Despre cer, iubire și rouă

Flaviu George Predescu

Despre cer, iubire și rouă

poezii

– ediție noua –

București
2011

Iubiri
Vara mă gândesc la tine,
Dar toamna îmi aduce aminte de ea.
Fie că-i de rău sau de bine
Orice gest înseamnă ceva

Chiar dacă azi
Sunt doar cu tine,
Fiindcă pulsu-mi șoptește așa,
Vara-i o iarnă departe de mine
Și gândul mi-e la toamna mea.

Poze reci
De mi-ar fi inima motiv de expoziţie
Şi aş expune tot ce am trăit
Te-ai îngrozi câtă durere e în mine
Iar ceilalți ar vedea
Cât te-am iubit
Ai privi luni şi nopţi şi zile
În care m-am gândit numai la tine
Ce mult am suferit…
Dar inima-i o simplă piatră
Pierdută şi stingheră acum
Ce am simţit nu mai contează
Sunt poze reci
La capăt de album…

Cenzurându-mi iubirea
De ce îi spunem durerii iubire
Şi nu îi dezvăluim faţa reală?
Cum putem accepta fiecare amintire
În lumea amară?
Da, mă doare cu sete trecutul
Iar dragostea o ţin în mine închisă
A nostalgie îmi miroase aşternutul
Şi cenzurez iubirea mea promisă
Răspund provocării de-a fi lângă tine
Apoi când m-apropii uşor de trecut
În tropot, cu teamă, pierdut cad în gol
Ori nu vrei, ori nu vreau, ori n-am vrut

Mă vindec
Mă vindec. Da, mă vindec!
De tot ce m-a durut cândva
Şi rănile mi se cojesc
Şi uit iubirea ta
Îngrop în linişte
Iubirea mea
Şi trag oblonul la fereastră
Vreau să uit
Iubirea noastră
Fug în întunericul tăcerii
Vreau să uit amintiri
Ce-mi sunt hrană durerii
Vreau să uit de priviri
De scrisori şi de flori

Alte preocupări
Cândva împărţeam o rază de soare cu tine,
Erai sinceră şi credeam în iubire,
Erau dimineţi în care,
Mă trezeam cu gândul la tine.
Conturam iubirea prin fiecare minut,
Iubeam secundele trăite în doi,
Aveam în minte o lume nouă,
Desenată de destin pentru noi.
Azi trec pe lângă tine.
Nici nu te uiţi la mine,
De mâna ta catifelată
O altă mână strâns te ţine…

Te minţi!
Pe străzi înguste mergi grăbită
Şi-ngândurată calci aleile pustii.
Te minţi şi te prefaci că ai fi fericită,
Dar simţi şi tu dorinţa de a ne întâlni.

Seara prelung te uiţi şi spui:
Azi a trecut, mâine va fi la fel
Mâine devine ieri captiv emoţiilor de fier
Gândurile mele sunt mereu către el

Coroana de spini
S-a revărsat lumina pe morminte
Iar Dumnezeu s-a îngrijit de ea
Prin fiecare gest de aducere-aminte
Trecutul ne arată forţa sa
Felii de soare oameni ţin pe palme
Şi printre degete se scurg raze târzii
În gânduri glasuri plâng a amintire
„De ce nu ai mai stat? încearcă să revii!”
Cu rouă şi miros de trandafiri zideşte viaţa
Iubirea celor ce-au rămas de strajă
Un clopot se topeşte-n liniştea albastră
Discret şi radiind ca într-o vrajă
Morminte ce ascund tăcere-n ele
Cu visele cuprinse-n rădăcini
Hristos ne roagă de pe Cruce
Să ne purtăm coroanele de spini

Ticăitul de veghe
Aş fi pus piedică ticăitului târziu
Care confirma că Timpul se încalţă să plece
Nu pot uita lumina ochilor tăi
Când m-ai întrebat ce se petrece
Parcă noaptea îngheţată ar fi cerut
Zgâlţâindu-mă de mână
O haină mai groasă
Dacă vreau să mai rămână
Deşteptat prea târziu
Scăpasem printre degete
Ticăitul care băuse toată cafeaua
Şi mai treaz ca oricând
Confirmă despărţirea de tine

Cândva
Parcă ieri respiram
Parfumul de liliac
Scăpat
Din jurul casei tale
Pline de păcat
Cu dorurile ce se încâlceau
În ochii-ţi mari, întrebători
Tu, o copilă, ce simțea
Ai dragostei fiori
Erau acele nopţi senine
Cu gust de ceai târziu şi temător
Cât mai vorbeam despre iubire…
Şi totuşi evitam discuţii despre viitor

Glezna ta
Plec cu gândul că mi s-a părut
Că ai fi vrut să crezi
Ce urma să îţi spun
Că în privirea neprihănită
Se citea oarecum dorinţa
De a fi fericită
Mă despart întristat
Fără să-ți fi spus un cuvânt
Aş fi putut atâtea…
Adorm cu gândul la glezna ta
Mă acopăr cu nopţile de mai
Şi cu iluziile târzii
Ai fi putut să mai stai…

Catalogul tinereţii

Momente frumoase mă bat pe umăr,
Când mă întorc să le privesc
Amintiri însetate de al anilor număr
La fiecare pas mă urmăresc
O sete de oameni ce-au fost uneori
Mă roagă să gust din paharul trecut
Emoţii cu doruri şi gânduri hai-hui
Par tot ce-am avut
Se strigă catalogul tinereţii
Foştii colegi răspund prezent
Să dăm raport în faţa vieţii
Şi întru condamnarea adjectivului absent

Prima noapte fără mama
Ai răbdare, mama va veni
Şi vom avea grăunţele dorite
Afară este soare încă
Este lumină.
Trebuie să vină!
În tunet şi-n fulger se sparge tăcerea
Şi aripi frânte cad în gol
E zgomot, plouă, ce se-ntâmplă?
Afară nu e nici un nor
Noaptea şopteşte ceva rău
Şi nimeni nu-şi va da seama
Să nu mai aştepte în zadar
De-acum e prima noapte fără mama

Iubirile sfioase
Iubirea ta albastră fără glas,
Durerea ce în inimă ţi-o las
Sunt pe un raft uitat,
Lucruri ce-n urmă au rămas…
Indiferent cât setea de-a plăti,
Tăcuta suferinţă strânsă-n tine,
Te va tenta-n persoane a lovi,
Poţi decupa culori de pe hârtie,
Dar nu şi amintirile târzii.
Mă resemnez cu gândul că odată,
Cuprinsă de trăiri duioase,
Vei separa în inima-ţi confuză
Iubirile cu glas de cele mai sfioase.

Efervescenta dragoste de mai
Mai rămâi să gustăm pe furiş
Efervescenta dragoste de mai,
Cu braţele deschise să-mi zâmbeşti.
Te implor să mai stai!
Adoră-mi privirea ce te-a făcut
Prizoniera iubirii în doi,
Fă cumva şi adu-mi libertatea,
Ce-am avut-o, înapoi.
Citeşte-mi seara un jurnal…
Câte vise aveai!
Pune-i aripi şi lasă să zboare
Efervescenta dragoste de mai.

Amurg
Frunze ţipă pe o stradă uitată,
Dintr-un sat cu miros de fum,
Trecutul şi trecutul lui
Sunt presaţi într-un album.
Alaltăieri vine din urmă să spună
Că Ieri l-a trişat c-o secundă.
Bătrânul Timp face însă dreptate:
„Nu-i nimic, e ziua mai scurtă!”
Abia mai târziu se aude ceva;
Scăpată jos se sparge tăcerea,
Nervos un om cu mustaţă
Îşi ceartă muierea.
Dintr-o dată Pământul decide
Să ofteze chiar de-i pământ
Prinzându-se de coate pe un câmp un om
Exclamă: „Doamne, ce vânt!”
Lucerna priveşte uimită
Cum botul de cal vine spre ea.
Nu-i chiar aşa de grav nici faptul, zice,
De azi voi curge în venele cuiva…
Peste dealuri un iepure şi o vulpe fug,
Peste mări doi soldaţi se împuşcă în piept
La o masă unul sus altul jos,
Stau un prost şi-un deştept.
Soldaţii s-au împuşcat cu dezinvoltură,
Ca şi cum ar fi fost nemuritori.
Ce au pierdut când în loc de două baricade
Ei văd un unic câmp cu flori?
Tace un stâlp pe marginea unei străzi
Pe care un om se plimbă gânditor.
Un bec imită o lună şi se aprinde,
O pâine începe să se coacă
Într-un cuptor.

Răscruce
Plouă cu gânduri în mintea mea
Şi gânduri îmi cuprind conştiinţa,
Câte gânduri!
Transformate în cerneală,
Care mă îndeamnă
Să-mi scriu durerea
Să-mi bat în cuie durerea,
Pe-o foaie de hârtie
Făcută dintr-un copac,
Ce-o fi umbrit cândva
Doi prieteni
Şi o singură prietenie.

Zi de octombrie
Căldură, scăpată dintr-o vară trecută,
Inundă un început de octombrie.
Pânze de păianjeni
Prind oameni şi pomi,
În mreaja unei toamne
Cu miros de struguri şi dor
Pământul pare vesel
Pentru că nişte flori încă
Mai colorează aerul,
Cu un mov care îmi aduce aminte
De banca pe care m-am aşezat
Când, aşteptându-te,
mi-am dat seama
Că viaţa poate avea un sens.
Început de Brumărel
Cu roua speriată de îngheţ
Şi totuşi mi-ai încălzit obrazul,
Cu un sărut întrebător
Iar eu ţi-am confirmat că da…
Vreau iubire!

