Avem timp”: „Am învățat că oricum ai tăia / Orice lucru are două fețe”. Mai concret, opera literară are în spate suferința și frământarea celui care scrie în multiple limbaje, înnoit întru stil, cu o claritate nu lesne de întâlnit în literatura zilelor noastre.

Cine a trăit și la propriu, dar mai ales la figurat, o perioadă lungă, nu musai o ploaie nesfârșită, ci simpla lipsă a soarelui, poate empatiza repede cu cel care a scris cartea sau cu viețile personajelor pe care le-a creat. Nu știu exact cum s-a simțit Gabriel Chifu pe parcursul celor doi ani de muncă la acest roman, dar în mod cert unul din factorii motivaționali a fost adevărul și vindecarea sufletească  pe care o aduce creația – Versurile lui Henrich Heine, folosite chiar și de către Freud în operele sale despre inconștient, i se potrivesc și romancierului nostru: „Boala a fost temeiul ultim/ pentru imboldul de-a crea;/ Creând, putut-am vindeca, Creând, ajuns-am sănătos”.

Prin construcția sa inovativă și prin acuratețea cu care surprinde esențialul societății actuale, măcinată de tare, „Ploaia de trei sute de zile” cuprinde problemele care întrețin starea de fapt, acel „neverending story” ploaia care nu se mai sfârșește. Așa cum îl cunoaștem și din „Punct și de la capăt”, dar și din minunatele sale poeme, Gabriel Chifu nu complică lucrurile. Cartea are trei personaje principale: Iacob Grima, Mihai Cristea și Ștefan Orban. Dintre aceștia, doar Cristea și Orban au și rol de povestitori direcți, cu toate că la sfârșitul lecturării celor peste 400 de pagini, scriitorul îți crează sentimentul că și Iacob Grima a fost unul dintre naratorii angajați. Cumva, profesorul Grima este cel mai privilegiat personaj al cărții, el reprezentând partea înțeleaptă, eul matur, persoana care are ceva de oferit indiferent de vârstă, domeniu, de vremuri și vreme.  Domnul Grima este un „stabilopd” al societății din țara numită Caramia, auto-exialat la Pontul Euxin, dar care în pofida puterii și experienței pe care le are, iată, ajunge să aleagă calea izolării și a marginalizării, e drept, constrâns de împrejurări. Iacob Grima este înțeleptul cărții, cel care reușește să își auto-genereze energie prin recursul la amintiri cu caracter pozitiv, prin spiritul său lucid și prin faptul că, deși trăiește în lux, izolat, o face într-o profundă armonie cu natura.

Este interesant cum personajele lui Gabriel Chifu, petrec momente esențiale din finalul romanului, în această izolare, dar, cumva, la marginea ei – casa reputatului profesor fiind o punte cu artă gândită între om și natură. Este o perspectivă în care solitarul savant este surprins în multiplele lui fațete, ajuns la împăcarea cu sine, probabil cea mai importantă formă de putere pe care o poate dobândi o ființă umană. În schimb, poziționarea sa geografică, granița cu Estul și cu marea, m-a dus cu gândul la poezia „În centru la margine” de Ioan Chichere, care definește și ea o viziune a stării de fapt din mirificul tărâm „caramian”, în care, Marea Neagră, rămâne de milenii cel mai bun și cel mai onest vecin: „aici, la marginea impreriului sovietic/ am văzut / cum un copil a sărutat un pepene/ aici la marginea  ortodoxiei/ am văzut un cerșetor/ mâncând lumânări” (…) aici/ în plină republică/ am văzut un om/ mâncat de viu/ de câini”.

Izolarea este pregnantă în finalul romanului, o găsim atât la Grima, cât și la Mihai Cristea și am fi găsit-o mai bine accentuată și la Ștefan Orban, arhitectul, care, eșuat în plan familial, își găsește refugiul într-o relație de amor toxică, distinctă prin intensitate emoțională și sexuală. Concubinajul cu acel tip de femeie cu care alternează momente de ceartă, cu imbolduri de despărțire ce nu-și găsesc aparent o explicație. Apoi,  supus inevitabilului „Le Temps découvrant la Vérite.” personajul află un dram din realitatea ascunsă și, așa cum cei mai mulți dintre oameni fac, și se îndreaptă spre compromis, mințindu-se singur de dragul plăcerii, răpus, într-un fel, de diminuarea propriei stime de sine.

