Bunica

Pe data de 22 iunie 2002, se stingea, după o grea suferință, bunica mea maternă, Maria salcă (născută Dan), căreia îi ziceam Mama Loală.
A văzut lumina zilei  în 1936,  la Țifra (Gârbova) și a trăit toată viața la Rădești. Mamă a trei copii, dintre care Liliana a murit în octombrie 1980, la doar 18 ani, de leucemie. Așa că eu m-am născut în plin doliu, în februarie 1981, dar  le-am adus bunicilor o alinare.
Sunt dese ocaziile în care o simt pe Liliana sprijinindu-mă. N-a fost moment de bucurie sau îngrijorare să nu mă gândesc la ea, iar semnele divine apăreau. Inclusiv parcursul meu  în viață are un sprijin, aparent inexplicabil, pe care eu îl pun pe seama ei și al divinității.
În 2014, într-un moment dificil, i-am spus unui om care începuse să-mi facă rău, că nu mă tem de el, pentru că am o mătușă care a murit tânără care mă sprijină…Ușor, ușor, tot presupusul rău s-a întors în favoarea mea, în timp ce omul a început să ducă o cruce tot mai grea. Și el se va elibera de povară  într-o zi, abia când va înțelege că ce a dus a fost cruce și când va găsi un sens în lucrurile care s-au întâmplat altfel de cum și-ar fi dorit.
Uneori îmi e mai ușor ca Liliana să intermedieze relația mea cu divinitatea și îi spun ei, de fapt…nu-i spun, ci presupun că știe ea ce să spună „mai sus”. Nu cer divinității lucruri materiale, minuni sau pedepse.
Revenind la Mama Loală, iată că au trecut 22 de ani de când s-a stins. Aveam 21 de ani, am mai trăit deci încă o dată pe-atât de atunci. Era foarte cald, caniculă și colegii de serviciu ai părinților mei, veniți de la Cugir, nu știau pe unde să mai stea la umbră.
În copilărie a fost foarte bună cu mine și fratele meu. Se punea la mintea noastră, ceea ce era vital pentru niște copii care voiau să se bucure de vacanță. Ne plătea consistent să mergem la biserică, iar asta nu ne-a făcut la maturitate să ne îndepărtăm de biserică, ci să o asociem cu amintirea ei și să continuăm să ne ducem.
Țin minte și acum narcisele de pe mormântul Lilianei și, copil fiind, foarte vag,  întrebările pe care i le puneam despre ea. Dacă a plâns, nu-mi aduc aminte, poate doar în surdină.
Își făcea timp să meargă cu mine și fratele meu la Mureș sau la baltă, să ne supravegheze, dar mergea și la câmp, deși avea pensie și ar fi putut avea o viață liniștită, lipsită de încărcat căruțe cu fân și muncit în soare, în amiaza mare.
În ’97 a avut încredere să mă lase să-i scot dobânda, dintr-un cont pe care îl avea la Aiud. Nu știu cum am putut, dar cert este că o femeie din sat, care lucra acolo, a venit apoi să o întrebe dacă i-am dat toți banii și bunica a zis că da, iar după ce a plecat respectiva, m-a întrebat foarte amuzată ce am făcut cu restul și i-am spus că mi-am luat un cauciuc la bicicletă. Mi-a spus că data viitoare, când mă duc la Aiud, îmi dă bani să mi-l iau și pe al doilea. De unde l-ai luat? De la ruși…
La ea am auzit uneori expresia  „watch yourself”, pentru că părinții și o parte din frații ei trăiseră 9 ani în SUA. Ea era cea mai mică, se născuse după întoarcerea lor în România devenită Mare.Dar îi rămăsese în minte expresia auzită în casă și o folosea zâmbind. Am aflat că străbunicul meu matern le cânta copiilor la muzicuță, spuneau cu toții rugăciunea, mâncau împreună, iar el era foarte cald cu soția lui, mama bunicii, oferindu-le copiilor un climat securizant, cum s-ar zice în lumbajul psihologic al zilelor noastre.
I-a pierdut pe ambii în adolescență și a trebuit să plece, să se mărite și să dea peste bunicul care „fatal error” stătea cu părinții. Deci a trebuit să suporte psihologia soacrei. Sunt și soacre îngăduitoare, dar n-a fost cazul. Fără să vreau să întinez cu ceva memoria străbunicii mele materne, Victoria Salcă, despre care am și scris, ca despre toți ceilalți, în O dimineață de sâmbătă.
Recent, la o nuntă la care am fost, la Oradea, a cântat mult Aurel Tămaș, iar eu m-am gândit mult la ea, căci îl îndrăgea și îi fredona melodiile, în pofida unui accident cerebral care îi luase glasul în ultimii trei ani de viață.
O caracteriza generozitatea, asta fără   îndoială. 
La moartea ambilor bunici materni, în 2002 și 2016, mi-au răsunat în gând aceste versuri ale   lui Adrian Păunescu: „Plini de boli şi suferind Ne întoarcem în pământ” (Rugă pentru părinți) este adevărat. Rugăciunile noastre, amintirile, îi mai scot din când în când de acolo, sănătoși, așa cum erau când erau bine.