Confirmare
Cea mai frumoasă confirmare
În iubire
Este când nu lași loc de amăgire,
Prin dragoste şi vorbe ce cunosc
Că ura şi regretul nu au rost.
Frumoasa şi reala confirmare
Având tendinţa de a-i arăta
Că orice ar fi,
Tu eşti iubirea sa.

Dreptul de a fuma
Daţi-le dreptul celor trişti
La o ţigară
Şi nu le spuneţi
Că nu o să-i ajute.
Pentru moment ei vor
Necazul să şi-l uite.
În lumea lor,
Ceva cu siguranţă s-a-ntâmplat,
Iar dreptul de-a fuma
Va da probabil ca oricui
Mental
Şansa de-a fi salvat.

A capitulat
Azi au înmormântat-o…
Doar cinci fulgi au fost
La-ngropăciunea sa
Şi-au dispărut,
Fiind astupaţi cu ea.
Iarna cea lungă şi friguroasă
Cu nopţi de hibernare a capitulat,
Iar primăvara azi începe
Emoţionată, alt mandat.

Povești
În lumea în care
Sclipesc stele pe cer
Şi dragostea curge în inimile vii
Poveşti cu prinţese zglobii
Adorm părinți și copii

Marea e calmă
Marea e calmă
Deşi e doar în ochii tăi
În mine gânduri
Nu au cum să doarmă
Atâta timp cât știu ce vrei…

Fără idile
Fără idile viaţa ce-ar fi?
Nopţi de iunie
Fără miros de migdal
Poate aş fi prea visător
Să duc mai departe
Zborul iluzoriu de Icar

S-ar putea să existe Rai
S-ar putea să existe Rai
Cu raze albe şi cu cai
Cu struguri
Şi cu nopţi de mai
S-ar putea
Să nu existe iubire?
Să nu fi fost vreodată roua dimineţii
Şi cum am mai putea
Vorbi de fericire?
Şi care ar mai fi sensul vieţii?
Şi totuşi s-ar putea să existe
Rai
Privind pierdut spre cerul
Înstelat
Bucuros, cu un înger la braţ
Scăpat de păcat

Speranţe inutile
Nu-mi da speranțe deșarte
Primul oftat le va risipi
Mai bine spune-mi în faţă
Ce crezi, orice ar fi…
Dacă şti că în zori îţi va trece,
Nu-mi provoca amare insomnii.
Atât cât a mai rămas din iubire,
Sincer, n-aş risipi…
Spune-mi că n-am nici o şansă.
Mai bine sufăr în tăcere.
Nu vreau nici vorbe mari,
Nici mângâiere.
Lasă-mă singur cu condeiul meu,
Martor al iubirii în doi.
Poate el să descrie tăcut
Ce a fost între noi…

Confesiune
Dacă am să mor
Va fi numai din dragoste
Prea scurtă noaptea o să fie
În care am să scriu despre tine.
Cerneala ce se scurge pe hârtie
Capătă forme care-ţi spun că
Nu mi-e bine.
Şi cât ai vrea să-ţi dau din tot ce am,
Din inima cu sângele fierbând,
Din suflet-mi, cât vrei să-ţi dau?
Şi cât ai vrea să ştii
Din tot ce port în gând?
E dragoste
Şi o sorbim inconştient,
Copilăreşte vise şlefuim
Inconsecvent.

Ziua noastră comună
Ziua noastră comună de naştere
A răsărit într-o vară toridă,
Cu oameni curioşi pe trotuare,
Pe muzică veselă,
Cu prieteni nerăbdători,
Cu vise şi cu flori,
Fiind zămislită de părinţi
A căror inimi cântau de fericire.

Ziua noastră comună de naştere,
Cu sincera ei dimineaţă,
În care am băut cafea cu rouă
Şi am fumat miros de trandafiri.

Reveniri
Într-o zi mi-am adus aminte
De zâmbetul tău,
Care nu ar fi însemnat nimic
Fără ochii tăi
Şi fără cuvintele tale.
Parcă erai o rază de soare
În jurul căreia copiii fugeau
Unul după altul, fericiţi.
Nu mă puteam apropia de tine,
Căci m-ai fi ars
Sau chiar m-ai fi topit.
Uram şi iubeam norii care
Te acopereau,
Făcându-te să dispari.
Şi totuşi
ce frumoase sunt revenirile…

Prăbuşire
Când cade o pasăre de fier
Nu se prăbuşesc trupuri,
Nici fiare inexpresive
Sau bucăţi de motor.
Când cade o pasăre de fier
Se prăbuşesc vise,
Se prăbuşesc ochi umezi şi trişti,
Planuri de viaţă…
Când se frâng de sol aripi,
Zboară aripi spre cer.