Prin modalitatea în care a investit, inițial, în imaginea Corei, autorul m-a însuflețit, făcându-mă să cred pentru o bucată de vreme, că femeia fatală a cărții, va fi părtașa unui comportament profund surprinzător, cu rol decisiv în economia romanului. De fapt, făcusem o proiecție, momit de efectul de contrast pe care fata din Dăbuleni (putea fi foarte bine și din Pleșcoi) la avut în a reprezenta, într-un fel, cum arătă o alternativă la viața clasică de familie cu plusurile dar mai ales cu minusurile ei. Las cititorilor, mai ales celor masculini, curiozitatea de a percepe această  tipologie feminină, justificată psihogenealogic de către naratorul „oficial” al Ploii de trei sute de zile. Și din nou, prin ce a scris, Chifu reînnoiește indirect întrebarea: mai are școala vreo putere în a influența educația și caracterelul unui copil dacă mediul familial este nociv?

Prin situațiile pe care le construiește, G. Chifu, suprinde esențialul relațiilor dintre oameni, multiple nuanțe comportamentale și motivaționale se succed sau ca într-un scenariu de fim, înlesnesc fluxul de imagini, astfel încât cititorul se simte în largul său și că personajele îi aparțin, pentru că, de fapt, Chifu îi dăruiește simbolizat „psihismul” acestor oameni, în toate formele lui.

În carte, la fiecare pas, găsim influența concepției gestaltiste, ramură a psihologiei umaniste, construcția romanescă a lui Chifu bazându-se pe conturarea perspectivelor. Mă refer la întregul care cuprinde părțile și invers, la acest principiu al integralităților fenomenelor psihice, în care romanul devine prin construcție rodul unor percepții asumate, ale lui Orban, Cristea și Grima.

De fapt, Ștefan Orban și Mihai Cristea nu s-ar fi cunoscut fără Iacob Grima, așa cum, în general, fără ajutorul unor oameni cu spirit unificator, mulți oameni buni nu s-ar fi cunoscut. Om de relații, în cel mai bun sens, profesorul, reprezintă însăși condiția intelectualului care face risipă de timp și care, în loc să lucreze neobosit la desăvârșirea operei, mușcă din tentația mărului otrăvit al politicii postdecembriste. Pentru îndrăzneala de a candida, el primește una dintre cele mai aspre lecții ale societății zilelor noastre– linșajul mediatic. În timp ce citeam cartea, mă gândeam la cazurile celor achitați, umiliți, captivi unei alte lumi, aceea aflată după cortina de gratii. Deși Chifu nu insistă pe aspectul arestului, nu este greu să ne imaginăm că acolo umilința și decadența sunt lăsate să-și instaureze alte ierarhii, unde reputația celui capturat contează doar în sens negativ, ca trofeu. Scrierea m-a dus cu gândul și la un îndemn pe care Nicolae Manolescu l-a făcut în 2013, la Alba Iulia, la Zilele Romanului – „scrieți roman, prezentul vă furnizează atât de multe teme…”.

Un echilibru șubrezit al puterilor dă naștere unor monstruozități într-o țară în care, cine are mulți bani poate să facă aproape orice. Tema mineriadelor de la începutul anilor 1990 este și ea actualizată. Din acest punct de vedere, Mihai Cristea mi-a adus aminte de actorul Dragoș Pîslaru, cel care a jucat rolul lui Horia Sima în filmul „Drumeț în calea lupilor” și care sub trauma unei bătăi primite de la mineri, în iunie 1990, și-a abandonat cariera și s-a călugărit la mănăstirea Frăsinei din Vâlcea. În roman, Cristea se află între două mănăstiri, cea din urmă – Colilia, aducându-l în proximitatea celui pentru care nutrea atât sentimente de adorație, cât și de invidie – prietenul și omul de știință Iacob Grima. Maieutica celor doi pe teme existențiale, este un punct forte în roman.

„Ploaia de trei sute de zile”, ce curajoasă ficțiune despre zilele noastre! Este atât de verosimil mesajul, încât, pe parcursul lecturii, ai impresia că ai deschis o tabletă, pe care scrollezi istorie recentă și părți din prezent, ca o „repetabilă povară”. Majoritatea temelor importante sunt surprinse cu ironie sau umor, fie că este vorba de refugiați, care cad pradă deznădejdii, când află pe ce ținuturi i-a purtat destinul, de eșecul infrastructurii rutiere și turistice care ajung să se descompună sub ploaie. Sunt personaje caricaturale care întorc la propriu banii cu lopata și beau șampanie scumpă, nutrind sentimente de putere și grandomanie, în timp ce alții își strică sărbătorile îndopându-se în neștire. În psihologie, reflexul de a vedea mereu partea plină a paharului s-ar încadra la mecanisme de apărare ale eului – formațiunea reacțională este de fapt „transformarea în contrariu” a unei realități, pentru a o putea suporta. Nu întâmplător, autorul, surprinde aceast fel de a vedea lucrurile pe care îl au locuitorii Caramiei.

„A apărut o droaie de îmbogățiți și toți ăștia vor case, vile, palate, așa își măsoară realizările, așa se legitimează, prin construcții cât mai mari, faraonice, la vedere” ne spune arhitectul la un moment dat. Vedem, dar nu înțelegem ce se întâmplă, nici dacă ni se explică sociologic, pentru că doar scriitorul are puterea de a da la o parte învelișurile nefolositoare ale unor comportamente psihice și fizice, invitându-ne să deducem adevărul.

Iată, aceste excrescențe diforme, vulgare, sunt rodul felului nostru de-a fi, parcă ne spune, ăștia suntem…iar asta pentru că toți cei care m-ai avem o brumă de educație, de caracter și decență, tăcem mâlc și acceptăm totul ca pe ceva care ne e scris în palmă. Oare așa ne naștem sau așa devenim, sub presiunea grupului?

Un alt aspect surprins foarte bine în carte este acela că o societate polarizată va fi întotdeauna dominată de efectul găștii. Atât la polul extrem al săracilor, cât și la cel al bogaților, oamenii vor dezvolta reflexe de clan. Compromisul pe care „deșteptul” îl face cu „înavuțitul rudimentar” duce la tragi-comicul de situație, acela în care persoane cu funcții înalte sunt dispuse să se umilească „cu” public, să se umple de ridicol, numai să rămână în grații. Oamenii Caramiei se încadrează în tiparele lumii pe care Dumitru Drăghicescu a descris-o/descoperit-o (?) în cartea  „Din psihologia poporului român” scrisă tocmai în 1906. În Caramia lui Chifu și mai ales prin zona orașului Z. Se petrec multe feluri de afi care ne țin pe loc. Unul dintre ele este bășcălia, ca formă a neseriozității nomotetice, pe care Drăghicescu a analizat-o din mai multe perspective, mai ales istorice.

Ce se remarcă la personajele lui Gabriel Chifu, faptul că ele se cunosc bine pe ele însele, sunt conștiente, în general, de minusurile și plusurile pe care le au, știind să-și urmărească obiectivele și să-și atingă scopurile. De asemenea, izolarea este una suportabilă, pentru că este auto impusă și auto-creată. Iacob Grima are o casă cu pereți de sticlă prin care se vede marea, Mihai Cristea, are în grijă la mănăstirea din Nord o bibliotecă, întocmai ca părintele Steinhardt la Rohia sau ca în Paradisul imaginat de JL Borges, în timp ce arhitectul Orban se izolează în plăcerea trupească. Cu toate astea, Orban este tras pe sfoară cu lejeritate de către cei din jur, recte fiică și concubină. De asemenea, cu toată cunoașterea de sine, Iacob Grima este respins de societate (de aceeași societate care le cere celor școliți mai multă implicare politică!) și cu el odată, parcă toți intelectualii Caramiei. Apoi, Mihai Cristea, traumatizat în debutul democrației, eșuează social și se izolează, stăpânit parcă de o obsesie pentru Grima și găsibndu-și sensul în a insista ca acesta să-și desăvârșească opera.

Cu această carte excepțională, Gabriel Chifu se întoarce din exil, făcând un nou pod între marea Speranței și cititori. Aceștia pot deschide ochii și pot avea încredere că intelectualii sunt aici și veghează.

 

 

Flaviu George Predescu

27 iulie-1 august 2017

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: