Archive for octombrie 2017

Poezia ca leac pentru suferință

30 octombrie 2017

O nouă terminologie sau un nou limbaj poetic?

 

Boala a fost temeiul ultim/ pentru imboldul de-a crea;/ Creând, putut-am vindeca, Creând ajuns-am sănătos” spun versurile lui Henrich Heine, parafrazat de către Freud într-una din lucrările sale despre studiul inconștientului. În cazul poetei Simonei Trifu acest enunț poate fi lesne inversat și anume „vindecându-i pe alții am început să creez și implicit să mă ajut sufletește pe mine însămi”. Astfel, pe axa vieții ei, relația dintre munca de zi cu zi și actul creativ, se împletesc și dau roade de-o parte și de cealaltă a unei alte axe, cea a relației terapeutice cu semenii. Doamna Trifu este psiholog, psihiatru, psihanalist, psihoterapeut și profesor în ambele științe, atât pe tărâmul lui Hipocrate, cât și a lui Psyche. Cum se pot toate acestea filtra poetic prin sufletul ei? Lecturându-i poeziile se poate descifra și înțelege oare o parte din acest Univers?

Numele „psihologie” are la origini legătură cu legendara Psyche, care era o tânără vestită pentru frumusețea ei care și-a atras din această cauză gelozia Afroditei. Așa a ajuns Psyche să fie părăsită de către părinți pe un munte. Genitorii voiau astfel să îndeplinească porunca unui oracol. Acesta le prezise că fiica le va fi luată de nevastă de către un monstru înspăimântător. A fost luată de vânt și dusă într-un palat îndepărtat, acolo unde un necunoscut care o întâlnea doar noaptea a făcut din ea o soție bogată, dar căreia îi era interzis să-i vadă chipul. O vreme a fost fericită, până într-o noapte când, încălcând legământul, a aprins în taină un opaiț și a văzut, nu un monstru cum se aștepta, ci un tânăr foarte frumos, care dormea lângă ea – era Eros, zeul iubirii. Supărat că i s-a încălcat porunca, Eros a dispărut. Cuprinsă de disperare, Psyche a pornit atunci să-l caute în lumea largă, mai spune legenda.

Poezia Simonei Trifu este multidimensională și numai modestia autoarei a făcut ca aceasta să nu fie mai mult promovată public, poeta părând a fi înclinată prin ce scrie și transmite, să stârnească, decât să invite într-o „galerie” în care să arate expuse poemele sale și să spună „admirați-mă” – cum ar putea fi altfel priviți stropii de sânge care sar din gândurile îngerilor? – „Îmi înmoi propriile gânduri/în pământul roșu și reavăn.

Îngerii, ca emisari ai luptei dintre bine și rău reprezintă un laitmotiv al poemelor sale. Credința, justiția planează asupra întreg peisajului poetic și duce o luptă cu răul, care uneori se deghizează în alternativă. Prin ce se distinge poezia Simonei Trifu în mod decisiv? Fără îndoială prin terminologia psihiatrică și psihanalitică folosită în poeme, cred că unică în poezia românească. – „Crâncen diavol anancast” – Anancast / anancastic = ce se caracterizează prin cineva al cărui simț al realului a slăbit, ipohondric, nehotărât, termen specific nu ușoarei meserii de psihiatru, mereu consolidată pe reactualizarea răbdării, a înțelegerii și a intuiției în relația cu omul care suferă, uneori sau de cele mai multe ori fără să-și conștientizeze boala. În ce alte poeme, scrise de-a lungul timpului, ar mai fi existat șansa de a întâlni formula „tainice nucleotide răvășite-n ființele noastre” Termenul „nucleotidă” vine din biochimie și se definește ca un component esențial al tuturor celulelor vii, obținut prin hidroliza parțială a acizilor nucleici”.  Dar „caolin”? Câți am fi utilizat acest termen provenit din geologie sau din chimie și mai ales expresia – „Păpușă de gheață,/ arsă sub un strat de caolin”. Să nu ignorăm deci simbolistica pe care Simona Trifu o folosește și așa, cercetând, aflăm că această argilă are o granulație fină, de culoare albă și care în farmacie se numește „bolus alba” reprezentând materia primă pentru pudră. Să fie deci vorba despre cineva care încearcă să arate o altă stare sufletească decât cea pe care o are în realitate, ascunzând componenta prea fragilă de porțelan sufletesc. Este ceva foarte sensibil în versuri, ca sufletul celei care îndrăznește să scrie și să iubească.