Bătrânul din colţul străzii
Bătrânul care vindea felii de lună
La colţ de stradă
Cel care glumea cu copiii
Şi care le umplea buzunarele cu stele,
Dându-le apoi raze de soare
Pentru a dormi cu ele sub pernă,
Avea un surâs,
Pe care îl împărţea cu toată lumea.
Bătrânul din colţul străzii
Putea fii chiar Dumnezeu

Suflet de prieten
Uneori sufletul seamănă cu o pătură,
Nu trebuie ţinut în dezordine
Pentru a fi pregătit oricând
De a fi dat unui prieten.
Prietenia este o pătură.
Depinde de noi cum o păstrăm
Şi câtă putere îi dăm
Pentru a încălzi.

Pregătire
Oamenii strâng firimituri de viaţă
Şi le pun la borcan pentru toamnă
Le gustă seara pe-ndelete
Bucurându-se de fiecare zvâcnire
A inimii Pământului

Toamna
Soarele poartă bretele
Şi abia seara
Ne dezvăluie
Că a fost la tuns
Chiar vine toamna…

Struguri graşi

Livezile aşteptau ca astrul
Să-şi umple stropitoarea cu căldură
Iar vântul voia să zburlească
Părul din capul satului

Era o zi toridă
În care însuşi soarele fu văzut
Plimbându-se cu bicicleta
Prin via bunicilor

Doamne ce struguri graşi
Prea graşi.
Oare nu se vor îmbolnăvi de inimă
Până la cules?

Despărţire
Am murit pentru tine
Dar exist în tăcere
Albă linişte naşte
În răstimp mângâiere
Tac martorii iubirii interzise
Până şi vântul tace prefăcut
În zgomotul mării plec, nu-i uşor
Atât s-a putut…

Dorinţă

Dacă voi ajunge prematur
Pe patul de moarte,
Vă rog să scoateţi din sertarul meu
Manuscrisul în care
Am înşirat concluziile
Despre ură, încrâncenare
Şi invidie
Trăite de fiii aceluiaşi popor,
De noi oamenii
Aceloraşi munţi şi râuri,
Aceluiaşi vânt cu miros de fân,
Între noi fraţii
Aceleiaşi bucurii tricolore,
Aceloraşi dimineţi optimiste
Şi vă rog să inundaţi grădiniţele
Cu solidaritate şi gânduri bune
Pentru că numai aşa
Vom putea construi baraje
În calea apelor tulburi
Ale destrămării
Ale urii, încrâncenării şi invidiei.

O nouă cafea
Nu renunţ la cafea
Nu renunţ nici la tine
Şi cu tine, şi cu ea
Ba mi-e rău
Ba mi-e bine
Tot ce pare nedrept,
Şti şi tu că-i aşa,
Se mai schimbă când stăm
La o nouă cafea.

Prea târziu
Cade o rază
În toamna târzie,
Zgomotul unei uşi
Iluzii reînvie.
Ştiu, n-ai să vi.
Am un inel
În sertar, pe o carte,
Îl ţin pentru tine,
Ştiu, eşti departe.
Noaptea tresar
În decorul pustiu.
De la capăt n-o luăm
E mult prea târziu.

Roua iubirii
E rouă – sunt lacrimi,
E brumă-i uitare,
Ce dulce-i iubirea,
Dar câte griji are…
Doar noi ni le facem
În toamna amară,
Pe brumă dăm roua
Căzută în vară.

Sete de viaţă
Stoluri de porumbei
Desenează pe cer
Ideea vieţii în mişcare.
Miros de sat
Şi nostalgie
Îmi umpli inima
De împăcare.
Şi râd când văd că încă pot fugi
Şi vântul încă-l simt la tâmple
Şi râd când văd că încă pot iubi
Şi încă multe pot să se întâmple.

Iubire
Spuneai că nimic nu durează
Mai mult de-o secundă de-i bine,
Dar eu spun că da, chiar durează
Fericirea-ţi alături de mine.
Etern îți e zâmbetul sobru
Ce-a amăgit surâsul însetat
Trăiesc iubirea ta umbrită de păcat.

La munte iară
Iar am ajuns la munte
Şi iar ne-am îmbătat.
Din nou am coborât
Pe buze cu păcat.
Iar ni le-am spus în faţă
Fiindcă ne-am îmbătat.
Din nou după o ceartă
Smeriţi am regretat
Şi-a trebuit să ne eliberăm
De orice sentiment exagerat…
ianuarie 2001
Râul Mic, Cugir

Trec oamenii…
Tăcut stă pe o bancă Timpul
Şi mulţi oameni îi trec prin faţă
„Ce vă grăbiţi!”
Le spune el
În astă viaţă…
Timpul mirat, clatină capul
Şi îi priveşte vag, nedumerit:
„Ce trec şi oamenii în viaţă,
să fie oare c-am îmbătrânit!?”

Mai stai un pic!
Mă vezi că mă scufund în pat
Şi mă scufund
în moarte câte-un pic.
Te rog,
mă vezi murind în fiecare clipă,
Nu poţi face nimic?
Neagră e boala
căci arde fără rost
Vieţi îmbobocite, inocente,
Eu vreau să cred
că rugăciunile au rost
Şi nu durerile nedrepte.

Final de etapă

Vreau să rememorez
Bând un pahar de sirop cu apă,
Gustul dulce al finalului
De etapă.
În intervalul în care
Materia rămasă
curge concentrată
dulcele sirop
Rămas neînvins
Cuprinde amestecul final
Ce gust preadulce
Are ultima înghiţitură
Uneori.

Regret
Lui Ionel Ciobanu (1973-2006)

Vreau să trăiesc,
într-o lume mai bună,
Să am soarele veioză,
Să răsfoiesc o lună
Pe foile-i albe,
Să scriu cu stele
Povestea vieţii mele,
Să mă ascund în nori
Şi-n flori.

Și totuși vreau
Să mă întorc la voi…

Fericit
Să fi-nsetat de fericire,
Să numeri stele
Neobosit
Şi să implori în fiecare clipă
Nemurire,
Să dai din mâini spre a zbura
Să râdă cei din jur
Dar tu să zbori
În mintea ta…

Gânduri
Până la urmă
Ce înseamnă
Să fii îndrăgostit
şi iubitor de viaţă?
Dar să iubeşti…
mirosul nou
de dimineaţă?
Jucându-te cu o privire
În ochii inocentei ce-a trecut
Ea să ofteze
Tu să-ţi spui
Câte s-ar fi putut…

Final de facultate
Se apropie finalul
Simt că termin, ca student.
Te iubesc,
cu lucrarea de diplomă sub cap
Ca un dement.
Tu ţipi la mine în capitole sumare,
Argumentând de ce se spune
Că dragostea
Nu poartă nume…

Rătăcit în uitare
Cade cortina,
Sala e goală,
Nimeni în stradă.
Mă simt rătăcit în uitare.
Ce vrei s-obţii prin uitare?
Nu mai au rost
Nopţile reci și senine,
Era frig, dar credeam în iubire
Chiar credeam în iubire!
Cine mai crede în cine?

Petale galbene

Sfârşit de octombrie
Călduros,
Sperând că te revăd
Azi merg pe jos

Surâd
şi îmi aduc aminte
Ca ieri…
o floare ţi-am lăsat
Pe o bancă tăcută şi veche

Petale galbene şi atâtea seri
Fără pereche

Fugind de normalitate
Fugind de o stea
Care oricum te vede
Şi apropiindu-te de necunoscut
Poţi deveni sclavul
Unui gând care te va urmări mereu
Şi care te va îndemna să nu fii tu însuţi,
să excelezi în falsitate
În perfidie
Şi într-o stare incertă
Sufleteşte
Poţi deveni umbra conştiinţei tale
Care ţinută de mână
Se va uita în jur
Neştiind ce să spună lumii…

Spre bine
Beat de fericire
Să-ţi cad în braţele nevinovate,
Să-ţi desenez sărutul pe obraz
În nopţile neaşteptate,
Să pot să-ţi spun
Tot ce ar fi nevoie
Pentru ca fericirea
să te caute mereu,
Să fac tot ce ar confirma
Statutul de îndrăgostit,
Al meu şi-al tău

Cel care a conştientizat
Singurul, care a conştientizat,
Că viaţa nu-i decât un fior de plăcere,
Îmbrăcat într-un pulover gri,
Cu linii de durere,
N-a apucat să spună prea mult
Căci, apropiindu-se prea tare
De real,
Viaţa i-a interzis să le vorbească
Şi celorlalţi.
L-a chemat undeva,
într-o altă lume
Şi i-a dat un post
De recepţioner
La un hotel în care sunt cazaţi
Cei cu dileme, unde
A mai primit şi sarcina
De-ai consola,
Prin tot ce ştie el mai bine,
Prin poezia sa…

Idei albastre

Mi-e dor de anii mei din tinerețe,
De străzile îngândurate,
De vremurile sincere
Și lucrurile simple, ignorate.

Simt aerul de viață, de mișcare,
Dorința de-a iubi,
De-a nu trăi la întâmplare,
De-a simții…

Lecție învățată
Vreau uneori
să mă ascund într-o toamnă
Să nu mai ştiu de lumea
cu privirea rece.
Vreau să nu uit
că dragostea trăieşte.
Aş vrea să cred
că ea nu trece.
Mi-aş fi dorit
să realizez mai multe
Convins că lupta
nu ar trebui abandonată
De s-ar putea,
Aș vrea să mă mai nasc o dată!

Eveniment
Văd oameni strânşi la o casă,
Flori, costume,
Maşini,
Oameni încolonaţi…
Slavă Domnului,
E o nuntă…

Raze întârziate
Razele soarelui au decis să rămână
În miezul ca de gutuie
Al toamnei,
Iar acesta le-a tot strigat
Rugându-le să se întoarcă
Pentru că trebuia să plece.
Copiii râdeau bucuroşi,
Crezând că vara s-a întors,
Dar ea, deşi vedea tot,
Nu putea să le dea de ştire,
Pentru că toate rândunelele
Plecaseră deja.
Se pornise o serbare pe cinste,
Iar Soarele avea de dat
Explicaţii…

Nucă spartă
Pentru că ai avut foarte mult
Sau chiar tot ce ţi-ai dorit
Acum te încrunţi
Şi-mi spui că eşti nefericit,
Aducându-mi argumente
Şi pretinzând, să te cred,
Că dacă cineva ţi-ar aduce
Tăiată felii,
pe tavă, însăşi luna,
Ai fi mai împlinit.
Dar spune-mi
De când nu te-ai mai bucurat
De sufletul încreţit
Al unei nuci?

Alinare
Alină-ţi sufletul,
Nu-l amăgi
Şi nu-l minţi
Măcar în sinea ta,
Dă-i posibilitatea să zâmbească
Aşa cum nu a mai făcut-o
Starea ta, starea lui
Fiecare a ştiut-o.

Normalul versus Mârşăvie
Nefirescul şi cu Mârşăvia
S-au sfătuit şi au planificat,
Fără tăgadă au decis:
Normalul trebuie izolat!
Şi cum prin preajmă lume nu era,
S-au înţeles ce îi vor face,
E clar, el trebuia sacrificat
Pentru că nu le dădea pace.
Să-l omorâm!
Strigă surd Mârşăvia
Nu se comportă omenesc
Aşa e, nu e precum noi
O completă servilul Nefiresc
Aflând acestea, trist, Normalul
Le-a şi propus negociere
Ca Bunul – Simţ să fie martor
Unui moment de conciliere.
Nu avu rost, căci cineva
Degrabă îl chemă la berărie
Şi ce să vezi?
Acolo Bunul – Simţ
Era cinstit de Nefiresc
şi Mârşăvie.

Acoperişuri albe
Păşesc printre acoperişuri albe
Câte gânduri mi-s albe,
Câte nopţi mi-au fost albe!
Din cât zbucium şi salve…
Ce-a rămas în prezent?
Inerenta tăcere,
Chipul tău temător,
Implorând mângâiere.

Aş fi putut să te uit
În orice loc am rătăcit,
Orice contur privirea mi-a atras,
Doar umbre şi statui de fum
Fără de glas…
Chiar dacă aş fi putut să te uit,
Am crezut că-i mai bine aşa,
Să zidesc în tăcere miracol trecut
Şi-n gând vocea ta.

Oftat dezarmant
Râs de copil
Şi aripi îi cresc vieţii
Absența ta
Aduce nori dimineţii
Oftatul tău mă dezarmează
Dorinţa ta îmi dă fiori
Buzele tale incarnează
În dimineți de vară
Roua de pe flori
Nu vreau zile cu nori
Doar nopţi senine
Şi dimineţi
în care să fi lângă mine

Nu am pretenţia
S-ating o stea
Dacă-mi păstrez speranța
Că vei fi a mea.

Unei credincioase
Seara beau cu tine ceai,
Sărutându-te ciudat.
Dimineaţa beau cafea,
Când te strâng la piept în pat.
Vreau să-mbătrânesc cu tine,
Spună lumea ce o vrea
Zilele le-mparţi cu mine,
Credincioasă cana mea!

Îmi crezi cuvintele
Simt că va veni vara
Şi n-am să te mai văd.
Iubirii am să-i spun
Fărâmă de prăpăd
Iar verile vor trece
Şi se vor risipi
Ca nopţile vor curge
Cu visele pustii
Îngândurat
nu mă voi resemna
Cu trista mea poveste de iubire
De tine cunoscuții eu voi întreba
Şi voi rememora orice trăire
Eu ştiu că tu de undeva mă vezi
Cu toate astea mă renegi cu ură
Cuvintele pe care ți le-am scris le crezi
Și recunoști iubirea mea matură

