Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Gellu Dorian – poeme răscolitoare

21 iulie 2020

Gellu Dorian a confirmat demult în literatură. Volume de poezie ca: Liniștea neliniștii, 1979; Esopia, 1982; Singur în fața lui Dumnezeu, 2001; Poetul, 2010, Calea de urmat, 2017 etc sau antologii de autor: În absența iubirii, 1996, Cartea tăcută, 2004, Abatorul umbrelor, 2011 etc; Proză: Scriitorul, 1996; Sfârșitul sau momente din viața unui om falsificat, 2003 etc; Teatru: Cațavencii, 2001, Confort Freud, 2011. Eseu: Pașii poetului (în colaborare cu Emil Iordache), 1989; Tineri poeți români de dincolo de Styx, 1998 sau publicistica: Împotriva uitării, 2015 sunt doar câteva din realizările grăitoare ale unui prolific scriitor.

Iată că acum, Cealaltă viață (201 p.), carte publicată în 2018 la Editura Școala Ardeleană, din Cluj-Napoca, vine să întregească opera unui poet care ajuns la 65 de ani și care se poate mândri cu ceva mai mult decât un palmares creativ – cu un nume.

„Cealaltă Viață” a lui Dorian este formată din șase părți: Trupul și celălalt; Boala de moarte; Insomniile; Risipa și Viața. La un capăt și la celălalt al acestor grupaje poetice stau: Pustia (în fața oglinzii) și Pustia (în spatele oglinzii).

Scrisă în aproape 7 ani, între ianuarie 2008 – octombrie 2014, cartea începe cu poemul epic: „Un vultur bolnav zboară prin sângele meu, în sângele lui șuieră vântul, sub cerul lui bat ploile reci, două scorușe în aerul gol, acolo nimeni nu se închină, trupul de tablă scârțâie sec, din mâini i se scurg valuri de ceață, din ceață se ivește un cer plumburiu, degetele i se fac pene, penele solzi, solzii lucesc ca niște bănuți, în cușcă o floare sângerează, nimeni nu o udă, lumea crede că va muri, ea se mută în mine și-și face peșteră acolo, din ce în ce mai întinsă și plină de umbre pe care nu le lasă nimeni, pietrele macină timpul, făină din care nu se face pâine, rîșniță între pietrele căreia mă macin” și se încheie sub formă în versuri: Timpul/ morar din gura căruia ies sunetele care cresc până la asurzire/ pietrele-l macină mereu/ lumea crede că va muri, în timp ce ea se mută în mine/ și-și face peșteră acolo, din ce în ce mai întinsă și plină de umbre/ pe care nu le lasă nimeni/ solzii lucesc ca niște bănuți , în cușcă o floare sângerează/ nimeni n-o udă/ degetele i se fac pene, penele solzi (…)”.

Ciclicitatea volumului, prin aceste două borne de intrare și de ieșire din lumea lui Dorian, care semnalizează accentul intimist al cărții și care ne îndeamnă să ni-l imaginăm pe autor și într-o ipostază terță, diferită atât de cea poetică, deja exprimată în creațiile din carte, cât și de cea auctorială, ca semnatar al cărții. Cine este deci această voce terță a Pustiei? poate un alt sine sau un eu ideal (poetic sau pământesc?!). Dar se face ca lecturând volumul să începem să descoperim, poate uneori revenind asupra unor versuri și nu de puține ori citindu-le cu voce tare, așa cum ne îndemna Călinescu.

Răscolitor este poemul  „Ce greu este să mori în celălalt” (Boala de moarte) din care se impun a fi reproduse două strofe: – „când mori în propriul trup este mai ușor / rămâne un loc gol în casă / în biserică, în cârciumă/ ești plâns sau nu/ ești uitat/ nu mai ești/ rămâne un loc trist în tine; când celălalt devine mormîntul tău, iar tu/ încă mai pierzi vremea prin lume/ poți privi cum țărâna ta nu se mai adapă cu sângele tău/ vinul devine amar/ cârciuma, o cobză stricată, femeia, un sicriu viu în care te simți incomod/ prin care nici viermii nu-și mai împart carnea ta / pâine neagră pentru guri care n-au cuvântat niciodată/ odihna, un chin continuu/ învierea, o pedeapsă/ judecata de apoi, o schingiuire nesfîrșită”.

