Archive for septembrie 2018

Lecturi, mâncare și amintiri la mare

25 septembrie 2018

Jurnal de Sciția Mică (7)

Am terminat de citit ieri cartea Loretei Popa – Scrisori pentru (fiica sa) Ema. Loreta are o sensibilitate aparte și cred că a suferit foarte mult din pricina asta. Mi se pare că, de multe ori, omul foarte sensibil și care mai are și chemarea scrisului merge mai mult în lateral, în căutarea unei situații mai bune sau chiar ideale. Ori mersul se pare că trebuie să fie doar înainte. S-ar putea ca în lateralul unei suferințe să găsești una sau mai multe suferințe similare, cu personaje diferite. Naiba știe… nu cred că are nimeni o rețetă anume.

Personalul de la Lacul Racilor este foarte prietenos. Mai sfioși au fost băieții de la recepție. Cei din zona bucătăriei și personalul auxiliar sunt de-un profesionalism și o amabilitate deosebite. Mereu cu zâmbetul (sincer) pe buze și tot timpul cu o vorbă bună. Așa să tot vii…Dacă ar fi să reiau tema turismului dobrogean nu mi-ar ajunge trei jurnale. Sunt și insule ale binelui în tot acest ocean dărâmat și ruginit, plin de infiltrații și „iritații”, care se află la țărmul Mării Negre. Ușor, ușor, iarba rea piere și cei care fac ceva prosperă. Cel puțin așa mi s-ar părea corect și firesc.

De pildă, să vă dau un exemplu mai puțin fericit, care arată că picătura de apă de canal strică tot butoiul plin cu apă de izvor. LaSpringtime în Neptun: mâncarea excelentă, spațiul larg și curat, oamenii care servesc extraordinar de săritori și amabili – dar la casă o acritură în jurul vârstei de 25 de ani se răstește la clienții care trebuie să plătească. „Ăsta e tonul ei!” ar scuza-o cineva; „E zbir, așa trebuie să fii când lucrezi cu banii!” ar scuza-o altcineva. Atât îi poate capul!”, ar scuza-o o a treia persoană și abia aceasta ar avea dreptate. Am făcut exerciții cu mine însumi și nu i-am dat nicio replică. O singură dată mi-am înghițit scuipatul la propriu, pentru că realmente m-a emoționat negativ modul în care s-a răstit din nimic, încât m-a și speriat. Da, e drept, alternativa nu există deocamdată la Neptun și e păcat să nu te mai duci la tot Springtime-ul de acolo din cauza unei nefericite de la casa de marcat, pe a cărei mamă probabil o bătea taică-su sau te miri ce alte experiențe o făcuseră să fie așa.

P.S. De ce zic că alternativă nu există? Pentru că în alte părți ori e prea scump, ori oamenii nu sunt realmente pregătiți pentru a interacționa cu turiștii. Am fost în centrul centrului Neptunului cu câteva zile înainte, doar pentru a mânca o supă. Dincolo de faptul că nu le-a mers casa de marcat și alte cele, pentru că ospătarul a rămas să mai conversăm despre furtuna petrecută cu o noapte înainte, așa zisul patron – jignesc breasla tractoriștilor dacă îi zic tractorist tuciuriu cu alură de gorilă constipată și agresivă l-a chestionat de undeva din spate: „ce, mă, nu le-a plăcut supa?” – „nu, bre, am vorbit despre furtună!” s-a auzit glasul stins al ospătarului. La plecare, goriloiul prăjit s-a lipit de zid și a urlat la doi zilieri care desfășurau un fir: „dați-vă, bă, că trece clienții!”.

Să închei totuși în ton optimist. Sunetul trenurilor care trec prin pădurea Comorova și străbat Olimpul, Neptunul și Jupiterul, în drum spre Mangalia este înnoitor de duh. Îmi dă un sentiment aparte.

P.P.S. În drum spre casă am oprit spre Costineștiul pe care R. nu îl văzuse încă, drept pentru care alipesc aici partea scrisă pe Flaviu Predescu Blog poetic.

„ Costineștiul după 20 de ani…

Am fugit cu Dragoș, unul dintre cei mai buni prieteni din vremea liceului, la Costinești. Era iunie 1998. Le-am spus părinților că mergem la Geoagiu Băi, la 35 km de Cugir. Știam că dacă le-am fi spus adevărul nu ne-ar fi lăsat. Mai mult, noi plănuiam să rămânem și să lucrăm acolo. Am plecat seara la 10 din Șibot. A fost ca o fugă de acasă. Ne-am dus la Costinești cu cortul. Un cort militar, greu, pe care l-am cărat cu mare dificultate. Sunt multe fapte amuzante pe care le-am trăit pe parcursul celor trei zile. Am trăit mâncând dintr-un pateu mai mare, niște slănină și niște castraveți. Într-o zi ne-am cumpărat și piersici și ne-am dus să le savurăm undeva chiar pe coasta Costineștiului, acolo unde marea se ciocnea nervoasă chiar de malul de pământ, sălbăticită și plină de alge. Eu eram îndrăgostit, așa că n-am rezistat mult și am vrut să mă întorc acasă. Dragoș s-a cam supărat, dar m-a urmat. Ajunși la Cugir la orele târzii ale amiezii, pentru că n-am vrut să bată la ochi că ajungem prea de dimineață de la Geoagiu Băi, ne-am trădat în… obiecte. Inițial ne-am oprit în satul Aurel Vlaicu, unde locuiau bunicii lui. Am cărat cortul infernal de greu de la gară prin tot satul. L-am înjurat pe Dragoș, dar până la urmă am reușit. Dar la Cugir mie mi-a căzut o scoică din geantă, iar lui i-au găsit părinții biletele noastre de tren. A ieșit scandal și s-a lăsat cu pedepse…

Am mai fost la Costinești și în 99, în 2002, 2003, apoi în trecere prin 2011, dar niciuna dintre revederi nu mi-a creat atâta nostalgie ca ora pe care am petrecut-o în Costinești în 2018. 20 de ani? 20… de ani?”

Sfârșit, 9 iulie 2018

Reclame

Tătlăgeacul înnoit

25 septembrie 2018

Jurnal de Sciția Mică (6)

În sfârșit s-a făcut vreme bună. Azi plecăm. Ziua de plajă de ieri, când în jurul orei amiezii soarele era foarte puternic, deja de pe la 11 fără ceva simțeai cum arde, a fost destul de cuprinzătoare. T. e un dulce, mereu vrea să-mi atragă atenția, să mă cheme în „relaționare”. La cei 2 ani și un pic pe care îi are vorbește foarte bine și face niște asocieri foarte bune. După aceste zile petrecute împreună cu el și părinții lui, eu și R. ne-am propus să recitim cartea de psihologia dezvoltării, ca să ne actualizăm cunoștințele. Copilul este într-adevăr un univers.

În rest, aseară am luat cina la restaurantul resortului (Lacul Racilor) unde pe terasa-ponton ne-am delectat cu păstrăv și vin alb. A fost o seară pe cinste în care am distrat-o pe R., imitând diverse personaje/ persoane.

Când am ajuns în căsuță și am deschis televizorul, am văzut cu uimire că micuța (la propriu) echipă a Japoniei conducea Belgia cu 2-0 și era deja a doua repriză. M-am bucurat, de ce să nu recunosc. Mai mult, în pofida scorului de pe tabele de marcaj, vedeam că tot japonezii erau cei care atacau. Ca prin minune, belgienii se apucă și dau un gol, apoi încă unul, ca în cele din urmă, când m-am trezit din ațipit pentru câteva clipe, R. să-mi spună cu ochi îngrijorați: „e 3-2 pentru Belgia!”. Un japonez plângea, bietul de el, cu fruntea lipită de gazon și bătea cu pumnul în pământ, ca în filmul Dodes’ka-den. Nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul lui, mai ales după ce au condus până aproape de minutul 80. Acesta este fotbalul, tocmai de aceea este așa frumos.

Frântura aceasta din lacul Tătlăgeac este fascinantă. Un întreg ecosistem se află aici, ca o arcă a lui Noe, în care natura palpită, departe de răutăți. Felurite păsări cântă neîncetat. Mai mult, acum se face și vreme bună, după ce în urmă cu două zile am pornit căldura.

Pornim la drum cu gânduri curate. La mai multă odihnă la București și la o dietă mai sănătoasă.

La Muzeul de Artă Constanța

25 septembrie 2018

Jurnal de Sciția Mică – (5)

Dacă și prima zi de Iuliu a fost capricioasă, cu o vreme pe care nu știai de unde s-o apuci, am decis să luăm drumul Constanței, pentru a vedea Muzeul de Artă. Nu suntem vizitatori de vreme rea, dar parcă atunci când ești la țărmul mării, altele sunt prioritățile. Constanța stă bine la muzee, slavă cerului, însă nu toți constănțenii știu ce bogăție uriașă zace chiar sub nasul lor, pe Bulevardul Tomis. Waze-ul ne-a dus până la locul indicat, exact pe acel bulevard. Acolo însă nu vedeam niciun indiciu de muzeu, așa că am parcat în lateral dreapta. O parte din Bulevard era închisă pentru că se desfășura un concurs de carturi, cu puști foarte simpatici, ca niște mini-piloți de formula unu, care salutau când treceau pe lângă publicul puțin de pe trotuare.

Am întrebat un polițist care însă ne-a indicat cu aroganță (proverbială) capătul celălalt al bulevardului. Oare când ne vom schimba și noi abordarea, pentru că atitudinea e… totul și turiștii nu sunt niște dușmani. Poate doar venețienii să aibă motive de supărare pe numărul de turiști și nu pe ei ca persoane, dar la Constanța, care este într-un vizibil regres, împresurată de buruieni (chiar și printre dalele din oraș ies buruieni), cu spații verzi complet uscate și cu mizerie, nu este cazul să urăști oaspeții. Constănțenii ar trebui să își strângă energiile și să facă pace pentru orașul nostru simbol. Mă gândeam așa, ca fapt divers, în timp ce se juca Franța-Argentina, acum două zile la Soci și vedeam stadionul acela și atmosfera, noi de ce nu putem să ne îngrijim orașul simbolicul oraș marin? Era tot pe malul mării, dar ceva mai încolo, un alt univers, în mult blamata Rusie.

Doi polițiști și un cetățean care stătea sprijinit de un stâlp și se uitau la concursul de carturi. Împrospătându-ne întrebarea, ne-au privit pe sub gene și ne-au îndemnat deci să mergem înspre „încolo” spre acel „înainte” arătat cu securea palmei, care nu duce niciunde, pentru că cel care îndrumă nu știe nici el exact, doar a auzit despre un… muzeu.

După ce ne-am învârtit pe lângă Muzeul de Artă Populară, pe care l-am trecut pe listă, dar nu vizitarea lui era scopul nostru acum, ne-am întors și, în cele din urmă, l-am găsit pe cel dorit. Surpriza, pentru noi, a fost foarte mare. Constanța și România au un tezaur inestimabil pe Bulevardul Tomis. Muzeul te ia ușor, ai impresia că îl poți stăpâni și chiar o să te joci cu ochii pe tablourile și sculpturile lui, mai ales când ești antrenat de București, Londra sau Paris și zici: „ei, ce-o fi o…Constanța?!”. Când colo, ca într-un labirint tot mai atractiv, te întâlnești cu Aman, Grigorescu, mereu dublați de numele mari ale sculpturii ca Milița Petrașcu, Jalea, Paciurea, Oscar Han, Ion Georgescu, ca apoi să te învăluie Luchieni, Tonița, Kimon Loghi și mulți alții. N-am să fac acum un inventar, ar fi de prisos. Vizitați muzeul, organizat pe trei nivele, cu multe încăperi laterale, luminos, cu busturi și tablouri așezate într-o armonie perfectă și o să vă convingeți singuri.

După vizitarea minunatelor lucrări, am poposit la un restaurant grecesc în centrul vechi al Constanței, în vecinătatea lupoaicei cu Romulus și Remus și am mâncat Gyros.

2 iulie 2018

Ora 7.59

De la Tătlăgeac la Moschee și cafea la nisip

25 septembrie 2018


Jurnal de Sciția Mică (4)

Ieri am vizitat Moscheea Esmahan Sultan din Mangalia. Făcută prin 1575 de fiica sultanului Selim al II-lea, despre care ghidul de la Callatis ne-a spus cu o zi înainte că este nepoata lui Suleiman „Magnificul” (Soliman I). Așa o fi. Ideea este că la moschee am fost întâmpinați de un bărbat blând care nu știa limba română și care atunci când am intrat noi, tocmai opunea rezistență „atitudinal” unor români care voiau să „cotropească” moscheea, fără să achite (probabil) cei 5 lei. Se îngrămădiseră în ușă și se ciocneau succesiv unii de alții, pentru că „frânele” primilor creaseră un ambuteiaj. Au plecat.

Am plătit, am intrat, ne-am descălțat și ne-am perindat prin moscheea simplă. Am încercat să urcăm niște scări spre minaret, dar intrarea era blocată de o ușă pusă într-o formă ciudată, ca o baricadă. După ce ne-am lămurit cât de cât cum stă treaba și după ce a mai venit un cuplu cu copilul, ghidul ne-a întrebat dacă înțelegem engleză și ne-a explicat care sunt locurile de rugăciune ale imamului.

Toată experiența m-a făcut să-mi doresc să citesc mai mult despre musulmani. La plecare ne-am plimbat prin curtea paradisiacă în care erau trandafiri roșii, morminte din piatră veche ce se făcuse ca un burete sau monumente în care în loc de cruci era un turban. Iedera îmbrăcase multe locuri de veci, în timp ce din când în când se auzea câte un zgomot de coajă de ou spartă. Noi sau alți turiști călcam pe câte unul din numeroșii melci care ieșiseră după ploaie și împânziseră aleile. N-am văzut om care să nu regrete fapta, dar asta e…nici melci n-au claxon.

Ne-am dus apoi la micul muzeu al Marinei din Mangalia, la ieșirea spre Vama Veche, pe dreapta. Acolo am văzut aparatură pentru navele de război, proiectile și un interesant costum de scafandru de luptă, făcut din izopren. În rest muzeul e cam micuț, dacă nu faci parte din tagma pasionaților de ceasuri și motoare nu stai prea mult în el. Au și o capelă mică acolo, iar în fața muzeului sunt niște tunuri și o fregată (cred).

Am pornit spre Vama Veche să bem o cafea la nisip și să ne plimbăm cu picioarele prin mare. Pe o stâncă răsărită din mare, undeva în zona Amfora, am văzut o colonie de crabi foarte interesantă, ne priveau ca niște roboți selenari. În rest ploaia și picurii ei răzleți.

Seara meciuri: Argentina – Franța (3-4) și Uruguay – Portugalia (2-1). Ambele echipe cu care am simpatizat au pierdut. Cel mai mult am simpatizat cu Portugalia. La francezi am apreciat jocul rapid și mi s-au părut încă din debutul meciului îndreptățiți să câștige. N-ar fi exclus ca francezii să producă surpriza mondialului și Didier Deschamps să devină din nou campion mondial după 20 de ani, dar de data asta în calitate de antrenor. Cine știe…

Lacul Tătlăgeac, 1 iulie 2018, ora 9.19.

Liviu Dragnea este istorie

20 septembrie 2018

Din punct de vedere politic, Liviu Dragnea este istorie. În pofida PR-ului pe care și l-a creat, actualul președinte al PSD nu a fost dărmat nici de statul paralel și nici de marțieni. Ar fi o mare nedreptate să rămână în istoria politică a PSD ca un om care a fost învins de un „sistem” din afara partidului. De departe, alții sunt factorii care au dus la căderea lui Dragnea.

Lipsa de democrație internă de partid este cea care l-a pus pe fostul președinte al Consiliului Județean Teleorman în situația de a fi înlăturat de la conducerea PSD și a Camerei Deputaților. Dincolo de aceste aspecte, Dragnea a pornit mai multe războaie personale cu instituții românești, fără a aduce argumente concrete pentru a justifica denigrarea lor. Deși este în politică încă din anii ‘90 și se află la conducerea PSD încă de la începutul anilor 2000, după 2016 Liviu Dragnea a încercat să se prezinte ca un sfânt al politicii românești, ignorând aspectele de legalitate și bun simț ale funcționării unui stat.

Funcțiile publice în care a îmbătrânit (președinte al Uniunii Consiliilor Județene, ministru, secretar general de partid) l-au făcut să înțeleagă doar cum se supraviețuiește la putere. Din punctul de vedere al democrației interne de partid, Liviu Dragnea are o mentalitate diferită de valorile clasice. Sunt vreo 13 ani de când am anticipat că dacă vreodată L. Dragnea va prinde cheag și culoar, nici că-l va mai da cineva jos de pe unde s-o proțăpi.

 

Al doilea Liviu Dragnea – schimbarea la față

 

După alegerile din 2016, Liviu Dragnea a vrut să lase impresia că a fost „infiltratul” militanților pentru democrație din România în rândul unei clase politice oculte căreia în sfârșit îi venise rândul să o deconspire. Adevărul era însă pe undeva pe la mijloc. Clasa politică din România nu era nici cea mai rea și nici cea mai bună din Europa. În mare măsură, la noi în țară este croită după trăsăturile caracteriale și temperamentale ale oamenilor care se duc la vot într-un ciclu electoral și a celor care decid să se implice societal.

În acest moment, oamenii bine pregătiși profesional nu mai sunt nici interesați și nici invitați să se implice în politică tocmai pentru că (cel puțin în PSD) actualul șef al PSD a creat un „catenaccio” decizional aproape imposibil de „desfăcut”. Pe un algoritm simplu, Dragnea a creat un eșantion de fideli pe care l-a „acoperit” statutar sub simbolul nu și funcționalitatea CEX (Comitet Executiv Național).  În realitate, a creat un fel de societate administrativă de putere și decizii în care reprezentanții controlează la rândul lor alte module decizionale (de fideli), care la rândul lor controlează module mai mici, într-un cerc vicios. Partidul e închis. Când eu cu grupul meu de interese votez ceva și iese cum vreau eu nu se cheamă că este democrație, cum încearcă să calmeze legiunea doljeană din PSD.

S-a întâmplat însă ca realitatea să fie cea care l-a învins pe Liviu Dragnea. Tocmai de aceea, după CEX-ul de mâine el n-ar avea cum ieși altfel decât învins, indiferent câte negocieri va purta azi și la noapte și indiferent câte funcții va oferi declarativ. El a pierdut puterea care în cazul de față se reflectă în forță parlamentară și în influența semnatarilor scrisorii anti-Dragnea. Matematica CEX-ului de mâine va contabiliza parlamentari și nu membrii CEX.

Realitatea care l-a învins pe Dragnea a fost deci reflectarea în exteriorul partidului a deciziilor pe care el le-a luat singur sau într-un cerc extrem de restrâns, clamând democrația internă. A eșuat cu numirile a trei prim-miniștri, pe care aproape că i-a ratat politic, chiar dacă al treilea se află încă în funcție.  Pe doi dintre ei i-a devorat public, iar celui de-al treilea i-a creat în mod ridicol o imagine de marionetă națională, anexată intereselor lui și acoperită de largul concept numit – „programul de guvernare”.  Tocmai de aceea tind să cred că Viorica Dăncilă, în pofida stângăciilor ei, mai are o șansă de a se salva politic. Dragnea, în schimb, nu. Dăncilă are o singură mare vină, aceea că a acceptat o funcție pe care n-ar fi primit-o fără condiția de a fi marionetă.

Dragnea, în schimb, poartă următoarele vini la care trebuie să răspundă atât în partid cât și public: 1. de ce a blocat fluxurile decizionale statutare creând module decizionale personale, paralele? 2. cum repară consecințele unor numiri în funcții publice (sute de cazuri) luate pe criterii oculte, de loialitate și control? 3. de ce a denigrat persoane și instituții publice fără să aducă probe pentru afirmațiile sale? 4. cum explică faptul că a nu fi de acord cu deciziile sau opiniile lui devine într-o fracțiune de secundă etichetare că ești împotriva lui și implicit că „faci jocul” tuturor adversarilor lui personali sau politici?

În pofida a ceea ce clamează, Liviu Dragnea a fost cel mai lăsat în pace personaj politic de la începutul anilor 2000. A purtat negocieri cu toată lumea și acest „nărav” l-a dobândit chiar în postura de președinte al Uniuni Consiliilor Județene. Acolo a învățat L. Dragnea că „stai, bre, că nu e chiar așa cu politica…”. În traducere, ca să te menții la putere trebuie să vezi tabloul general, nu să mergi ca… boul înainte.

Ce i s-a întâmplat lui după 2016? Frica de a pierde puterea și libertatea, a luat-o înaintea obiectivelor care trebuiau duse la capăt. Dragnea a văzut că mai la stânga sau mai la dreapta n-are cum coti și atunci, deși avea 60% în Parlament, a început să joace cartea victimizării: „săriți, săriți, vor să mă omoare, sunt singurul care a luat condamnări, sunt eroul vostru, uitați, am o cicatrice!”. Dragnea a mințit enorm în ultimii doi ani.

În fond, faptele de care a fost acuzat și care sunt greu de contracarat, l-au adus pe Dragnea în situația în care se află. La fel ca și în cultură, în politică atunci când ajungi foarte sus nu poți performa dacă nu te expui sincer așa cum ești. Expunerea i-a adus mari deservicii actualului președinte PSD. El nu și-a explicat cu argumente concrete nici situația financiară și nici acuzele pe care le aduce unor instituții ale statului român. Ba le-a etichetat drept paralele, ba acolo cei mai mulți oameni sunt de treabă, ba de fapt foștii lideri, nu, că și actualii, de fapt alții. Domne, chiar îți bați loc de noi?

Neavând ce să spună, a început să acuze pe toată lumea. Deși nu fac predicții categorice, sunt aproape sută la sută convins că Liviu Dragnea este istorie. (Flaviu Predescu) 

 

 

 

Festivalul Capitalelor Națiunilor Centenare, 2018

18 septembrie 2018

image

image

Eu, AN-ul, Constantin Bălăceanu-Stolnici și Mireille Rădoi, la deschiderea Festivalului Capitalelor Națiunilor Centenare, Biblioteca Centrală Universitară, București, septembrie 2018. Foto: L.N.

De la iubiți la administratori de copii

16 septembrie 2018

Am fost până în Mall ParkLake și am văzut pentru a supărător de multa oară cum diverse femei-mame se poartă cu bărbații lor ca și cu niște sclavi pe plantație. Aceștia cară copiii răbdători în timp ce ele merg înainte cu cățiva pași buni. Din când în când aceste femei-mamă sau invers, se răstesc peste umăr ori la soț, ori la copil, pufnind nervoase că „nu pe la intrarea asta ci pe cealaltă”, „nu cu bule, ci fără bule”, „nu așa, ci invers”.
Mă întreb ce se întâmplă în psihicul acestor foste mielușele cu ochi mari și galeși de cândva, când apropiindu-se de prefixul 3 făceau pipi pe ele de teamă că rămân nemăritate? Dacă te răstești așa la omul de lângă tine și îl faci din soț și bărbat (castrându-l psihologic și decezional) un biet administrator de familie, unde mai este dragostea ta? Unde sunt zecile se mii de mesaje și emoticoane dar și „te iubesc-urile” de la începutul relației?
Sunt convins că acest timp de femei, cu serioase probleme emoționale și de educație, au „bulit” fără milă și viața socială  taților copiilor lor (căci despre soți nu mai putem vorbi în cazul acestor cupluri). Au „bulit” folosindu-se mai întâi de sex, ca pe un favor pe care îl fac iubitului, apoi de copil, ca responsabilizare, pretext pentru control și izolare de ceilalți.
În aceste familii caracterul spontan e mort demult, tocmai ceea ce cândva stătea la baza construirii relației.

Fragment de text din articolul în lucru:

De la iubiți la administratori de copii

16.09. 2018
Flaviu Predescu

Drumul domnului Tăriceanu spre președinție

13 septembrie 2018

A te apuca acum să scotocești în biografia lui Călin Popescu Tăriceanu cine știe ce fapte personale și a-l ataca pentru că a avut „o inimă zburdalnică” așa cum l-a caracterizat fostul președinte, ar fi inutil și poate chiar în unele privințe nedrept. Viața privată nu trebuie analizată. O parte din biografia domnului C.P. Tăriceanu a fost „la vedere” mereu și ea s-a legat în ultimii ani de specularea oportunităților care să-l poziționeze în funcții politice favorabile.

Dl. Tăriceanu s-a născut cu liberalii postdecembriști ai lui D. Patriciu și V. Cataramă, dar n-a murit politic odată cu aceștia. CPT s-a aliat apoi cu T. Stolojan și cu T. Băsescu, bucurându-se de un „Căline, ești cel mai bun!” a lui T. Băsescu, dar a uitat de înțelegerea politică cu acesta și a rămas premier cu sprijinul lui Mircea Geoană. S-a aliat cu Victor Ponta după ruperea USL-ului, speculând un nou moment de conflict și a ajuns să fie recompensat fortuit cu funcția de președinte al Senatului și de acolo nici că a mai putut fi dat jos până în zilele noastre.

După plecarea lui V. Ponta din fruntea PSD s-a aliat succesiv cu cel de-al treilea președinte social democrat, L. Dragnea, intrând cu ALDE la limită în parlament și după ce s-a revalidat în funcția de președinte al Senatului pentru încă patru ani, obiectivul lui a devenit unul clar, aproape obsesiv: președinția României.

În anii care au trecut C.P. Tăriceanu s-a remarcat în special prin bilețelul roz pe care i l-a înmânat lui Băsescu, prin intermediul Elenei Udrea,  pentru a-l scăpa pe Dinu Patriciu de închisoare și mai recent, prin „sărirea” cozii l-a permisele de conducere auto, unde subsemnatul l-a și apărat în articolul – „De unde știa presa că Tăriceanu intrase prin spate?” publicat pe DC News.

În guvernarea s-a, din perioada 2005-2008, Tăriceanu s-a mai remarcat în iunie 2006 prin solicitarea haotică, împreună cu ministrul apărării de la vremea respectivă – Teodor Atanasiu,  de retragere a trupelor românești din Irak, fapt de o gravitate fără precedent după aderarea României la NATO și care ar fi putut avea consecințe catastrofale în Parteneriatul Strategic cu SUA, pe care astăzi clamează că-l apără.  Era, desigur, un gest politic menit să-i sporească șansele la ceea ce visa încă de pe atunci și anume președinția României.

Cu toate acestea, pe cât de abil în a-și specula oportunitățile în plan intern, pe atât de nul a fost și este ca pricepere și relații în plan extern dl Tăriceanu. În anii 2005-2008 s-a remarcat mai ales prin încasarea unor constante insulte de la Traian Băsescu, fapt care l-a făcut să câștige și nu să piardă capital politic. În vremea lui C. P. Tăriceanu nu s-au făcut minuni guvernamentale, ba din contră a fost o vreme de nesăbuite cheltuieli publice și investiții în prime și consum, care au dus la crahul financiar din 2008-2010, pe care în mod injust l-a decontat în totalitate E. Boc. A fost practic răzbunarea lui Tăriceanu pe toți pumnii încasați în cap cu stoicism de la Băsescu în perioada 2005-2008. Perioada 2005-2008 a însemnat o explozie a prețurilor în domeniul imobiliar, apartamentele ajungând să coste de cinci ori mai mult și bănicile aruncând în neștire cu credite, multe rămase neacoperite. Creșterea economică din vremea lui Tăriceanu însemna de fapt risipirea resurselor guvernului Năstase.

În plan privat, ca om de afaceri, Tăriceanu a fost cel care a adus firma Citroen în România. S-a întâmplat în aceeași perioadă în care a fost adusă și firma Peugeot. Cea de a doua firmă a avut parte de un management competent și este astăzi una dintre cele mai căutate mărci pe piața românească. Diferența de management dintre cele două companii franceze a fost aceea că Peugeot a avut o creștere organică, administratorii săi neavând atâta sprijin politic și necăutând îmbogățirea peste noapte, în timp ce Citroenul lui Tăriceanu, consistent ajutat politic în anii 90, i-a burdușit buzunarele acestuia cu comenzi recomandate, ca apoi să decadă în piața liberă. Dacă aveți răbdare, căutați diferența de vânzări și management dintre cele două companii pe piața românească în perioade diferite și trageți concluzia cât de bun administrator privat este sau a fost actualul președinte al Senatului și cât de speculant. Dl. Tăriceanu este omul vorbelor goale, fără conținut, la nevoie al invectivelor și al minciunilor bine țintite.

Recapitulând se poate susține că deși vrea să fie șef de stat, dl. Tăriceanu este nul în politica externă, fiind gata, gata să facă din România oaia neagră a NATO, la numai 2 ani de la aderare. De asemenea, este oportunist până la cer și înapoi, făcând alianțe cu oricine și schimbându-și coloritul politic în funcție de interes, a tranzacționat voturi și doctrine, ca pe niște mărfuri numai pentru a-și menține funcțiile personale.

Cam acesta este politicianul care acum minte la scenă deschisă atât în numele său, cât și în al altora pentru a se menține la putere. Analizați verbiajul său plin de floricele și dați la o poarte faptul că a fost fotomodel, ca să vedeți ce rămâne.

 

Flaviu Predescu

Despre Papirusul din Callatis și oac, oac

12 septembrie 2018

Jurnal de Sciția Mică (3)

Dacă ieri a fost sărbătoare, muncitorii n-au lucrat. Poate și-au luat o zi liberă. Sfinții Petru și Pavel, despre care am citit în presă că Patriarhul Daniel a spus că aveau în comun credința fierbinte în Isus Hristos și că, deși erau diferiți, unul pescar și celălalt rabin, s-au regăsit nu doar în postura de apostoli, ci și în legătura duhovnicească și comuniunea cu Hristos. – „De aceea Sfântul Apostol Petru a mărturisit dumnezeirea lui Iisus Hristos, cum ne spune Evanghelia de astăzi, zicând: ‘Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeul celui Viu!’, iar Iisus, auzind mărturisirea aceasta îi spune ‘Nu sânge şi carne ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din Ceruri. Şi tu eşti Petru şi pe această piatră’ – adică pe mărturisirea credinţei lui în dumnezeirea lui Hristos – ‘voi zidi Biserica Mea, pe care nici porțile Iadului n-o vor birui!”, a afirmat patriarhul la slujba de ieri, de la București.

Dimineața continui să mă rog pe marginea lacului, pe ponton. Azi, de exemplu, a fost senin și cerul cu nori răzleți se reflecta în lac. Psalmii sunt superbi, nu te mai saturi să-i citești, iar cărticica pe care o am te îndrumă la pasajele potrivite, în funcție de starea ta sufletească.

Dacă ieri a plouat, am mers să vizităm muzeul Callatis din Mangalia. Seamănă cu muzeul din Köln, dar la o scară mai mică. I-am mărturisit asta ghidului (ghidajul costă „enorma” sumă de 5 lei!) și a fost de acord cu comparația, spunând că se explică, pentru că și Kölnul a fost colonie romană. Am regăsit ca elemente comune ale celor două muzee atât un mozaic, cât și diversele vase și obiecte, amfore, agrafe, ulcioare pentru diverse întrebuințări și obiecte demult dispărute dar conservate foarte bine. Erau și felurite țigle, seculare, despre care același ghid ne-a spus cu blândețe că e bine să aibă mijlocul roșiatic și nu negru, dacă am reținut eu bine.

Apoi, celebrul Mormânt cu Papirus, descoperit în 1959, a creat un prilej de discuții despre toată perioada sfârșitului Obsedantului Deceniu, care a afectat grav și arheologia. Așa am aflat o bucățică „spartă” din istoria recentă a Mangaliei, a căror blocuri s-au construit după retragerea trupelor sovietice din țară (1958) și, fiind port de submarine rusești până în 1958, era un oraș închis. Dacă în istoria ei veche, Mangalia (Callatisul) a avut și 10.000 de locuitori, număr mare pentru vremurile antice, acum are circa 30.000, pe hârtie. Desigur că orașul se confruntă, ca toate orașele din România, la fel ca și Cugirul meu natal, cu fenomenul migrației masive. De altfel, încă de la prima mea venire în Mangalia, după cea din 1988, din care nu mai rețin mare lucru, undeva prin 2001, am comparat ca dimensiuni Mangalia cu Cugirul, deși sunt două orașe total diferite, unul pe malul mării, iar altul între dealuri, la poalele Munților Șureanu.

Întorcându-mă la Mormântul cu Papirus, aflu că „în urma cercetărilor au fost descoperite noi complexe arheologice în necropola elenistică, printre acestea fiind și renumitul mormânt cu papirus.” Ghidul ne spune că la contactul cu aerul, papirusul s-a degradat. A fost dus la Moscova dar nu a putut fi restaurat. O fotografie cu fragmentele de papirus se află expusă în vecinătatea mormântului. Ghidul ne-a spus că prin tehnică modernă se va ajunge și la reconstituirea mesajului. Tinde să creadă că așa cum în anumite gravuri persoanele defuncte erau înfățișate făcând diverse lucruri pe lumea cealaltă, de exemplu călărind și fiind fericite, tot așa s-ar putea ca și Papirusul să conțină instrucțiuni pentru cel plecat (o persoană importantă, cel mai probabil) despre ceea ce ar trebui să spună sau să facă pe lumea cealaltă.

„În interiorul mormântului se afla un schelet bărbătesc, într-o stare precară de conservare. Pe craniu a fost găsită o altă coroniță asemănătoare cu cea de pe capac, dar şi numeroase boabe de grâu. Au mai apărut urme de țesături de la îmbrăcămintea defunctului şi fragmente de încălțăminte. Între oasele mâinii drepte şi peste oasele bazinului au fost descoperite, într-o stare avansată de degradare, fragmentele unui papirus scris în limba greacă.” Completează un text de pe internet pe care l-am căutat acasă, după ce ne-am întors de la muzeu. Alte informații pe care și ghidul le spusese confirmă că ar fi perioada lui Alexandru cel Mare. De altfel, numele Alexandru cel Mare și Suleiman Magnificul au început să fie folosite ca repere –unul pentru Mormânt, iar celălalt pentru Moscheea Esmahan Sultan, pe care sper să o vizităm azi. În cazul moscheii ghidul a spus ceva despre „o nepoată de-a lui Suleiman Magnificul”. R. a exclamat bucuroasă: „mama ar fi foarte bucuroasă de această veste!” Și tata, i-am confirmat eu. Ce-i drept, filmul cu pricina a mișcat multe inimi. Bravo, măi turcilor!

Aseară concert de broaște. Lacul era al lor. Ospăț să fi fost și n-ar fi cântat atâta. Într-un târziu, mi-am dat seama că fereastra era rabatată în exterior, așa că după ce am închis-o am diminuat orăcăielile care la un moment dat mă și amuzau, căci semănau foarte bine cu cântecul: „Oac, Oac, diri-diri-dam: Ce petrecere frumoasă/ E la margine de lac/ Broscărimea bucuroasă/ Are vin și cozonac.”.(va urma)

George Maior – lovitură dată în SUA

9 septembrie 2018

România a fost invitată, sâmbătă, 8 septembrie 2018, să participe la evenimentul „Taste of the World”, organizat de una dintre cele mai apreciate echipe de baseball ale momentului, Washington Nationals, cu ocazia meciului dintre echipa locală şi Chicago Cubs, cea mai populară echipă de baseball din SUA.

Cu acest prilej, Ambasada României a pregătit un eveniment de promovare a Centenarului şi a tradiţiilor culturale româneşti. Ambasadorului României, George Cristian Maior, i-a fost conferită onoarea de a da lovitura de începere a meciului (first pitch),  iar drapelul României a fost prezentat pe terenul de joc în cadrul unei ceremonii oficiale.

Ambasadorul George Cristian Maior a mulţumit gazdelor pentru onoarea făcută României, într-un moment special pentru ţara noastră, când aniversăm 100 de ani de la întregirea naţiunii române. „Preţuiesc în mod special onoarea deosebită pe care clubul de baseball din capitala Statelor Unite ale Americii a făcut-o României, de a ne invita la acest eveniment unic. Faptul că zeci de mii de americani din zona Washington, D.C. au avut ocazia să afle despre România, despre aniversarea Centenarului, despre tradiţiile noastre, este un lucru deosebit care ajută la strângerea şi mai puternică a legăturilor dintre cele două ţări. Sunt pasionat de acest sport minunat, atât de iubit de poporul american şi care oglindeşte, poate în modul cel mai fidel, spiritul Americii. De aceea, cu atât mai mult am apreciat cu deferenţă invitaţia de a da lovitura de începere a acestui meci”, a declarat ambasadorul României. Centenarul României, a fost astfel onorat prin invitarea ambasadorului George Cristian Maior de a da lovitura de începere a meciului de baseball dintre echipele Washington Nationals şi Chicago Cubs

Aflat la a treia ediție, evenimentul „Taste of the World” s-a bucurat de participarea a zeci de mii de spectatori americani, arată un comunicat al ambasadei României în SUA.