Două jumătăţi de carte
– Eu sunt citită!
– Eu nu sunt citită!
– Eu reprezint ceva!
– Eu sunt neprihănită!
– Bine, am să mă plâng editurii!
– Iar eu am să mă plâng tipografiei!
– Eu librăriei!
– Eu bibliotecii!
Chemaţi-l pe cititor să facă ceva!
Trebuie să împace două jumătăţi de carte.
Ori restituie cunoştinţele primei jumătăţi
Ori o citește şi pe cealaltă…

Ipocrizie de Crăciun
Încă nu e Crăciunul,
Dar fă un efort să fii mai bun
Pentru că de Crăciun
O să auzi la toate colţurile,
Îndemnuri la bunătate şi iertare,
Iar până la Revelion,
Cei pe care îi vedeai,
Îndemnându-te la fapte bune,
Nu vor ezita să spargă
capul unui copil
Care le-a aruncat o petardă
La uşă.
Aşa că toată tevatura
Din 24 decembrie
Cu îndemnuri la bunătate
Se va dovedi, în cazul multora,
O simplă ipocrizie.

Despre uitare
Am găsit în buzunar
o frunză uscată
Ce s-a ţinut cândva
strâns de-o floare
Motiv de iubire
Şi crez în destin
Ai în privire
seninul din crin
Şi ciudatul parfum
inocent de trecut
Ori tu n-ai vrut
Nicicând să spui
Adio dragostei nedrepte
Şi seducătoare
Ştiu că te doare
Lipsită de soare
Presată într-o carte
Despre uitare

Copilărie grăbită

Ce trece și copilăria…
Ca zgomotul unei perechi de aripi
Ce se înalţă spre necunoscut.
Ca-ntr-un sertar, clipe trecute
S-au aşezat
Sau poate au dispărut.
Cu prietenii ce se legau uşor
Rar te întrebi ce e cu foşti copii
Măcar câteva lucruri simple
Acum,
Ai fi curios de ei să ştii.
Păcat că trecerea este nedreaptă
De la copilărie spre adolescenţă,
Iar azi maturitatea mai primeşte
Din visul de copil
Câte-o secvenţă.

Răbdarea Pământului
Cred că Pământul
s-ar fi scuturat demult
de oameni
Dacă ar fi mers
pe principul vorbelor reci
şi al invidiei.
Însă el mai ţine seama
şi de rugăciunile unor oameni
Ascunşi sau nu în chilii
Şi de ploile calde.
Ne mai dă din când în când
exemple
Când ia la el pe câte unul bun
Dintre noi
Ca să ne doară.
Tocmai de aceea cred
Că inclusiv
în înghesuiala din autobuz
poate fi întâlnit un om
care resuscitează Pământul
rugându-se pentru ceilalţi

Secunde incerte
Am să îţi fac cadou o după-amiază
Cu muguri de cristal,
Am să mă duc să-ţi jur iubire
În altar,
Am să te-ajut să uiţi
Tristeţea de cândva
Doar cu speranţa
Că vei fi a mea
Şi dacă vrei poţi refuza
Secundele incerte
Ce-au rămas
Când însuşi Timpul
Resemnat
Va fii surprins
Uitându-se la ceas.

Trecut dureros
Ce tare doare despărţirea
Şi câte drame naşte ea
Amarnic are gustul amintirea
Cât de dramatică-i iubirea ta…
Ai glasul fin şi bun şi dulce
Iar mâinile când mă ating îmi dau fiori
Simt când te văd iubire şi durere
Şi plâng în fiece buchet de flori
De aş putea să fac ce simt
Aş rupe lumea în două pentru tine
Aş da impulsuri ceasului de vară
Să ne mai dea minute de iubire

Mă faci să cred în rouă şi destin
Apoi îmi spui că dragostea e trecătoare
Îmi scrijeleşti în inimă un chin
Şi n-ai habar trecutul cât mă doare

Inima cărţii
Când ţii o carte la piept
Ca să-i simţi bătăile inimii
Nu poţi să-ţi dai seama
Dacă sunt ale personajelor ei,
Care la rândul lor
Reuşesc să te facă să vibrezi
Sau sunt bătăile de inimă
Ale unui arbore
Pentru că până la urmă
Ea, cartea,
Este făcută din sufletul
unui arbore
Pe care (poate) cândva
Privighetorile
Cântau
Iar nişte părinţi
Au prins leagănul copiilor lor

Ţie
Îmi iau adio de la tine
Şi-o mână de nisip în buzunar
Nopţi şi zile senine
Se pare că au fost
În zadar
Nu mai trebuie spus
Decât „pa” şi apoi
Să-ngropăm în regret
Tot ce are
Legătură cu noi
Greaua sarcină nouă
De-a căuta iubirea în necunoscut
O împărţim pe di-n două
Cu sufletu-n trecut

Conservând iubirea
Cândva am vrut
Să am cu tine o amintire
Am făcut ce-am putut
Tu mi-ai vorbit de despărţire
Recunosc, m-a durut…
Cu toate astea separarea
A conservat iubirea de cândva
În gândul meu
În continuare eşti a mea
În mintea ta probabil
Voi fi doar al tău
Să recunoaștem, ne-am iubit
Şi să ne întrebăm
De ne-a fost rău…

20
Cu tine am simţit optimismul
Unor clipe
Pe care credeam că
Doar eu le-am desluşit
Speram să rămâi mai mult
Şi nu am ţinut seama
Că odată ce am să te pierd
Voi suferi îngândurat
Convins fiind
Că tu ai fost cea mai sinceră
Dintre toate
Cea de acum e la fel de frumoasă
Dar ea nu are nimic
Din nevinovăţia ta…
Adio unica mea vârstă
De două zeci de ani!

N-am să mai iau cuvântul
Astăzi n-am să mai iau cuvântul,
Nici propoziţia,
Şi nici măcar fraza.
De azi am să tac tovarăşi
Şi-am să ascult
Cum veţi bate cu ciocanul pe daltă
Semnului de exclamaţie
Pe care îl veţi folosi
Într-un imperativ final de propoziţie
În care mă veţi condamna la vorbire.
Am să vă las totuşi moştenire
Un curios semn de întrebare
Într-un final de capitol.

Rămas bun
Sunt conştient că va veni o zi
În care îmi voi lua rămas bun
De la mirosul pâinii coapte,
De la mirosul liniştitor de tămâie,
De la cotitura pe care Mureşul o face la Ţifra,
De la Dealul Cetăţii,
De la parcul cu frunze zdrobite,
De la o poză de-a ta,
De la zgomotul dimineţii,
De la o seară de sâmbătă,
De la trenul care mă ducea la Bucureşti,
De la satele pe care le vedeam în viteză,
De la sunetul paginilor răsfoite,
De la banca din liceu,
De la jocul „Flori, fete sau băieţi”,
De la podul din Ciumbrud,
De la Râul Mic şi Râul Mare,
De la paharul cu care am închinat
la majoratul meu,
De la dicţionarul meu de neologisme,
De la mirosul de cafea
De la via bunicilor mei,
De la sunetul lung al locomotivelor
din halta Cugir,
Atunci când se pleca în armată,
De la prima mea zi de şcoală,
De la cheia pe care o aveam legată la gât,
De la o seară de ianuarie în care te ningea pe păr,
De la mirosul unei cărţi proaspăt tipărite,
De la banchetul de absolvire,
De la urma lăsată de cana mea
Pe câte-o carte…
De la bradul uriaş din curtea şcolii Rădeşti,
De la primul meu articol publicat,
De la o noapte din 1997,
De la o dimineaţă din 2004,
De la piaţa de sus din Cugir,
De la prima ţigară fumată,
De la cartea de poezii al lui Jorge Luis Borges,
Care mi-a inspirat acest poem
Dar care la rândul lui a fost inspirat
De Whitman şi Francesco d”Assisi,
Rămas bun de la rouă,
De la urmele pe care le-ai lăsat pe nisip,
Şi pe care marea le-a tras înăuntru,
Şi chiar de la aceste rânduri nesfârșite…

În lumea florilor
O primăvară împreună
Pentru a fi părtaşi iubirii
asemeni un fluture naiv,
Captiv în ale florilor cunună,
Acelaşi puls alert şi emotiv.
Cum orice fluture îşi simte aproape
Sfârşitul, când o floare e tăiată,
Sperând o zi cât ţine viaţa lui,
El nu ezită s-o dedice toată
Nebun de dragoste şi de durere.
Cu zboru-i indecis şi temător
Îşi caută pierduta-i mângâiere,
Şi-n lumea florilor
E totul trecător…

Presupun că ţi-e frică
Retrăind o speranţă
Consumată-n iubire,
Holografice unde
Reproduc o trăire,
Parcă-au fost sentimente
Sau a fost amăgire?
Presupun că ţi-e frică
Să mă vezi de aproape,
Mort în picioare,
Cu recile-mi pleoape,
Un munte de vise
Ce s-au spart în uitare
Câte vorbe promise
Stau captive-n negare!

Recunosc
Şi ce-i dacă va fi un capăt
Care va pune punct iubirii,
Şi ce-i dacă vei sufoca
Miracolul şi pulsul regăsirii.
Eu cu peniţa voi reconstrui
Bucată cu bucată ochii tăi.
Cu litere îţi voi descrie chipul
Nepăsător şi resemnat.
Câtă cerneală îmi va trebui
Doar să accept că ai plecat!
Şi câte foi voi rupe-n noapte,
Sperând că tu dormind mă vei visa
Cu toate astea punct voi pune,
Recunoscând că nu mai eşti a mea.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: