Archive for februarie 2019

Limba română și viitorul ei

27 februarie 2019

image

Răspunsurile mele la ancheta făcută de Uniunea Scriitorilor din România, cu privire la degradarea limbii române. Ele au apărut în Luceafărul de dimineață, nr. 2/ februarie 2019.

Reclame

Întâmplare cu Tenor

24 februarie 2019

Numai eu puteam păți. Azi m-am dus să iau bilete la operă, la întâmplare. Dădusem o tură prin Centrul Vechi, antetior îmi scrisesem cu unde radio pe un dinte (îl radiografiasem) pe Bd. Coposu, lângă Electrecord. Deci bifat dinte, am vrut să iau bilete la Evreiesc, care era aproape dar piesa din seara asta se juca la Palatul Copiilor. Așa că după o vizită la Carusel, unde căutasem însemnările lui Papa Ioan Paul al Doilea (1962-2003) m-am dus pe Lipscani în jos (deci pe partea „malul” drept al Podului Mogoșoaiei) să-mi iau mașina. Dar îmi zic: stai să mă duc la Operă, așa la nimereală. No, pornesc, doar eram aproape, intru pe Eforie, fac dreapta pe Brezoianu, ies în Bd. Elisabeta, trec pe lângă Cișmigiu, intru pe Kogălniceanu, las Facultatea de Drept tot în dreapta, depășesc un troleu vechi și un autobuz nou (la mustață dar fără să risc) ca apoi să fac dreapta la…Operă! (jur, am vrut ca postarea asta să aibă maximim patru propoziții).
Îmi deschide portarul după ce imit din degete niște bilete (!!!) și ajung la Operă, evit toate locurile cu cărucior, din față, parchez în stânga intrării principale. Parcarea era total liberă. Mă duc, îl întreb pe portarul elegant dacă e deschis la casa de bilete, îmi zice că la două, arunc un ochi pe ceas: 1.43 (p.m) nu acel p.m. (!!!!). Mă uit de pe trepții operei la statuia eroilor sanitari care se vedea în depărtare, mă gândesc, îi zic: mă duc să mă mai învârt….El nu zice nimic, eu continuam să mă gândesc unde naiba să mă duc 17 minute…când aud o voce: scuza, posso farvi una domanda? întâmplarea face că bunghesc italiana, așa că ne apucăm de vorbit. Mi-a explicat că a rămas fără baterie la mașină și dacă n-am cumva ” cavo per machina” mai simplu spus „clești”. Ba am, dau eu din cap bucuros că în sfârșit mi se validează purtarea ca pe sfintele moaște a unui cablu destul de gros (albastru cu negru) pe care l-am luat de pe Calea Griviței, odată când mi-am uitat mașina pe avarii la Muzeu. Așa că mergem cu mașina mea până la mașina lui, undeva în lateralul Operei. Avea o Kia modernă. Punem cablu, stăm un pic, dă să pornească – nimic. Normal, ca într-un scurt metraj, mai era un bărbat care se străduiască să ne ajute și o femeie „portăriță” care tot râdea. Am venit cu norocul, zic eu. Îi spun și tipului în italiană, râde cu speranță. Mai stăm iar să se încarce, iar dă cheie – nimic. Omul terț tot vocifera, eu la presiunea omului terț căutam baterii pe net în funcție de niște indicatori pe care mi citea el. Tipul „italian” îmi povestește că lucrează la Operă și că, de fapt, e bulgar și că a cântat la Opera din Timișoara și a revenit cu avionul la București, unde lăsase mașina și când a dat să pornească – pauză. Mai râdem noi, mai glumim, în timp ce motorașul de Sandero torcea liniștit. Mai dă o cheie, zice omul cu bască. Tânărul îmi zice: stai să îți arăt! Intră pe Facebook, era cu litere chirilice și îmi arată niște postări cu el. Ești tenor? îl întreb bucuros. Da, răspunde el. Cânta minunat. Le zic că mă duc să-mi iau biletele, că deja e două și 18. Îl invit să intre în mașină să mă aștepte. Refuză politicos și se duce la mașina lui de unde scoate un fes. Mă întorc cu biletele, le ia se uită ce piesă e:  L’Elisir d’Amore, îmi face semnul de „like” și îi zic să urce să încerce acum. Eu cu terțul ne postăm în fața mașinii și eu fac o cruce mare. Terțul se amuză amical când mă vede închinându-mă. Și vruuuuuuum, a pornit. Tenorul bulgar se dă jos, mă strânge în brațe, eu cu Terțul am bătut Cuba atât de tare de m-a durut mâna. Tenorul deschide ușa de la spate a Kiei și scoate o cutie de whisky și mi-o întinde. Refuz politicos, el insistă. Eu refuz chiar serios, el super insistă. Am zis să nu mă fac de râs, mai ales că nu sunt chiar un inamic al „apei vieții” accept. Se luminează la față și mă strânge iar în brațe. I-am zis că până la Ruse să nu se oprească și acolo să-și ia baterie. Mergea la Sofia. A râs și a zis că așa face.
Na, pocinog, m-am dus să-mi iau bilete la operă și am primit un whiskyian chiar fain, de care nu mai auzisem – Glen Grant. Dar și de primeam doar o strângere de mână tot eram fericit. În drum spre casă, cu biletele și agheazma pe scaunul din dreapta, vorbeam singur de bucurie. Hai că tenorul ca tenorul dar ce bucuros fusese și Terțul, de era să mă răstoarne când am bătut Cuba. Măi, noi suntem buni, mi-am spus. Nouă, oamenilor, platformă să ne manifestăm bunătatea și să oferim ne trebuie și atunci avem sens și suntem fericiți!! Nessun dorma!!!

23.02 2019
București

Ieșirea din conflict

21 februarie 2019

Mă gândeam azi, în timp ce conduceam spre Rădești și Țifra, unde am pus câte o lumânare la mormintele bunicilor și străbunicilor mei materni, la o chestiune legată de conflict în societate. Problema nu este atât conflictul, cât a învăța cum să ieșim din el. Biblia spune: iertare dar nu suntem așa ușor pregătiți nici să iertăm, nici să cerem iertare. Iar a ieși din conflict mai repede decât e cazul, iar nu e bine.

Ei, dacă aș preda ceva la școală asta aș preda: modalități de ieșire din conflict în relațiile interumane. Între state lucrurile sunt mai clare, grupurile întotdeauna vor fi mai puțin inteligente decât individul și nu va fi pace acolo unde sunt resentimente ereditare.

Între oameni (indivizi/ persoane luate particular) este posibil să faci pace învățându-i să iasă din confilct sau stare post-conflict. Cum să dai orgoliul pe „mai încet”.

Asta ar însemna în primul rând o auto-evaluare ca rol și sens pe lume sau în relația cu cineva. De pildă, dacă găsești chiar și sensul unui sacrificiu, viața devine suportabilă și chiar plăcută.

La ce să mă gândesc și eu când conduc…mă rog, în primul rând la sensul de mers. 🙂

Fetița de la Roma

18 februarie 2019

Am văzut ceva la Roma care valorează cât toată averea Romei și nu numai. Eram în autobuz și era cam înghesuială. Trec stații, stații și iar stații, lumea se urca și mai cobora. Mă uitam pe fereastră, grădini cu monumente în ele, fântâni, verde, chiparoși, palmieri, „obiective” și iar oamenii și tot felul de statui, unele mai albe, altele din bronz. Sub zguduiturile pietrelor cubice autobuzul oprește într-o nouă stație și văd că o doamnă de culoare, cam la 35 de ani, întinde larg mâine către persoana care stătea în fața mea, o doamnă cam la șaizeci de ani dar „albă” și preia din brațele acesteia o fetiță cu codițe și cu „ștrampi” roșii, cu paltonaș alb, să fi avut vreo 5 ani…

Mama de culoare cafenie zâmbește larg spre doamna albă și îi mulțumește: „Merci beaucoup, madame!” doamna de pe scaun dă din cap și ridică mâna în semn de „cu plăcere!”. Mama coboară cu fetița cafenie de mână și cea mică se rotește pe după un stâlp din stație și o caută insistent cu privirea pe femeia în brațele căreia a stat și când o vede se asigură că este văzută și îi face bucuroasă cu mâna. Era atât de sincer gestul celei mici încât mi-a venit să cânt de bucurie. Femeia rămasă în autobuz i-a răspuns, mama a schițat și ea un nou zâmbet și uite așa am avut norocul să văd unul dintre cele mai frumoase gesturi din viața mea. Mi s-a topit inima cea veche și a luat o formă de inimă nouă pe care aproape că o auzeam veselindu-se.

Roma, 2019

15 februarie 2019

image

Pyrrhon

13 februarie 2019

image

PYRRHON (c. 365-c. 275 î. Hr.), filozof grec, originar din Elis. Întemeietorul vechiului scepticism grec, numit și pyrrhonism.Asemenea lui Socrate, n-a scris nimic, dar a exercitat o fascinație deosebită asupra cunoscuților; opiniile sale au fost expuse în proză și în versuri de către discipolul său Timon din Phiul; P. ar fi susținut că totul este nedeterminat și că trebuie suspendată judecate despre realitatea lucrurilor, în particular dacă ele sunt bune sau rele, numai astfel putând fi dobândită liniștea imperturbabilă a sufletului. (Dex)

Să vină primăvara și ne împăcăm

12 februarie 2019

Să vină primăvara și ne împăcăm

Până atunci ne vom ascunde prin florării

Și vom face poze țurțurilor

Le vom pune fundițe, ca niște papioane

Și ne vom „inimii”

Uitându-ne la scurtmetraje

Pe care le vom decupa din realitate

În timp ce stăm la cozile bunăstării

 

 

Să vină primăvara și ne vom împăca

Pe o scenă de teatru, între lupi depresivi

Și cațe invidioase

Care își vor fura unii altora sensul

(Oameni calmi

Născuți direct bătrâni)

Care bla, bla, bla

Și bla, bla, bla

Se vor otrăvi cu tutun

Și ciocolată

Încât le vor musti

Nicotina și cofeina

Pe la colțul gurii

Ca atunci când vine fluxul la Portsmouth

 

Și la reflux,

Toate ancorele ruginite

Adevărate frici și îngrijorări prăjite

Vor ieși la iveală

(Ca după o jumătate de veac, din nămol

HMS Victory)

Râdeți și beți vin,

Copii

Să vină primăvara și vom întineri

 

12.02. 2019

Ion Brad (1929-2019)

6 februarie 2019

A murit domnul Ion Brad. Cred că am fost printre ultimii prieteni care l-au vizitat. I-am telefonat prin ianuarie și mi-a spus să mă duc la el să mă vadă. Deși fusese foarte bolnav până atunci, acum era și mai rău, căzuse, era la pat.

N-o spun așa…că a murit și așa se spune, dar a fost unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am întâlnit. Citea și scria enorm în pofida bolii, la cei 89 de ani pe care îi împlinise în 8 noiembrie și nu adormea fără să citească din Eminescu, Crezul și Născătoarea.
image

Am ajuns acasă la dumnealui și, în jur, pe stradă, plutea o tristețe apăsătoare. Pe muchia gardului din lemn zăpada stătea intactă, încremenită ca într-un sat ardelenesc. Nu exagerez cu nimic, așa era.

Doamna care avea grijă de el m-a întrebat oarecum jenată cine sunt. I-am spus că un prieten. Dumnealui are mulți prieteni, mi-a zis. Din cameră s-a auzit un glas identic cu al bunicului meu, cu același accent și sforțare: „Flaviule, hai încoace!” am intrat și i-am povestit că va intra cronica despre „Întoarceri la arhivele personale” atât în Luceafărul de dimineață, cât și în Literatura de Azi și Flacăra lui Adrian Păunescu. A schițat un surâs.

Slăbise mult de când l-am văzut ultima oară, în decembrie. Era îngrijit impecabil, într-un halou de lumină reflectată de lenjeria de pat și de razele de afară. Am povestit puțin apoi i-am zis că trebuie să plec.

Întrucât era imobilizat la pat mi-a întins mâna care era pe partea cu mine, stânga. I-am strâns-o și m-am uitat la verigheta pe care nu a încetat să o poarte la aproape un sfert de veac de la moartea soției. Avea mâna fierbinte iar eu o aveam rece ca gheața. Mersesem pe jos de la Muzeul Literaturii până la dumnealui.

Pe cuvânt că am vrut să-i citesc ceva din Eminescu dar m-am jenat. Am zis să nu îl obosesc. Așa cum am vrut să-i citesc ceva din Pessoa bunicului meu când agoniza, dar și atunci m-am jenat: „Când va fi să mor fiule/ Ia-mă în brațe atunci tu și spune-mi povești…Fă-mă să visez că o să mă nasc din nou într-o zi…Dar numai tu vei ști când va fi acea zi” (reproduc din memorie)

Ce să mai zic…Adio Ion Brad, om cu inima mare și mintea lucidă până la final. Mulțumesc pentru recenzii, interviuri, prietenie și pentru zâmbetele la care nu vă zgârceați când apăream în prag: „Flaviule, tu ești? Am ceva în cutia poștală, dragă?”

Pisa

5 februarie 2019

image

image

image

image

image

image