Archive for august 2018

București

30 august 2018

image

Reclame

Chișinău

28 august 2018

image

Am ajuns la Chișinău dar sunt cu ochii pe situația de la București. O să încerc să țin un jurnal (zilnic) pentru Literatura de azi. Vă salut cu drag!

Scrisoarea primită de George Maior de la Mike Pompeo – secretar de stat al SUA

27 august 2018

image

image

O lucrătură care i s-a făcut lui George Maior

27 august 2018

E al treilea an consecutiv când, cu ocazia Reuniunii Anuale a Diplomaților, lui George Maior, pe care cu drag îl numesc prietenul meu și omul de la care am învățat foarte multe lucruri bune (și care m-a descoperit ca poet!), i se pregătește o lucrătură care să-i taie elanul. Suntem o țară (la modul figurat) cu mult prea mulți urzitori impregnați de lașitate și mai ales de „prieteni cu funcțiile”. Când cineva e sus, indiferent unde, mulți se grăbesc să îl pupe în fund. Când cineva nu mai este „sus”, hopa ne dăm ghionturi să-i trăsnim un șut în coaste. A se citi și a se reciti Dumitru Drăghicescu – cartea Din psihologia poporului român .

De unde această pornire devoratoare? Din neam în neam, decompensarea cocoșării seculare devine adesea o formă de o agresivitate izbitoare și la o sută de ani trăsnim și câte o revoluție, dacă are cine să ne-o pornească.

Dacă Maior ar fi fost blamat concret pentru ceva prevăzut de lege, ai fi spus că această bătaie cu pietre se justifică într-un fel. Chiar și așa, nici un atac nu îl scoate (pe cel puternic de la natură) mai slab, ci mult mai întărit. Așa că să nu se bucure niciunul dintre cei care astăzi molfăie sarmaua cleioasă și plină de fire de păr a așa-zisei puteri. Puterea omenească și cea politică sunt trecătoare. În această categorie, pe lângă alții, intră desigur și pufosul penal, fost sereist (cubul negru) cuvânt care în privința mult prea multora (de la an la an) rimează cu oportunist. Și dacă m-aș apuca să dau nume și exemple aș rămâne fără cerneală.

E ușor să arunci cu noroi în cineva care prin natura funcției pe care o ocupă n-are voie să reacționeze. Mai mult, demersul privat al atacului la care a fost supus Maior, în care o persoană fără vreo funcție executivă în statul american (R. Giuliani – the godfather-ul care în prezent face obiectul unei anchete federale) se antepronunță cu privire la o chestiune care la noi nici măcar n-a fost elucidată, cam pute. Pute așa cum miroase urât și alipirea meseriei de „avocat”, celui mai la modă nume, când vorbești despre putere în lume – adică Trump.

Cumva, lucrătura e foarte bine ticluită – „cine a zis? R: Un avocat! Al cui avocat? Al lui Trump. Deci ăla e capabil să-l influențeze și pe Trump”.

Și ce să vezi, Ministerul Afacerilor Externe se disociază cu viteza luminii de opinia lui Maior, care a spus că babalâcul newyorkez (sintagma îmi aparține) ar fi „spumos” și „nu știu dacă mai e avocat”. Cred că e caz unic în istoria diplomației române când pentru că s-a apărat de un privat, statul (format din cine?) se disociază de un diplomat român. Mai mare rușinea la ce nivel jos, de „țigăneală” în an centenar a ajuns discursul public în România și cum se folosește acum numele lui Trump pe post de ciocan, tocmai de către cei care nu dădeau nici doi bani pe șansele lui de a ajunge președinte al SUA, în urmă cu doi ani.

Adicătelea, pentru a zgâlțâii un pic (sau mai mult) din ceea ce reprezintă George Maior în SUA, a fost nevoie de a utiliza numele lui Trump – „A zis avocatul lui Trump că n-a fost bine cu protocoalele…”.  Schepsisul era ca Maior să zică ceva (orice!) despre  „moș tăgârță” ăsta de Giuliani, ca pe masa lui Trump, pe un rânduleț acolo să scrie „the ambassador of Romania to the United States criticized Mr Giuliani” Și atunci Trump să facă ceva… să zică ceva.

Deci discreditarea și manipularea, plus lucrăturile se practică la greu, cu metode care mai de care. Păcat că George Maior a acceptat să fie director SRI în 2006, sub regimul Băsescu (Băsescu a fost cel mai perfid personaj politic din istoria României), care își făcuse deja echipa la SRI  înainte de-al numi, fără ca Maior să știe.

Știu că e târziu (au trecut 12 ani!), dar George Maior putea să stea discret și mai înspre linia a doua și azi probabil era șeful statului sau prim-ministru. Așa, chiar dacă știu că fac o „counterfactual thinking” n-am cum să nu regret că a fost nevoit să facă față unei funcții care atrage nesfârșite energii negative, tensiuni care se sparg în capul celui care o deține. Dar să vină primul om care ar fi refuzat o ditamai funcția în stat și să spună cu mâna pe Biblie că el ar fi refuzat-o. Astea-s nemulțumirile mele personale.

În concluzie, disperat și îndelung (probabil și consistent remunerat sau influențat) demers pentru a lovi un om de valoare, dar cât de bine urzit, temeinică lucrătură securistă încât oricum ai da-o să nu ieși bine. Mi s-au întâmplat și mie (când mă perindam pe lângă putere), dar la o scară mai mică. Erau lucrături menite să-mi strice prietenia cu el și cu alții, să ne facă să ne certăm. Iar acum aceste lucrături sunt menite să-l scoată pe el în SUA drept o oaie neagră. Problema este că n-ai cum să-i arăți lui Trump un tigru intelectual și să-i zici că e oaie neagră. Oricât de mult te-ai strădui. Măcar în caz de ceva Maior are ce face, dar ăștia ce știu să facă în afară de învârteli politico-securistice?

La Reuniunea Anuală a Diplomației Române

27 august 2018

image

Ochii care nu se văd nu se uită (fără iertare)

19 august 2018

Cumva, într-un fel sau altul, în toate relațiile interumane, ne întoarcem de unde am plecat. Oricâte teorii ale atașamentului am studia, răspunsul e unul singur – un drum spre momentul zero. Se întâmplă în prietenie, în căsnicie, în relațiile cu părinții sau copiii noștri. Sfera sau sfericitatea despre care vorbește și Borges în eseurile sale (care m-au maturizat, recunosc, atât în percepții cât și în scris) este omniprezentă în tot ciclul vieții noastre dar mai ales al relațiilor noastre cu ceilalți. Aș vrea să scriu mai mult dar n-am nici forță, nici energie. Nu pot scrie nici sub formă poetică dar nici eseistică acest gând. Sfera, la fel ca atașamentele, trebuie studiate împreună. Cum nu m-aș bucura să pot dezvolta gândul meu pe această temă. Mă simt însă blocat și atunci fug și mă refugiez în citit sau în filme, în conversații cu cei apropiați despre altceva și totuși subiectele importante revin.

M-am uitat azi la „Stay by me” un film din 1986 despre prietenie. Voiam să redescopăr acele matrice al prieteniilor pierdute cândva sau mai recent. Mă gândeam că cele mai multe dintre prieteni mor „tehnic”, nu declarat sau ca urmare a unor „daune” concrete. Cu rare excepții o prietenie moare ca urmare a unei mari cerți sau „proclamații” – gata ne-am despărțit! Dar asta nu derivă musai din film. Am dedus asta din experiența vieții de zi cu zi. Totul simplificat în acel simplu proverb – „Ochii care nu se văd se uită”. În această absență, alunecarea pe sferă și ulterior urcușul, în decalajul creat între cei care nu se mai întâlnesc din varii motive (aparent mai mult decât plauzibile sau nu) te face să te regăsești înstrăinat, ca apoi (și mai târziu) să regăsești ceea ce murise din tine cândva. Adică, mai devreme sau mai târziu să te întâlnești cu punctul zero în care a început să moară o relație. Reiau, fie că este vorba de un prieten, un părinte, un fiu sau o cunoștință. Dacă nu progresezi, făcând ceva în sensul conștientizării sau al evitării, totul duce la un adevăr sintetizat în simplitatea unui alt proverb – „Ciorba reîncălzită nu mai are același gust (în sensul de bun)”.

În filmul pe care l-am amintit mai sus am găsit două dintre matricele de bază ale prieteniei adevărate, durabile și cu toate astea supusă perisabilității și ea – sinceritatea și iertarea. Sinceritatea își permite adevăruri reglabile în prietenie tocmai prin cealaltă sinceritate, a celuilalt. Ciocnirea a două sincerități în viața copiilor sau a adolescenților atrage cu sine o stare de fapt ce se numește adevăr. Adevărul nu înseamnă musai concluzii, ci poate însemna  și o „lipire” a două păreri de bună credință. Lipsa sincerității sau inhibarea ei îl sufocă. Iertarea în schimb este asumarea. Acea strângere de mână de după o glumă proastă care ar fi putut lua lesne valoare de insultă, oprește un potențial conflict. De departe cred că lumea copiilor este mai adevărată, în sens comunicațional, decât cea a adulților.

În lumea copiilor se greșește și se iartă. În cea a adulților, deși se posedă aceleași mecanisme, se greșește (de multe ori chiar și involuntar) dar foarte greu și rar se iartă. Mi-aș mai continua gândurile dar nu vreau să lungesc vorba. În toate dar în absolut toate relațiile noastre (mai devreme sau mai târziu) ajungem în punctul sau la starea emoțională, ori poate la contextul de la care am plecat – și într-un sens și în celălalt.

Fac o paranteză cu niște amintiri politice. Fenomenul politic nu îmi este străin. Așa a fost contextul meu de familie, ca de copil să înțeleg politica, așa cum alții au înțeles matematica, bilogia sau pictura, pentru că mediul în vârsta vremurilor de acumulare i-a influențat direct. Îmi aduc aminte că prin anii 2000, un lider politic important a participat la o ședință cu colegii și prietenii lui apropiați. Foștii lui prieteni politici aflând de întâlnire au spus că îi favorizează și că ar vrea și ei să se întâlnească (în sensul de a nu fi ignorați). Iar liderul politic, aflat într-o poziție (constituțională) neutră, s-a dus și la întâlnirea cu ei. Când s-a terminat întâlnirea, unul dintre foștii prieteni politici a răspuns la întrebarea jurnaliștilor, care așteptau la ușa sediului și care i-au zis „ei, cum a fost întâlnirea?” – „cum să fie, ce ne despărțea la începutul anilor 90 ne desparte și azi”. Mi-a rămas în minte acel răspuns tocmai pentru că el conținea un adevăr. Și oare n-ar fi putut ca la întâlnire fiecare să lase de la el mai mult? Probabil că da. Mai adevărată însă a fost întâlnirea prin faptul că ei și-au păstrat opiniile care s-au ciocnit, ca niște adevăruri personale și care au reînnoit involuntar sentimentul că ce s-a întâmplat atunci, la despărțirea lor, a fost bine. Adică tocmai despărțirea. De-aia nu rezistă nimic din ceea ce e făcut doar din interes și e de preferat un dușman sincer decât un prieten fals. Falsitatea nu este altceva decât o adaptare comportamentală a unui partener, uneori foarte perfecționată, în a te determina să-l păstrezi în proximitatea ta, acolo unde el are avantaje. Ce nu știe falsul, este faptul că nu-i folosesc acele avantaje, putrezesc, precum mana agonisită în surplus și că mai devreme sau mai târziu va da piept cu el însuși.

 

 

 

București, 19 august 2018

August la București

15 august 2018

image

Bucureștiul ăsta…#bucurești – „Fotograf provine de la photo – lumină și graphos – scriere, deci cel care scrie cu lumină” – Ion Cucu (1937 – 2018, fost fotograf al României literare, autorul celor msi frumoase instantanee cu scriitori)

image

La treabă :)

13 august 2018

Sâmbăta în București

11 august 2018

image

image

image

image

image

image

image

image

image