Archive for martie 2018

Politica externă a României

29 martie 2018

Am participat alaltăieri la Fundația Europeană Titulescu, la lansarea cărții „Politica externă a României” de Nicolae Titulescu, prefațată de Adrian Năstase. Un eveniment deosebit. Am și spus în scurta mea intervenție că este mai mult decât o carte. Este un produs cu valență strategică în anul Centenarului.

Reclame

Vestea morții

29 martie 2018

Mi-a murit cel mai bun prieten

Și asta mă întristează puternic

Fumez chiștoacele prieteniei noastre

Găsite prin scrumul

Zilelor care au trecut

Și acum, când plâng,

Mai spun o datată

Mi-a murit cel mai bun prieten

Iar eu am aflat asta

Cu mult după ce s-a întâmplat

Nimeni nu mi-a spus,

Nimeni nu știa

Nici chiar el

Dar ca într-o prietenie adevărată

Vestea morții am aflat-o deodată…

 

 

29.03. 2018

Dan Andronic și-a revizuit odele

27 martie 2018

Într-un articol scris de ziua SRI, adică 26 martie 2018, jurnalistul Dan Andronic a ales un mod inedit de a ura la mulți ani SRI-ului – și-a revizuit recenzia siropoasă la o carte scrisă de Maior în urmă cu 4 ani. Cartea se numește „Incertitudine- Gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI” și a apărut la editura Rao, în 2009. Ea a fost reeditată și revizuită și adăugită în 2014, cu un capitol nou, despre seria de cărți SF „Fundația” scrisă de scriitorul american Issac Asimov   Dacă atunci „Maior Maximus” întrunea portretul ideal, acum el este un biet „scenarist de science-fiction. Iată cum a modificat Cronos concepția lui Dan Andronic despre aceeași carte:

 

Dan Andronic în EVZ, 9 iunie 2014:  

 

Și cum am văzut în ultima vreme că directorul SRI participă la proiecte editoriale care au (și) un miez românesc, am citit-o. V-o recomand. Nu numai pentru modul în care pune în discuție introducerea conceptului de incertitudine în gândirea strategică a ultimilor ani, o temă care mi-a plăcut întotdeauna și mi s-a părut potrivită oricărei judecăți asupra realităților românești, ci pentru modul, identificat abil de Vasile Dâncu, în care ni se spune că trăim într-o lume în care teoreticienii trebuie să ajungă să facă lucruri practice. (…)M-a motivat în scrierea acestui editorial un gând rostit zilele trecute de către Ion Cristoiu: “Cristian Diaconescu are un anumit profil: calm, serios, reținut, fără ceea ce se numește carismă. Nu e singurul politician de această factură care candidează. MRU, Mircea Geoană, Klaus Iohannis sunt și ei asemănători lui Cristian Diaconescu. Dacă se va înscrie în competiție și Teodor Meleșcanu, cum se zvonește, vom remarca imediat: toți candidații la Președinție seamănă cu George Maior. Prietenii știu de ce”.

 

Dan Andronic în EVZ, 26 martie 2018:

 

Ce este psihoistoria, o să explic pe scurt pentru cei care n-au citit Fundația lui Isac Asimov: este o știință (de o aroganță maximă) care pretindea că poate prezice viitorul omenirii, crizele în special, cu ajutorul unor ecuații matematice în care a introdus diversele variabile ale comportamentului uman. Ideea este că un asemenea model matematic, potrivit romanului lui Asimov ca să fie clar, nu funcționează decât pe mase mari de oameni, de fapt, la scară planetară. Regula esențială a psihoistoriei lui Hari Seldon, personajul-cheie al întregii construcții, este că populația-țintă nu trebuie să știe că este analizată, iar secretul științific să fie păstrat. Din când în când, Hari Seldon apărea și îi anunța că tocmai au depășit, cu bine, unul din momentele-cheie ale evoluției. Sună prea science fiction?

Numai că Serviciul Român de Informații pare că este o instituție care are capacitatea de a ieși din crize și fără ajutorul lui Hari Seldon, pur și simplu prin întoarcerea la munca de bază, cea de culegere de informații, livrate beneficiarilor instituționali. Este o decizie grea pentru că are în spate o istorie complicată pe care doar câțiva oameni o știu cu precizie. Restul o descoperă bucată cu bucată și de multe ori probabil că-și pun întrebarea ce mai urmează.

 

Ce am înțeles eu din cartea lui Maior

 

Pledoaria fostului director SRI pentru Fundațiile scrise de Issac Asimov este clară. Maior scrie că în ziua de azi gânditorii statali nu sunt niște bătrânei uitați prin biblioteci. Ei gândesc de fapt pentru o viitoare acțiune. Acțiunea poate însemna atât diplomație cât și conflict pentru atingerea obiectivelor statale.

Din carte reiese ideea că ordinea înseamnă, de fapt, o bună comunicare între instituții.

 

Andronic interpretează „confidențialitățile” în funcție de vremuri și interese 

 

Tot în Incertitudine Maior scoate în evidență faptul că scopul final îl întregului demers asimovian este o bună ordine în Univers, o justiție corectă și stabilitate strategică și politică. Andronic, tot după umila mea părere, ori se dă cu mult mai important intelectual decât poate susține cu argumente că este, ori este șmecher. Maior scrie în „Incertitudine” despre ideea de stabilitate strategică și politică, sprijinită de confidențialitate (adică fără confidențialitate se risipește orice demers serios). Și har domnului că acolo unde este puterea este și confidențialitatea, că dacă n-ar fi așa, n-ar mai fi putere, ar fi stand-up comedy.

Chiar și în plan politic (spre exemplu numiri de premieri etc) am văzut recent exemple de confidențialitate duse în extrem. Iar la unele demersuri politice am văzut multiple tentative de achiziție de putere prin banalizarea unor confidențialități. Chiar și la Dan Andronic, care după părerea mea nu a fost o cârtiță, ci un simplu oportunist politic, am văzut o sete de a devoala, nu când îi convenea relația cu putere, ci când nu-i mai convenea. Nea Dane, o vorbă în Ardeal spune: …

 

 

 

Cum ne f#&em între noi

12 martie 2018

Azi mă uitam pe o fereastră care dădea într-o curte locuită de niște cetățeni ai Capitalei. Clădirile vechi, dărăpănate, ca în filmele cu Pistruiatu, cu poduri părăsite, tablă ruginită, cărămizi ieșite prin tencuială, gata, gata să se prăbușească. De ziduri erau lipite mese îmbrăcate în perdele vechi, ligheane de plastic pline cu lătură, puradei țipând ascuțit și plânsete nesfârșite. Recunosc că n-am mai văzut până azi un motan chinuindu-se să reguleze (nu puteam să spun să se culce cu) o mâță. Motanul mare, alb cu pete negre, iar ea neagră complet. Se suia deasupra ei și o presa cu burta în timp ce se arcuia, mâța pășea ușor, iar el se chinuia să o urmeze la fel de arcuit. Mi se părea totuși că ceva nu-i reușește. Sincer cred că nici nu reușea să facă efectiv vreo treabă sau, de la distanța de la care mă uitam în curtea respectivă nu distingeam dacă acolo se petrece o succesiune de acte sau nu. Naiba știe. Cert este că la toată povestea asista o altă mâță, care semăna cu motanul și care, după expresia trupului, murea de curiozitate. Totul a durat vreo zece minute. Nu-mi puteam lua ochii nu atât de la ritual, cât de la context. Mâța „cu lumânarea” era tot farmecul. Mâța neagră și supusă își făcea pașii mici, deci nu prea stătea, cum s-ar spune, iar cealaltă îi urma (sau urmărea) ca un arbitru de box. Am trecut prin toate stările, de la uimit la stare de silă, apoi la o scurtă senzație de excitare și amuzament, dispreț și în cele din urmă tristețe.

Dintr-o dată, profitând de un moment de respiro făcut de motanul uriaș, mâța neagră a fugit și s-a ascuns, iar el a început să o vâneze. Se uita printre scândurile unui coteț ridicând și coborând capul, ba prin crăpătura de jos, ba prin cea de sus a unei blăni care îi stătea fix în față. Până la urmă la indus în eroare nu știu ce a bocănit și motanul și-a abătut atenția într-acolo, iar felina a fugit și s-a ascuns perfect după un placaj lângă care stătea cealaltă mâța. Când motanul a mirosit și s-a dus spre placaj, parcă mâța – martor spunea „n-am văzut nimic!”. Sceptic, uriașul motan s-a strecurat delicat pe după placaj, dar cred că acolo era o gaură de subsol, pentru că n-a fugit nicio mâță neagră de după și motanul a ieșit dezamăgit, uitându-se în toate părțile. Parcă se întreba: unde naiba o fi?

N-au trecut nici două minute și apare mâța neagră. Motanul se așază în fața ei, ca un leu și începe să-și plimbe coada în stânga și în dreapta. Mi s-a părut mie că mâța se uită nedumerită la el, cu un aer familiar dar netemător. Motanul s-a lăsat pe o dungă și s-a bucurat de cele câteva raze de soare care străpungeau curtea. Mâța neagră lucea și ea indiferentă sub aceleași raze în timp ce mâța-martor se uita în continuare cu neascunsă curiozitate. Când colo, de pe o magazie, apare o altă mâță neagră, care era de fapt prima. Motanul ciulește urechile și se ridică în două labe. Tocmai când să o ia la fugă spre ea, se deschide o ușă scârțâitoare, verde și scorojită, de unde iese un adolescent cu coamă de cal, ras pe margini, în hanorac și bătând puternic din picior strigă: zââââât! Motanul o ia leneș la fugă, aruncând o privire neîncrezătoare în spate, iar cele trei mâțe rămase nici nu se clintesc. Adolescentul se apleacă și ia o piatră imaginară dar motanul parcă simte și grăbește pasul. De data asta îl văd și mai bie, e chiar mare și are blana jigărită pe o parte. Adolescentul se apleacă din nou și ridică de la pământ o mătură cu care fuge după el și începe să cerceteze o magazie deschisă pe unde tocmai se strecurase cotoiul. După câteva clipe se întoarce victorios și începe să se joace el cu mâțele. Mâța neagră jucăușă, pe care motanul o posedase înainte, se gudura acum la adolescent și se răsucea culcată într-un fel anume, fără a se lăsa atinsă. Curioasa-martor și cealaltă neagră se apropiaseră dar după două mângâieri formale adolescentul își pierdu interesul față de ele și ținea morțiș să o atingă pe inaccesibila care se mai răsuci de două ori apoi acceptă o mângâiere ș fugi. „Cristiii, hai o dată boule!” se auzi o voce voit îngroșată, care îl făcu pe băiat să se ridice din ciuci și să plece privind înapoi. Cele trei surate s-au reașezat într-un triunghi, dar fără motan și fără adolescent.

În partea astalaltă a curții, într-o lume total paralelă și totuși despărțită doar de douăzeci de centimetri de ciment, cinci câini înconjuraseră căruciorul unei tinere mămici și mergeau în jurul ei ca la trap. Unul mare gri în frunte, galopa în reluare aruncând priviri loiale înapoi, altul galben, cu bot negru și un cap uriaș pe care-l ținea plecat mergea în urma mămicii, iar pe laterale alții. Unul mic negru, altul mai alb și încă unul. Toți se gudurau de mama focului, asta după ce cu o oră înainte erau să-l sfâșie pe un bărbat cu bicicletă care traversând curtea a înjurat vânjos și chiar a cerut ajutor. La fel ca el, pe al orele amiezii, un tată cu fiul lui s-au apărat cu ghiozdanul de aceeași câini care acum defilau mândri pe lângă mămica respectivă. În răstimpuri o fată cu coc, care avea pantaloni gri mulați, ieșea dintr-un fel de magazie și mătura același petic de curte pe care se jucau niște copii mici. Viața…

De-asta am fost bulversat azi. Mi-am dat seamă că avem memorată în ADN pornirea de a ne f#&e între noi și la propriu și la figurat. Ne gudurăm în funcție de om și situație, întocmai ca acele animale. Mulți dintre noi (cu mine în frunte!) suntem expresia lor și nu invers. Măcar ele sunt așa mereu, supuse instinctelor. Mulți dintre noi, în schimb, ticăloșim percepții într-o rutină așa zis „umană”, adică un amestec de strategii și de interese, de gânduri și de simțiri prefăcute ca să obținem (ce? nici nu contează, important e să obținem). De multe ori mințim la fel de ușor cum respirăm și arătăm obsesiv felurite măști, apoi folosim greșit auto-controlul, nu ca să nu stârnim războaie, ci ca să nu pierdem privilegii. La bine suntem zmei, la greu suntem milogi (Nu generalizez)

Noi oamenii suntem exact ca țările. Am spus-o mereu, psihologia umană și relațiile internaționale seamănă izbitor. Unii sunt imperii, alții națiuni mai puternice sau țări mai mici și mai mari, mai slabe sau mai tari. Unii nu mai au nevoie de războaie, dar trebuie să inducă teama și atunci se comportă ca atare, alții tocmai de niște conflicte adevărate au nevoie pentru a crește și a se dezvolta, dar sunt lași. Ajung astfel să fie pasiv-agresivi (adică agresivi atitudinal, nu și în vorbe). Unii vor numai pe podiumuri, alții se ascund în bascheți (ori la propriu, ori la figurat) dar agresivitatea și dorința de a f#%e e

și a propriu și la figurat e pe chipurile lor.

 

 

 

 

 

12.03. 2018

Urme pe nisip

3 martie 2018

Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu pășea alături de mine,
Pașii ni se imprimau pe nisip, lăsând o urma dublă:
Una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea ca fiecare din pașii noștri
Reprezentau o zi din viața mea…
M-am oprit ca sa privesc în urmă
Si am revăzut toți pașii care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat ca in unele locuri, în loc de doua urme,
Nu mai era decât una singura…
Am revăzut filmul vieții mele…
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea decât o singură urmă
Corespundeau cu zilele cele mai întunecate ale existenței mele:
Zile de neliniște și de rea-voință,
Zile de egoism sau de proastă dispoziție,
Zile de încercări și de îndoială,
Zile de nesuportat,
Zile în care eu fusesem de nesuportat…
Și atunci, întorcandu-mă spre Domnul, am îndrăznit sa-i spun:
„Mi-ai promis că dacă te voi urma, vei fi lângă mine”
De ce nu ti-ai ținut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur în cele mai grele momente din viată,
In zilele când aveam cea mai mare nevoie de Tine?…”
Iar Domnul mi-a răspuns:
„Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
Decât o singură urmă de pași pe nisip
sunt zilele în care te-am purtat pe brațe…”

Urme pe nisip
Mary Stevenson