„Văzu pe el capul de mort, semnul masoneriei.
— Îmi îngăduiţi să vă întreb, zise el: sunteți mason?
— Da, aparțin frăției liberilor constructori, răspunse călătorul, adâncindu-şi tot mai mult privirea în ochii lui Pierre. Şi în numele lor şi al meu personal, îţi întind o mână frăţească.
— Mi-e teamă, zise Pierre, zâmbind şi şovăind între încrederea ce i-o inspira personalitatea masonului şi obişnuinţa pe care şi-o făcuse de a-şi bate joc de credinţele masonice, mi-e teamă că sunt foarte departe de a înţelege… cum aş putea spune? Mă tem că întregul meu fel de a gândi, toată concepţia mea despre lume şi viaţă este atât de contrarie celei pe care o
aveţi dumneavoastră, încât între noi doi nu va putea exista înţelegerea dorită.
— Mi-e cunoscut felul dumitale de a gândi, zise masonul, şi acest fel de a gândi, al dumitale, despre care-mi vorbeşti, şi care ţi se pare că e rezultatul unei trudnice meditaţii personale, este de fapt modul de a gândi al majorităţii oamenilor, este fructul caracteristic al semeţiei, al lenei şi al ignoranţei. Iartă-mă, domnul meu, dar dacă nu ţi-l ştiam nici nu intram în vorbă cu dumneata.Modul dumitale de a gândi este o jalnică rătăcire.
— Întocmai cum pot şi eu presupune despre dumneavoastră că mergeţi pe un drum greşit, observă Pierre, schiţând un zâmbet.
— Nu m-aş încumeta niciodată să afirm că aş cunoaşte adevărul, răspunse masonul, uimindu-l din ce în ce mai mult pe Pierre prin precizia şi proprietatea termenilor lui. Nimeni nu poate ajunge singur la adevăr; numai punând piatră peste piatră, cu participarea tuturor, a milioanelor de generaţii, de la strămoşul Adam şi până în zilele noastre, se poate înălţa templul care să fie lăcaş vrednic de Marele Arhitect al universului, spuse masonul şi închise ochii.
— Trebuie să vă mărturisesc că nu cred… nu cred în… în Dumnezeu, spuse cu părere de rău în glas Pierre, făcând o sforţare; dar simţea neapărată nevoie de a spune tot adevărul.
Masonul îl măsură atent şi-i zâmbi, cum ar zâmbi un nabab cu milioane de ruble unui calic care i-ar mărturisi că lui, sărmanului, îi lipsesc cele cinci ruble care ar putea să-l facă fericit.
— Da, dumneata nu-l ştii, domnul meu, continuă masonul. Dumneata nu-l poţi şti. Nu l-ai aflat şi de aceea şi eşti nefericit.
— Da, sunt nefericit, încuviință Pierre, dar ce pot face?
— Nu l-ai aflat, domnul meu, de aceea eşti aşa de nefericit. Nu l-ai aflat, dar el e aici, e şi în mine, în cuvintele mele, e şi în tine, chiar şi în vorbele nesăbuite pe care gura ta le-a rostit acum o clipă, spuse masonul sever, cu vocea tremurătoare de emoţie. Tăcu o clipă şi oftă, făcând sforţări vizibile ca să-şi astâmpere tulburarea.
— Dacă n-ar exista, reluă el încet, noi doi n-am vorbi acum despre el, domnul meu. Despre ce, despre cine am vorbit? Pe cine ai tăgăduit? Spuse el deodată cu solemnă şi impunătoare severitate. Cine l-a născocit, dacă nu există? Cum de s-a născut în tine presupunerea că există o asemenea ființă neînţeleasă? De ce şi tu şi lumea întreagă presupuneţi existenţa unei asemenea fiinţe de necuprins, a unei fiinţe care să fie atotputernică, şi veşnică, şi infinită în toate atributele ei?
Se opri şi rămase mult timp fără să spună o vorbă.
Pierre nu putea şi nu voia să întrerupă tăcerea.
— Există, dar e greu să-l cuprindem cu mintea, vorbi din nou masonul, uitându-se de data asta nu la Pierre, ci drept înainte, în timp ce mâinile sale de om bătrân care, din pricina tulburării lăuntrice, nu puteau sta locului, răsfoiau nervos filele cărţii. Dacă ar fi un om de a cărui existenţă te-ai îndoi, te-aş pune faţă în faţă cu omul acesta: l-aş lua de mână şi ţi l-aş aduce. Dar cum pot arăta eu, muritor nevolnic, toată atotputernicia, toată veşnicia, toată
bunătatea lui, unui orb sau unuia care închide ochii ca să nu-l vadă, ca să nu-l înţeleagă şi să nu-şi vadă totodată, să nu-şi înţeleagă toată ticăloşia şi toată nemernicia sa? Tăcu. Cine eşti tu? Ce eşti tu? Îţi închipui că eşti înţelept numai fiindcă poţi rosti câteva cuvinte nelegiuite, continuă el, zâmbind întunecat şi dispreţuitor, când de fapt tu eşti mai prost şi mai fără minte
decât un copil care, jucându-se cu piesele unui ceasornic măiestrit lucrat, ar îndrăzni să spună că, întrucât nu înţelege rostul acestui ceasornic, nu poate crede nici în meşterul care l-a făcut. E şi greu să-l cunoşti. De veacuri, de la Adam şi până în zilele noastre, lucrăm pentru a-l cunoaşte şi suntem încă departe, foarte departe de atingerea acestui ţel, dar în incapacitatea noastră de a-l cuprinde, noi vedem doar bicisnicia noastră şi măreţia lui…
Pierre asculta cu strângere de inimă, uitându-se cu ochi strălucitori la chipul masonului, fără să-l întrerupă şi fără să-l întrebe ceva, şi credea din adâncul sufletului tot ce-i spunea omul acesta străin. Îl convingeau oare argumentele raţionale pe care le găsea în vorbele masonului, sau se lăsa, asemenea copiilor, furat de mlădierile vocii, de hotărârea şi de sinceritatea cu care îi vorbea, de tremurul care-i întretăia adeseori glasul, sau de privirile acestea scânteietoare, îmbătrânite într-una şi aceeaşi credinţă, ori, în sfârşit, îl cucereau liniştea, dârzenia acestui om şi conştiinţa menirii sale, radiind din întreaga fiinţă a masonului, care-l izbeau cu atât mai puternic, cu cât contrastau mai vădit cu delăsarea şi deznădejdea în care se afla el. Sigur e
doar că voia din toată inima să creadă, şi credea chiar; încerca un sentiment îmbucurător de linişte, de înnoire şi de întoarcere la viaţă.
— Nu poate fi cuprins cu mintea, dar îl cuprinzi trăind, adăugă masonul.
— Nu înţeleg, zise Pierre, simţind cu groază cum îndoiala îi încolţea în
suflet.Se temea să nu descopere slăbiciuni şi confuzii în argumentele interlocutorului său, se temea să nu ajungă cumva să nu-l mai creadă. Nu înţeleg, zise el, cum se face că mintea omenească nu poate cuprinde cunoaşterea de care îmi vorbiţi. Masonul zâmbi, cu zâmbetul său blajin, părintesc.
— Suprema înţelepciune şi supremul adevăr sunt asemenea unei cuminecături pe care am vroi să o sorbim. Pot oare eu primi, vas pângărit ce sunt licoarea asta curată şi pot eu oare preţui puritatea ei? Numai purificându-mi sufletul de orice urmă de necurăţenie aş fi vrednic să mă împărtăşesc cât de cât din limpezimea acestei cuminecături.
— Da, da, aşa e! Exclamă Pierre cu bucurie.
— Suprema înţelepciune nu se întemeiază exclusiv pe raţiune, nu se bizuie pe ştiinţe laice ca fizica, istoria, chimia şi celelalte în câte se divide cunoaşterea raţională. Suprema înţelepciune cunoaşte o singură ştiinţă, ştiinţa universală, ştiinţa care explică întreaga creaţie şi locul pe care îl ocupă omul în această creaţie. Pentru a-i putea face loc în noi acestei ştiinţe, trebuie neapărat să ne purificăm şi să ne înnoim fiinţa lăuntrică şi, de aceea, înainte le a dori să cunoaştem, trebuie să credem şi să ne desăvârşim. Şi pentru a atinge ţelurile acestea înalte, în sufletele noastre este sădită lumina divină, pe care noi o numim conştiinţă.
— Da, da, încuviinţă Pierre.
— Priveşte cu ochii sufletului la fiinţa ta lăuntrică şi întreabă-te singur dacă eşti mulţumit de tine însuţi. La ce-ai ajuns, călăuzindu-te exclusiv după rațiune? Ce eşti? Eşti tânăr, eşti bogat, eşti inteligent şi cultivat, domnul meu.Ce-ai făcut din toate aceste binecuvântate daruri hărăzite ţie? Eşti mulţumit de tine şi de viaţa pe care o duci?
— Nu. Dimpotrivă, urăsc viaţa pe care o duc, răspunse Pierre, încruntându-se.
— Dacă o urăşti, schimb-o, purifică-te şi, pe măsură ce te vei purifica, vei cunoaşte înţelepciunea. Cercetează-ţi viaţa, domnul meu. Cum ai trăit-o? În orgii sălbatice şi în desfrâu, primind din partea societăţii totul şi nedându-i în schimb nimic. Ţi-au fost hărăzite bogăţii. Cum le-ai folosit? Ce-ai făcut pentru aproapele tău? Te-ai gândit cumva la zecile de mii de robi pe care-i ai, ai căutat vreodată să-i ajuţi fiziceşte şi moralmente? Nu. Te-ai folosit de truda lor, ca să duci o viaţă desfrânată. Iată ce-ai făcut. Ţi-ai ales cumva o îndeletnicire care să-ţi fi îngăduit a veni în ajutorul aproapelui? Nu! Ţi-ai dus viaţa numai în deşertăciuni. Apoi te-ai însurat, domnul meu, ţi-ai luat asupra dumitale răspunderea îndrumării unei femei tinere, şi ce-ai făcut? În loc s-o ajuţi, domnul meu, să găsească drumul adevărului, ai aruncat-o în viitoarea minciunii şi a nefericirii. Un om te-a jignit, şi dumneata l-ai lovit de moarte; şi
pe urmă vii şi-mi spui că nu l-ai aflat pe Dumnezeu şi că urăşti viaţa pe care o duci. Nu-i de mirare, domnul meu, nici nu se putea altfel!
După ce rosti cuvintele acestea, masonul, ca şi cum ar fi obosit de discuţia aceasta prelungită, se sprijini din nou de speteaza canapelei şi închise ochii. Pierre îi privea faţa bătrână, severă, neclintită ca moartă, şi-şi muşca buzele fără să scoată nici un sunet. Ar fi vrut să spună: da, e adevărat, am dus o viaţă ticăloasă, netrebnică, desfrânată, dar nu îndrăzni să curme tăcerea.
Masonul tuşi, hârâind răguşit, ca bătrânii, şi-şi strigă sluga.
— Ce-i cu caii? Întrebă el, fără să se uite la Pierre.
—— Nu, spune să înhame.
„Va pleca oare şi mă va lăsa singur, fără să-mi spună tot ce are de spus şi fără să-mi făgăduiască sprijinul său? Se gândi Pierre, ridicându-se în picioare, şi începu să se plimbe prin odaie, cu capul plecat, uitându-se din când în când la chipul masonului. Da, nu m-am gândit la asta, da, am dus o viaţă vrednică de dispreţ, desfrânată, care însă nu mi-a plăcut şi pe care n-am voit-o, gândea Pierre, iar omul acesta cunoaște adevărul şi, dacă ar vrea, mi l-ar putea dezvălui.” Asta ar fi voit Pierre să-i spună masonului, dar nu îndrăznea. Călătorul îşi strânse, cu gesturi tacticoase de bătrân, lucrurile, şi-şi încheie cojocelul. Sfârșind ce avea de făcut, se adresă lui Bezuhov şi, pe un ton de politicoasă nepăsare, îi zise:
— Şi unde pleci acum, mă rog, domnul meu?
— Eu? La Petersburg, îi răspunse Pierre cu nehotărâre copilărească în glas. Vă sunt recunoscător pentru cele ce mi-aţi spus. Sunt întru totul de părerea dumneavoastră. Să nu credeţi însă că aş fi atât de păcătos. De când mă ştiu, mi-am dorit din toată inima să fiu aşa cum aţi voi dumneavoastră să fiu; dar n-am găsit niciodată, nicăieri, sprijin… De altminteri, eu sunt cel mai vinovat. Ajutaţi-mă, învăţaţi-mă şi, poate am să…
Pierre nu mai putu continua, respiră adânc şi se întoarse cu spatele. Masonul tăcu îndelung; se vedea că-l frământa un gând.
— Ajutor nu-i de aşteptat decât de la Dumnezeu, vorbi el, dar atâta cât e în puterea ordinului nostru, ordinul nostru ţi-l va dărui, domnul meu. Tot te duci la Petersburg: predă asta contelui Willarsky (îşi scoase portvizitul, luă o hârtie mare, împăturită în patru, şi scrise pe ea câteva cuvinte). Un sfat, dacă-mi dai voie să-ţi dau: odată ajuns în capitală, închină-ţi cele dintâi zile
singurătăţii, judecă-te singur şi părăseşte căile pe care ai mers până acum. Îţi doresc drum bun, domnul meu, încheie el, băgând de seamă că servitorul intrase în odaie, şi succes!
Călătorul era Osip Alexeevici Bazdeev, după cum află Pierre din registrul căpitanului de poştă. Bazdeev era unul dintre cei mai cunoscuţi masoni şi martinişti, încă din epoca lui Novikov. Mult timp după plecarea lui, Pierre nu se mai culcă să se odihnească şi nici nu mai ceru caii de schimb, ci se plimbă întruna prin încăperea staţiei de poştă, gândindu-se la trecutul lui de desfrânat şi reprezentându-şi, cu bucuria omului renăscut, un viitor
fericit, curat şi plin de binefaceri, care i se părea atât de ușor de atins. Fusese păcătos, aşa i se părea acum, numai pentru că uitase întâmplător ce bine este să fii virtuos. În suflet nu-i mai rămăsese nici urmă din vechile îndoieli. Credea cu toată tăria în putinţa frăţiei dintre oameni, uniţi în scopul de a se sprijini unul pe altul în drumul spre virtute, şi asta-şi închipuia el că e
masoneria. Au sosit caii de schimb, răspunse servitorul. Nu vă mai odihniţi?”
Un capitol excepțional din Război și pace, Cartea a cincea, capitolul II, discuția dintre Pierre Bezuhov și masonul Osip Alexeevici Bazdev
Flaviu Predescu Blog poetic 