În poemul „Hiroșima”, nume care pentru noi toți are o conotație tristă, autoarea volumelor „Compas în curcubeu”, „E.S.P” și „Fă o lume pentru mine” ne vorbește despre dorința de-ași depăna nebunia, de a redescoperii fantezii și de a „re-fantasma” copilăria. A fantasma este un alt termen de specialitate, care are legătură atât cu psihanaliza, cât și cu psihogenealogia și care îndeamnă la imaginar.

Tema creștină și erosul se împletesc aproape îngemănate în poezia Simonei Trifu, în scurta poezie „Basic” aceasta recunoaște sacrificiul cristic și simbolistica tragicei coroane de spini pe care o consideră cel mai de preț „trofeu pentru durere”. De asemenea, în alt poem, pentru S. Trifu Dumnezeu este copil: „Răstignită de o icoană veche/ mă aștept să plângă Dumnezeul meu plăpând…/Doar că el e copil, veșnic dedat nemuririi, cu ochiul său de sânge în veci arzând.

Într-un alt poem, Simona Trifu evocă „marea trecere” concept devenit notoriu în literatura română datorită lui Lucian Blaga. Un remember blagian al poemei „În marea trecere”, cu ultima sa strofă care întărește zicala borgesiană potrivit căreia, într-un fel, de la prima poezie care s-a scris până astăzi, tot ce a urmat sunt replici ale întâiului poem universal: „Tot mai departe șovăi pe drum – /și, ca un ucigaș ce-astupă cu năframă/ o gură învinsă, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna să tacă, să tacă.” spune poetul di Lancrăm, iar Simona Trifu îi răspunde: „Când ne vom găsi,/searbăd parfum de măr vechi, duios și cald/ ni se va cuibări între gânduri. Tăcută și mută MARE TRECERE” .

În prefața volumului „Compas în curcubeu” Ohara Donovetsky spune că „avem înaintea noastră un drum spre absolut, traversat cu mărturisite piedici și angoase de ordin existențial, dar în egală măsură, cu forța depășirii lor, toate transfigurate în volum” (n.a. Compas în curcubeu) iar Alex Ștefănescu, în prefața volumului „Fă o lume pentru mine” concluzionează că „în tot ce scrie, Simona Trifu are o nostalgie a măreției. Ea se scutură de meschinăria vieții de fiecare zi ca de atingerea unui șarpe.

În concluzie aș putea spune că într-adevăr, poezia doamnei Trifu poate fi privită atât ca o naturală formă de sublimare a unei suferințe ascunse, a unui zbucium interior care se eliberează și se cântă în orizonturile largi ale speranței, acolo unde credința și geografia joacă un rol esențial. Poeta evadează și se întoarce pe furiș în carcera căutării de frumos, a așteptării și apoi a eliberări sau conștientă că ușa spațiului care o ține captivă este deschisă, nu iese ci ne spune prin versurile sale că afară suferința s-ar putea să aibă dimensiuni și mai mari.

 

Reclame

Procesul între coșmaresc și larvar

29 octombrie 2017

Procesul după Franz Kafka, producție a Teatrului Național din Cluj, jucată în cadrul Festivalului Național de Teatru, la Sala Majestic a Teatrului Odeon, în 21 octombrie şi în 22 octombrie 2017, este o piesă complexă în traducerea lui Gellu Naum, dramatizarea Mihaela Panainte şi Daniel Ilea, regia Mihaela Panainte, scenografia Helmut Stürmer. Spectacolul a avut traducere în limba engleză și a fost nerecomandat persoanelor sub 16 ani. Distribuţia: Ionuţ CarasCristian Grosu, Patricia Brad, Matei Rotaru, Block, Adrian Cucu, Anca Hanu, Radu Lărgeanu și alții.

„Prin ruperea oricărei legături cu Lumea, K. este singurul responsabil de exilarea din propria viață. O consecință imediată şi dureroasă a acestei absențe este, neîndoielnic, însingurarea. Dar singurătatea lui K. nu este decât o reproducere în vid a neputinței de a exista cu adevărat şi, în același timp, un refugiu față de spaima pe care viață, prin natura sa, o provoacă. Existența lui e una parazitară, neautentică şi sterilă.” susține regizoarea.

Procesul naționalilor clujeni se completează bine cu „Kafka. 5 vise” piesă aparținând trupei de la Odeon, în regia lui Dragoș Galgoțiu, cu  scenariu teatral după Procesul, Metamorfoza, O dare de seamă pentru o Academie, Verdictul şi Colonia penitenciară de Franz Kafka, traducerea același Gellu Naum şi Mihai Isbăşescu. Distribuția: Ionel Mihăilescu, Radu Amzulescu, Valentin Popescu, Laurenţiu Lazăr, Mihai Smarandache, Anca Dumitra, Gabriel Pintilei, Ruxandra Maniu, Scenariul, regia, decorul, coloana sonoră: Dragoș Galgoțiu, Costumele: Lia Manţoc, Coregrafia: Răzvan Mazilu.

„Textele lui Kafka îmi amintesc de textele sacre scrise în limbi uitate, descifrarea lor este probabil imposibilă, poate fi doar intuită, au puterea marilor mituri in care se adună aluviuni de gânduri, impresii, emoții, într-un amalgam obscur. Umorul lui Kafka destabilizează însă respectul pe care-l impune mitologia, abisul nu este plasat în afara noastră, este în noi.” este de părere regizorul.

            Atât Galgoțiu cât și Panainte au avut de făcut o muncă grea. Nu cred că este ușor să pui în scenă piesele lui Kafka. Cel mai important lucru este modul în care spectatorii Odeonului au primit piesele. Este un public pretențios, cu multă cunoaștere și implicit cu pretenții. Ambele reprezentații trebuie văzute, cu o precizare. Ele solicită documentarea prealabilă pentru a înlesni accesul în universul lui K., deși absurd în multe privințe de-o verosimilitate alarmantă.     

Hamlet în criza adolescenței

29 octombrie 2017

Hamlet, după W. Shakespeare, în regia Adei Lupu Hausvater, tradus și „remixat” de Ștefan Peca.

Printre protagoniști se numără Matei Chioariu, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Alexe Marius Andrei (alias Mc Bean) și alți tineri talentați actori. Spectacolul este o producție a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara, iar prezența solistului formației hip-hop Subcarpați, Mc Bean, dă savoare piesei, acesta primind și cele mai multe urale la sfârșitul reprezentației din 3 octombrie. Imaginea cristică i s-a potrivit mânușă în diversele ipostaze, prin cântec și atitudine „cool” hip-hoperul descifrând pentru cei prezenți sensuri ascunse ale mesajului shakespearian.

Publicul eterogen, format în mare parte din adolescenți, n-a prea avut timp de respiro pentru că regizorul a făcut în așa fel încât momentele maraton să fie alternate cu muzică și multă mișcare, scena bifurcându-se natural pe stânga și dreapta sălii, până la ieșire.

În viziunea doamnei Hausvater am întâlnit un Hamlet supra-modern și virtualizat, foarte atent la limbajul timpului și al trupului dar mai ales la specificitățile vieții de adolescent, cu îngrijorările și bucuriile aferente. Aviz părinților.

Deși fotografierea n-a fost interzisă, n-am văzut nici un blitz.  Încântați, unii spectatori realizând discret live-uri pe Facebook și insta-story-uri pentru prietenii din listă sau urmăritori. Piesa merită văzută, cu „hashtagul” că ar fi fost onestă adăugarea încă unui cuvânt numelui Hamlet, sau măcar un diez, care să avertizeze spectatorul veteran de teatru dar și care să asume identitatea noii viziuni. Spun asta fără să doresc să o răzbun pe respectabila doamnă trecută de 60 de ani, fostă profesoară de română, care a stat în apropierea mea și care a plecat la pauză zâmbind înțepător, cu colțul gurii. Alt prinț al Danemarcei cunoscuse domnia sa, iar titlul o îndreptățea să vină entuziasmată la întâlnirea cu acela.

 

Secretul lui Alexandru Lulescu

29 octombrie 2017

L-am reîntâlnit sâmbătă seară pe Alexandru Lulescu. Unde altundeva decât pe scenă, acolo unde a debutat acum mai bine de 60 de ani. În cadrul spectacolului „Aer bun de Savoy” alături de Alexandru Arșinel, Vasile Muraru, Ana Maria Donosa, Cristian Simion, Valentina Fătu, Liliana Mocanu, Sandală Ladoși și alți componenți ai minunatului teatru de revistă „Constantin Tănase”. Chiar dacă la acest spectacol orchestra condusă de dirijorul Dan Dimitriu nu apare fizic, muzica de bună calitate animă spiritele sub dansul seducător al trupei de balet coordonată de Cornel Popovici.

Toți au fost buni dar mă întreb care este cu adevărat secretul lui Alexandu Lulescu și cum reușește acesta ca la 85 de ani să smulgă atâtea hohote de râs, interacționând cu sala și adaptându-și umorul la vremuri atât de schimbătoare, pretențioase și tot mai „wirelss-iste”. Sau poate tocmai acesta e farmecul, să fii tu însuți, o naturală împletitură de sinceritate și umor sau să nu te iei prea în serios și doar să te bucuri de viață?

 

Tănase ar avea de ce să fie mândru

 

În 1919 marele Constantin Tănase (1880-1945) punea bazele teatrului de cabaret și revistă „Cărăbuș” care a atras pentru mai bine de trei decenii multă lume pe Calea Victoriei 33-35, loc umoristic ;i satiric sacru, unde s-au spus mari adevăruri ca: „Pleacă-ai noștri, vin ai noștri! E sloganul cunoscut; Iarăși am votat ca proștii, Și cu asta ce-am făcut?”. În 1945, deși războiul se termină România pierde în interval de exact 3 luni (29 mai-29 august) alte două mari valori, pe Mihail Sebastian (fără legătură cu teatrul Cărăbuș) , care moare la 38 de ani și pe Constantin Tănase, la 65. Ambii ar mai fi putut da mult culturii române. Înclin să cred că nu sunt verosimile poveștile cu morțile lor suspecte, cu un asterisc pentru moartea lui C. Tănase, caz pe care nu l-am studiat atât de aproape ca pe cel al lui Mihail Sebastian. În amintirea fondatorului „Cărăbușului” de inspirație pariziană avem însă filmul „Actorul și sălbaticii” realizat în 1975 de Manole Marcus, după scenariul lui Titus Popovici, în excepționala interpretare a lui Toma Caragiu, aflat și el cu numai doi ani înainte de dispariția fizică. Filmul te pune pe gânduri la modul cel mai serios (specific scenariilor lui Popovici, vezi și Secretul lui Bachus) și te pune în fața unei întrebări care se tot reactualizează: până unde poate merge umorul și unde se întâlnește el cu cenzura? Pentru că dacă ar fi să analizăm afirmația lui Freud „Glumind putem spune orice, chiar și adevărul” realizăm că nu a trecut atât de mult de la vremurile tulburi în care pentru umorul său Constantin Tănase primea amenințări cu moartea. Dar mai bine să încheiem vesel și actual, că așa i-ar fi plăcut: „Altă chestie/E scoaterea la pensie/Astăzi ești funcționar/Însă mâine pensionar./Poate te interesează/Pensia cum se calculează./Ei, uite cum se calculează:/Din 35 de ani serviciu/Care vor fi socotiți/Scazi primii ani de școală/Și absențele de boală,/Zilele de sărbătoare,/Orele suplimentare,/Plus un an şi patru luni./Tragi o linie şi aduni./Pe urmă împarți la cinci, apoi/Ce-ţi dă înmulțești cu doi,/Scazi anul când te-ai născut,/Adaugi tot ce-ai scăzut/Şi la cifra ce-a ieşit/Pui un zero la sfârşit.

 

Corsarul a împlinit 161 de ani

29 octombrie 2017

Adolphe Charles Adam (1803-1856) a scris 12 balete, dintre care, după Giselle, Le Corsaire este una dintre cele mai frumoase realizări. Libretul  este scris de coregraful rus Vasili Medvedev (n.1957) și Marius Petipa (1818-1910)  după Jules Henri St. Georges (1799-1875) și Joseph Mazilier (1797-1868).  Scenografia Adriana Urmuzescu (n.1956). Maeștri de balet soliști: Gabriel Opincaru, Oana Vuluță, Bianca Fota; maeștri de balet ansamblu: Mădălina Slăteanu, Raluca Ciocoiu, Liliana Nică, iar maeștri balet elevi: Magdalena Tomulescu și Roxana Cioată.

Cele trei acte se întind pe durata a 2h și 30 de minute, cu două pauze. Premiera mondială a Corsarului a avut loc pe data de 23 ianuarie 1856 la Théâtre Impérial de l´Opéra Paris, iar la București pe 28 aprilie 2007.

La reprezentația din 15 octombrie 2017, prestația excepțională a dirijorului Ciprian Teodorașcu (n.1976)  a fost în repetate rânduri aplaudată la scenă deschisă. Potrivit site-ului Operei Naționale București, acesta s-a perfecționat în Franța cu dirijorul Alain Paris, specialist în repertoriul francez și a colaborat de-a lungul activității sale artistice cu personalități ale teatrului liric precum Alberto Rinaldi, prim-solist la Teatro alla Scala din Milano, Eduard Tumagian şi Alexandru Agache şi stele ale baletului precum Alina Cojocaru şi Anastasia Kolegova.

Distribuția din 15 octombrie 2017: Mihaela Soare (debut) – Medora, Bogdan Cănilă – Konrad, Lorena Negrea – Gulnara, Sergiu Dan – Lankedem, Valentin Stoca – Ali, Marco Corcella – Birbanto, Alexandra Gavrilescu – Prietena lui Birbano, Antonel Oprescu – Said Pașa (excelentă expresivitate) și Ansamblul Operei Naționale București, cu participarea elevilor de la Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din București, a cărui absolventă briliantă este și prim-solista Mihaela Soare.

Atmosfera din timpul spectacolului a fost deosebită și a produs emoții auditoriului, format într-o proporție importantă din tineri și copii, care și-au însușit excepțional rolul de spectatori (cu mici excepții). Am remarcat prezența unor inimoase cadre didactice, profesoare-diriginte, care au înțeles că actul educațional este un proces complex și nu se limitează doar la materie sau la sala de clasă, ci el înseamnă integrarea elevului în societate și în edificiile culturale, deloc puține, pe care le are România și mai ales Bucureștiul.

De asemenea, nici pepiniera de viitoare balerine nu o duce rău, în cele două pauze, pe frumoasele holuri ale Operei, decorate în stil clasic, piruetele lor însuflețind atmosfera, semn că muzica și dansul sunt alături de celelalte arte motorul vieții și al bucuriei de a fi.

Corsarul este acel gen de balet care apropie de fenomenul cultural spectatori și noi audiențe, arătând publicului partea frumosul în deplinătatea sa, accesibil cu ochiul liber, aproape tangibil.

Octav – filmul simbolurilor vindecătoare

26 octombrie 2017

„Octav” este o producție România-Marea Britanie, 2017, în regia lui Sergiu Ioan Celibidachi, fiul marelui dirijor Sergiu Celibidachi, avându-l pe Marcel Iureș în rolul principal. Este un film al întoarcerii spre sine, mult diferit ca imagine și de ceea ce a oferit cinematografia românească în ultimii ani. Culorile calde și decorurile pitorești primează, într-o Românie diferită de oglinda gri la care am fost obișnuiți să ne uităm în ultimii ani. Alături de regizor, co-scenaristul acestei povești de suflet este James-Oliver, iar producător Adela Vrinceanu Celibidachi.

Este o peliculă în care culorile și lumina devin pregnante mai ales când scenariul se referă la perioada copilăriei și în care amintirile ajung treptat să fie puse împreună, metamorfozându-se, construind adevăratul farmec al poveștii pe care Celibidachi junior a scris-o în urmă cu trei decenii, pe când era adolescent.

Fără să fie despre război, dar trimițând fleșuri înspre el, mi-am adus aminte de versurile unui poet român, Marcel Mihalaș (1937-1987), care are în portofoliu o poezie potrivită acestei pelicule: „Ca într-un film întors, soldații uneori/Trist se ridică, se desprind din flori,/Și-ncheie rănile, aleargă tare/Sărind înspre tranșeea de plecare,/Își regăsesc ținuta militară,/Bat pas de front, în sunet de fanfară/Și se întorc, cu spatele, acasă,/Spre-o mână de femeie- de mamă, de mireasă,/Termină câte-o școală, fumează nepermis,/Bat mingea pe maidane și râd într-un cais,/Sunt duși apoi de mână, poartă breton și basc,/De-a bușilea se urcă în paturi și se nasc…

Într-un fel asta suntem toți, niște soldați care la un anumit moment (nu se știe care) suntem împinși  să dăm înapoi filmul vieții, imagine cu imagine, pentru a ne întoarce acolo de unde am plecat, pentru a putea a ne putea vindeca unele răni îngropate în noi. Ne regăsim prieteni vechi, ne reamintim gesturi și expresii uitate, redescoperindu-ne prin ceilalți și pe ceilalți prin noi. Copilăria rămâne sigilată în fiecare om și pentru a găsi răspunsuri la vremuri de răscruce, sentimentele și amintirile  trebuie puse împreună, reconfirmate.

Octav „al lui Celibidachi” se întoarce în locurile natale cu un scop precis, dar treptat pornește pe un drum al regăsirii prin joacă, prietenie și dăruire. Dintr-un anumit punct de vedere, dar la o altă scară și în alt registru, Marcel Iureș se află într-o postură similară actoricește cu cea din filmul „Vacanța cea mare” – 1988, unde joacă rolul personajului Neagu, care merge în căutarea tatălui său, în cartierul bucureștean Balta Albă, acolo unde casa familiei sale rămăsese intactă între noile blocuri.

Amintirile confirmate de către cei rămași în viață au darul de a restructura psihologic un om, pentru ca el să poată merge mai departe asumându-și trecutul și împăcându-se cu copilul din el.

Impresionante sunt prestațiile și celorlalți actori implicați, de la Victor Rebengiuc, căruia i se potrivește colocviala expresie „trebuie doar să se prezinte ca să câștige/placă” și a lui Octav-copil – Eric Aradits, Lia Bugnar, Andi Vasluianu sau Vlad Rădescu, ajuns la senectute, pe care ni-l aducem aminte din superba peliculă Ciprian Porumbescu (1973), unde a jucat excepțional rolul minunatului nostru compozitor.

Filmul trebuie văzut cu ochii sufletului și accesând toate conexiunile pe care ni le oferă memoria.

 

 

 

 

 

19 ani de poezie personală

20 octombrie 2017

Acum 19 ani, pe 20 octombrie 1998, am scris prima poezie. Am fugit apoi și am citit-o părinților cu o emoție care-mi tăia respirația. Nu eram încă major. Au urmat ani de pritoceală și de chin emoțional, cu încercări multiple de a reda o formulă poetică bună. Dar asta, cu adevărat, abia de prin 2000, când am început facultatea. Practic, la poezie, între acești poli se duce lupta, crearea balanței dintre explicit și implicit a mesajului și concretețea lui (tot implicită și explicită). Poezia este într-un fel ca o „kendamă” în care jucătorul este influențat de variabilele emoționale ale dorului, dorinței, căutării unui ideal imaginat, exprimării unor trăiri, atragerii altuia în propria stare emoțională. Ar fi multe de spus. Ține și de exercițiu dar ține mult de înțelegerea puterii. Practic Eminescu de-asta a fost și mare poet și mare gazetar în același timp, pentru că pe lângă talentul și exercițiul scrisului, înțelegea puterea și îi căuta tainele, firele nevăzute. Eu zic că te naști cu ea, ca formă artistică, dar dacă o construiești cognitiv trebuie să fii atent. Căderea în simplă lamentație este unul din pericolele care-i pândește atât pe cei neexperimentați dar și pe consacrați. Ține de divin dar ține și de curaj, asumarea unor cuvinte. Mi-e dor să mai scriu o poezie nouă. Ea dospește, apoi iese la suprafață ca formă de revoltă, cu un mesaj concentrat. În decembrie 2005 am publicat primul volum și cu adevărat saltul spre „altceva” l-am făcut în 2013, cu Secretul secretelor. Vom vedea ce va mai fi…#poezie

Cu poetul-soldat la donare de sânge

3 octombrie 2017

Eram la donare de sânge. Lângă mine, o fată vânătă la față aștepta să fie împunsă pentru a contribui la rezerva de sânge a țării. „N-aș fi donat dacă nu era să donez pentru cineva anume!” îi spune asistentei. Aceasta ridică din sprâncene și îi zâmbește: câte kg aveți? o întreabă. 52, vine răspunsul. Aha, sunteți cam la limită, dar nu contrează, sunt sigură că o să fiți bine, răspunde asistenta. Donatoarea îi arată artificial dinții.

Un asistent iese pe hol și țipă: Gheorghe Tomuș, Traian Niculae, Elena Bobocea, Mihai Săulescu…Poftim? Mihai Săulescu? Și automat m-am gândit la poetul care a murit tânăr, pe care l-am cuprins într-o antologie (încă nepublicată) a marilor poeți români care au murit înainte de 40 de ani. „Mihai Săulescu”, strigă din nou asistentul. „Mihaaai Săulescu”, întocmai ca la un meci de box la categoria super grea. Îndată își face apariția un tip înalt, simpatic, bonom și zice: eu sunt! Așază-te, vreau să-ți iau sânge, că doar tu ai optat ca să îl dai, îi spune asistentul. Mihai Săulescu era atât de friendly încât nu aveai cum să nu-l iei din prima la pertu. Chiar și tipa verde la față, care avea 52 de kg, a zâmbit sincer când la văzut. Era aiurit și asta-i dădea farmec.

Bună ziua, eu sunt Mihai Săulescu! Interesant, mi-am spus, că și băiatul acesta, care pare a avea cam cu un deceniu peste cei 28 de ani, la care vechiul nostru scriitor a fost oprit din zbor. Dacă Mihail Săulescu (1888-1916) născut în anul în care se făcea Ateneul Român, a mers pe front și a murit apărând Predealul odată cu intrarea noastră în Războiul de Întregire, poate că ar fi avut nevoie de niște sânge, iar acest descendent aproape omonim, vine acum să doneze tocmai sânge, într-o compensație istorică, la 101 ani distanță. Mintea mea construia diverse scenarii, în timp ce jumătatea de kg de sânge mi se scurgea din trup pe nesimțite.

Cu mâna rămasă validă am început să caut versuri (ce mare descoperire e totuși internetul!) de Mihail Săulescu, cel care are consacrat și un monument la Predeal, pe DN 1, chiar la ieșirea din localitate spre Brașov, realizat de către marele sculptor Oscar Han. Inițiativa a aparținut Societății Scriitorilor Români, înaintașa Uniunii Scriitorilor de astăzi. Iată unul dintre poemele pe care „poetul-soldat” la dedicat confratelui Dumitru Nanu ( 1873-1943) apărut în volumul Viața, sin 1916, care conține „poeme orientate spre o filozofie a acțiunii și a revoltei împotriva mizeriei

 

 

Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toți acei ce plâng câte-au pierdut…

………………………………………….

Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînțeles —
Dar pentru ce, mergând o viață ‘ntreagă,
Ei totuș n’au putut să înțeleagă…

………………………………………………… 

 

………………………………………………………….
Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe ulițe cu fabrici zgomotoase,
Prin piețele mizeriei din lume…
Ei trec —
Nu știe nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne ‘nchipuit, neașteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea…

 

Se face că în 1947, Eugen Jebeleanu, îl include în colecția Scriitori români uitați, pe care a îngrijit-o. Deci, la trei decenii distanță, Mihail Săulescu era deja considerat un poet „uitat”. Oare aceeași reacție aș fi avut-o dacă la donat veneau și tizi precum: Daniel Turcea, Iustin Panța, Vasile Cârlova sau Cătălin Bursaci, Nicolae Komives etc, cine știe?

 

București, 2 octombrie 2017