De altfel, cadența poemelor lui Gellu Dorian, generează acea tonalitate afectivă potrivită poemelor care fac trimitere la multiplele sfârșituri cu care ne confruntăm pe parcursul unei vieți. E drept că ele se găsesc mereu în pereche cu noi începuturi, ca într-un ciclic Yin și Yang fatalist al vieții de om. Se găsește atât dramatism, cât și un soi de regret amestecat cu anumite afirmații categorice, produse ale experienței profunde, în poemele semnate de Dorian.

La 46 de ani de la debutul în România literară, girat de Geo Dumitrescu, Gellu Dorian, publică deci un volum de esență tare, cu o filozofie veche dar mereu nouă – existența și moartea. Mai mult, perspectiva din care este privită opera poetică îi reconfirmă autorului imaginea matură, eliberată de ezitări, regrete sau temeri. Pendularea continuă între viață și moarte, între iubit și iubită, ca o trecere dintr-o lume într-o altă lume, constituie diferențialul acestui recent volum: „Iubita m-a dus de mână prin inima ei/ pînă în ea, departe, cît mai departe/ am mers după ea și în ea ca într-un pământ plin de viață” . Nu întâmplător, pe coperta 4, Al. Cistelecan conchide: „când vorbește <despre moarte>, Gellu Dorian vorbește, de fapt, despre <viața> lui – și această echivalență e ecuația iradiantă în întregul volum”.

 

Publicat în Luceafărul de dimineață

aprilie 2019

Paler și Sebastian – Autoportret bucureștean în Jurnal

21 iulie 2020

În Autoportret într-o oglindă spartă (p. 134) Octavian Paler, născut în 1926, surprinde sub formă confesivă anii controversați din Bucureștiul întrat în război: „N-am lipsit din București, între 1941 și 1944, decât în vacanțele de Crăciun, de Paști și vara. Cu toate acestea, nu-mi amintesc de nopți sfâșiate de urletele sirenelor sau de oameni fugind, îngroziți, pe stradă. În mod straniu, războiul a însemnat pentru mine o perioadă fericită. De altfel, tot ce știu despre al doilea război mondial cunosc din filme și din cărți. La vremea respectivă, n-am citit nici un ziar, n-am ascultat nici un comunicat la radio, n-am văzut nici un jurnal de actualități. Războiul era tot atât de departe de grijile mele ca războiul peloponesiac. Spre rușinea mea, nu-mi păsa ce se întâmpla cu Europa. Sufeream pentru moartea Annei Karenina sau pentru melodrame de duzină, nu pentru morții din comunicate. Revăd trenurile înghețate, cu tancuri și soldați, îndreptându-se spre front, din zilele când plecam în vacanță  sau veneam din Lisa, dar despre ce se întâmpla în București, atunci, pot povesti un singur lucru; am fost martor când niște polițiști îmbrăcați în civil, postați pe bulevard în dreptul Cercului Militar, tăiau cu foarfecele cravatele prea bălțate ale „malagambiștilor”, acuzați că nu se îmbrăcau decent într-o țară aflată în război.

În schimb, Mihail Sebastian, născut în 1907, scrie în Jurnal (1935-1944) ce se întâmpla în perioada cu pricina. Miercuri, 1 ianuarie 1941, notează chiar despre energia și încăpățânarea necesare pentru a ține un jurnal. Voi enumera astfel câteva întâmplări consemnate de Sebastian, în Bucureștiul din care Paler era fie plecat, fie absorbit de lectură, în același interval temporal: „Sâmbătă noaptea a fost asasinat pe Bulevardul Brătianu un maior german (Marți, 21 ianuarie 1941); „Pe la 4 am văzut instalându-se câteva posturi de soldați în Piața Amzei(…) Pe la 5 au început împușcăturile (Miercuri, 22 ianuarie 1941)”; Năucitoare lovitură de stat în Iugoslavia. Regele Petru preia – la 17 ani – puterea. (Joi, 27 martie 1941). În Filipine, japonezii ocupă Manila. În Libia, englezii ocupă Bardia. (Sâmbătă, 3 ianuarie 1942);  „Mi-e inima grea. Zvonuri, prevestiri, interpretări. Toată lumea vorbește despre noi legiuiri antisemite. (Duminică, 14 iunie 1942); Un comunicat al Ministerului de Interne spune că „autoritățile au stabilit că cele mai multe abateri de la legi… și cele mai multe acte de sabotaj… sunt săvârșite de evrei” (…) Insomnii dezgustătoare, cu câinii care latră și urlă în curtea vecină, cu muștele zbârnâind prin odaie, cu ploșnițe care mișună prin pat, pe pereți, pe mine. Imensă scârbă – deasupra căreia totuși trebuie să mă ridic, dacă mai vreau să trăiesc. (Sâmbătă, 8 august 1942); Îi povestesc lui Camil plecarea trenului cu deportați. O clipă mi se pare că se cutremură și el. Dar nu… (Vineri, 11 septembrie 1942)”; Începând de azi evreii au nu 50, ci 100 de grame de pâine mai puțin decât creștinii. Patru din zece rații zilnice ne sunt suprimate. (Luni, 4 ianuarie 1943)”; Patru zile după bombardament orașul este încă în plină nebunie. Buimăceala din primele clipe (nimeni nu știe exact ce este – nimănui nu-i vine să creadă…) s-a transformat în panică. Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas camioane, căruțe, trăsuri cu tot felul de boarfe, ca într-un imens și tragi-comic Sfântu Gheorghe. Azi au început să circule, pe ici, pe colo, câteva vagoane de tramvai. Majoritatea liniilor sunt încă blocate. Jumătate din oraș n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcționează. Șiruri întregi de femei și copii cu găleți de apă vin de la diverse puțuri sau cișmele, unde se face coadă. Într-o oră (și nu cred că bombardamentul propriu-zis a durat o oră), un oraș cu un milion de locuitori a fost paralizat în cele mai simple funcțiuni de viață. Numărul morților nu se cunoaște. Circulă cifrele cele mai controversate. Câteva sute? Câteva mii, 4200 îmi spunea Rosetti alaltăieri – dar nici asta nu e sigur. (Sâmbătă, 8 aprilie 1944); Azi-noapte, de la 1 la 2, bombardament. Primul nostru bombardament de noapte. (Joi, 4 mai 1944); Bombardamente azi-dimineață. Nu știu încă ce a fost în restul orașului, dar cartierul nostru, e destul de grav. O bombă în Apolodor, una în Bateriilor, una în Iuliu Roșca, Arsenalul ardea. (Marți, 27 iunie 1944)

Este uimitor că adolescentul Octavian Paler, aflat în intervalul de vârstă 14 – 17 ani, plecat din Capitală vara, între iunie și septembrie și la sfârșit de decembrie și început de ianuarie, apoi câteva zile din aprilie, nu a perceput și nici consemnat nimic în Bucureștiul în care se petreceau atrocitățile enumerate de tânărul Mihail Sebastian. E drept, acesta se afla în plină tinerețe, 34-37 de ani. Dincolo de preocupare, faptul că făcea parte dintr-un grup vizat direct, situația lui Mihail Sebastian era de-a dreptul dramatică.

FLAVIU GEORGE PREDESCU

Publicat în Luceafărul de dimineață

Septembrie 2019

Vara lui 2020

15 iulie 2020


Foto: Claudiu Miclăus 

În drum spre Ikaria – între bine și rău

18 iunie 2020

Dintr-o anumită perspectivă, romanul În drum spre Ikaria de Gabriel Chifu poate fi considerat alături de Punct și de la capăt și Ploaia de trei sute de zile parte a unei trilogii. De altfel, aceste trei romane au fost catalogate și de către Nicolae Manolescu drept excepționale.

Dacă Punct și de la capăt este orientat spre trecut, spre perioada celui de-al Doilea Război Mondial, și tratează în linii mari consecințele comunismului în societatea românească ante și postdecembristă, Ploaia de trei sute de zile se referă la realitățile românești actuale, cu problemele ei; iar în În drum spre Ikaria întâlnim pe lângă confruntarea dintre bine rău și un flash din psihismul diasporei, latură puțin abordată în literatura mare până la Gabriel Chifu. Acesta este însă o interpretare subiectivă sau, cum se spune în psihologie, o proiecție personală. Referindu-se la lupta dintre bine și rău, Blaise Pascal spunea că pentru a  ne îndrepta ne ajută mai mult să vedem răul decât să ni se dea exemplul binelui.

În actualul roman, deși personajele sunt foarte bine portretizate, acțiunea rămâne centrată în jurul lui Andrei Gotea, un tânăr aflat în preajma vârstei de 30 de ani. La câțiva ani după Revoluție acesta a emigrat împreună cu părinții săi în Canada. După îndelungi eforturi pe continentul nord-american, Gotea-senior a vrut să își răsplătească fiul, pe Andrei, cu o locuință și cu o mașină de lux în țara de adopție. În pofida acestor daruri, simboluri ale efortului – „abroad”, băiatul alege să părăsească, totuși, Canada. El cunoscuse o tânără norvegiancă pe nume Norna, cu care a trăit o frumoasă poveste de dragoste. Regăsirea ei devine un motiv secundar în narațiune, treptat.

Se distinge în romanele lui Gabriel Chifu o dibăcie în a păstra stilul simplu – keep it simple, atât în numele pe care le dă personajelor sau locurilor, cât și în simboluri, care în scrierile sale capătă adesea valoare de arhetip. Norvegianca Norna pare a fi simbolul unei țări de succes, care-i permite să circule liberă, să se școlească și să se dezvolte educațional. În opoziție indirectă cu ea, pe vasul cu care pleacă spre insula Ikaria (insulă aflată în Marea Egee, la 19 km sud-vest de Samos) autorul o întâlnește pe Irina, o barmaniță ucraineancă angajată pe vas. Irina capătă la rândul ei valoare de simbol pentru țara pe care o reprezintă, este tristă, resemnată și poate tocmai din această cauză ceva mai dispusă să se bucure de momentele pe care i le oferă viața. Toate se petrec pe insula pe care Andrei a ales să o numească Noima.

Este interesant că, deși majoritatea personajelor cărții au naționalitate română, acțiunea are loc pe tărâm grecesc, nu doar pe o insulă, ci chiar și mai restrâns, într-o Casă de Sănătate aproape secretă, aparținând Bisericii Ortodoxe Române. Este interesant cum a plasat prozatorul spațiul romanului, pentru că personajul principal tocmai a renunțat la visul canadian pentru realitatea românească, dar se află temporar în Grecia. Trebuie spus că Andrei avea un blog de turism pentru care (platformă) vrea să descrie ideala insulă Ikaria, dar un concurs de împrejurări face ca acolo să se găsească și Norna (care poartă ca o fatalitate chiar numele uneia dintre zeițele destinului în mitologia nordică).

Nava cu care pornește din portul Pireu se defectează și Andrei Gotea nimerește într-un loc izolat, la fel cum în Ploaia de trei sute de zile, Caramia devenise un alt loc izolat, cel puțin meteorologic. Acum avem de-a face cu oameni bolnavi sau răniți, cauzele suferințelor lor fiind de regulă greșelile tinereții sau diverse vicii de caracter. Dacă unii dintre ei își justifică prezența, alții ajung în centrul respectiv cu pile. Acești români internați în centrul de sănătate din insula aflată în drum spre Ikaria sunt la curent cu problemele din țară sau chiar au/au avut roluri importante în structura statală. Tehnologia este foarte prezentă în carte. Există internet și deci acces la WhatsApp și internet banking, se poate comunica virtual, se trăiește în realitatea conectivității.

Personajul principal, Andrei Gotea, își spune din când în când că își dorește să fie mereu „lipit de bine” – formulă care ne este reactualizată, de regulă atunci când încercările vieții, răul care tinde să dea târcoale îi creează momente de îndoială – „eu, care mă voiesc mereu lipit de bine, mi-am stabilit niște exigențe: să nu mint, să nu înșel.”(p.81).

Trimiterile naratorului la Noul Testament sunt de-a dreptul încântătoare, Gabriel Chifu alegând pentru acest nou produs literar o sumedenie de pasaje evanghelice cu valență terapeutică folosite cât și când trebuie pentru a consolida mesajul romanului.

În ceea ce privește matricea psihologică a unor personaje, autorul își arată, ca în celelalte cărți punctele forte ale creativității sale. Capacitatea de a zugrăvi trăsăturile caracteriale este alături de cea a limbajului original, poetic, o determinantă a scrierilor lui Gabriel Chifu.

De pildă, prin descifrarea personajului Ion-Dorel Stanciu descoperim cât de bine a comprimat autorul o tipologie caracterială extrem de influentă în societatea românească. Stanciu este un șef de partid din România care are o condamnare cu suspendare și care numește premieri obedienți fără nici un fel de problemă. Romanele pe care le-am amintit îi sporesc optzecistului aura de scriitor curajos și asumat, printre puținii scriitori contemporani care iau taurul de coarne în ceea ce privește abordarea problemelor politice serioase. Din acest punct de vedere nici Ploaia de trei sute de zile nu duce lipsă de trimiteri la tipologii care se pot găsi destul de limpede în politica zilelor noastre. Înainte de 1990 cele trei romane n-ar fi putut fi publicate ba, mai rău, cred că autorul ar fi fost și săltat. Chifu nu trage însă gloanțe în aer; știm foarte bine că pericolul autoritarismului, la fel ca și cel al pierderii libertății individuale, pândește la orice pas și aproape în orice regim. Un exemplu recent ne arată că un personaj cu ciorapi flaușați și sandale purtate la costum poate mătura pe jos cu o țară întreagă dacă are niscaiva experiență că de oameni lași țara nu duce lipsă.

Revenind la simbolistică, trebuie spus că romanul păstrează și din acest punct de vedere legătura cu celelalte și le împrumută pe cele mai relevante pentru autor. Profesorul Bazil Dumitrescu din Punct și de la capăt se poate regăsi în misteriosul Stavros – centenarul, primarul, proprietarul de hotel etc., care nu își arată nici pe departe vârsta și care îl introduce pe Andrei în universul secret al Casei de Sănătate aflată pe insula pe care tânărul româno-canadian a decis să rămână. Un alt simbol-punte este reprezentat de un fruct. De data aceasta, în prezentul roman, caisa pe care o împart Octavian și Damian în Punct și de la capăt apare sub forma maturizării și a desăvârșirii individuale.

Interesant este și faptul că pacienții Casei de Sănătate sunt supuși unei terapii cu amintiri. Gordon Allport, unul dintre cei mai mari personologi americani, recomanda studenților care vor să învețe psihologie să citească mai ales nuvele, romane și dramaturgie. Nu mă surprinde, deci, că și în acest nou roman semnat de Gabriel Chifu găsim prin intermediul personajelor și al faptelor relatate, metode cu aplicabilitate terapeutică în viața de zi cu zi. Cei care au studiat în profunzime psihologie știu că puterea auto-dezvăluirii are un rol curativ, în primul rând prin faptul că te determină/ajută să te cunoști mai bine pe tine însuți.  La sintagma care se găsește la Delphi se face, de altfel, referire și în roman, alături de „nimic în exces” (μηδέν άγαν), îndemnuri care, luate în serios, respectate, pot preveni îmbolnăvirea unei persoane și pot ajuta la salvarea ei. Cine sunt cei bolnavi dacă nu exponenții unor tipologii caracteriale reprezentative, dar ajunși din urmă de păcatele trecutului? Simpatici, profesorii Mic și Maxim, în antiteză cu numele și statura, dar sincronizați perfect în relația lor cu pacienții sunt catalizatorii personalităților celor examinați.

Ca un fir al frescei prin care sunt legate cele trei romane ale lui Gabriel Chifu, se regăsesc fapte din dezastruoșii ani ’90, care, din păcate, au reprezentat la nivel social un adevărat cataclism. De parcă nu fuseseră de ajuns anii ’80, au venit anii ultimului deceniu din secolul XX în care o bună parte din cei care au reușit să plece imediat după Revoluție se întorceau periodic pentru a le vinde iluzii celor rămași – „ Ei bine, în fața lor simțeam nevoia să mă dau mare, în fața lor ori a colegilor de liceu și de facultate. Eu încă trăiam pe sponci în Germania dar aici (în România) veneam și simțeam nevoia să mă grozăvesc, apăream cu o mașină luxoasă, e drept luată în leasing, neplătită încă, marca Mercedes, ca tot neamul prost, ca să-i dau gata, să-i fac să se-ndoaie de admirație, mamăăă, ce tip tare!”, spune cuprins de remușcări Vlad Popa, unul dintre personajele internate în Casa de Sănătate. Este vreun cititor al romanului care să fi trăit în anii ‘90 și care să nu identifice măcar un concitadin care s-a întors în concedii procedând astfel?

Printre toate aceste emoții și resentimente, cu vinovății și mustrări de conștiință, Andrei Gotea este martorul care pare să tragă cele mai multe învățăminte din ceea ce vede. Spre deosebire de Daniel Petric, personajul lui Octavian Paler din Un om norocos, care este internat la un azil cu o misiune precisă, aceea de a ciopli monumente funerare pentru bătrânii de acolo, Andrei ajunge în Casa de Sănătate pe post de facilitator de comunicare între cei internați și personalul casei. Nu întâmplător, tot concursul de împrejurări îl împinge pe tânăr să caute dezvoltarea personală, adevărul, descoperirea de sine, evoluție treptată care se bazează pe o credință foarte puternică și pe deschiderea de a învăța din greșelile celorlalți. Andrei crede în bine și în destin.

Un alt personaj interesant este și Sanda Dobre, femeia care după prima caracterizare poate fi percepută drept un dezastru caracterial. Se pare că antiteza este una din metodele preferate de autor în conturarea tipologiilor. Personajele sunt captive unor trăsături dihotomice care ne împiedică să spunem acesta este bun, iar celălalt este rău.

După ce se dezvăluie, femeii i se pot găsi circumstanțe atenuante, în spatele felului său de a fi stând abuzul și sărăcia, ori neglijența parentală. De la ea cititorul află răspunsul la un comportament atât de prezent din păcate și în societatea și politica românească – trădarea. Explicația o dă chiar protagonista – „Am descoperit câtă adrenalină îți provoacă să trădezi, ce împlinire grozavă este.”(p.413)

Spre finalul cărții, Andrei Gotea, ajuns în postura de a-l ajuta pe unul dintre oamenii de care fusese dezamăgit, surprinde un adevăr valabil pentru noi toți – „Dar tocmai aici este de găsit adevăratul bine, destinat nu celui pe care îl privești cu afecțiune, cu simpatie, ci îndreptat și spre cel care te-a dezamăgit, spre cel pe care-l descoperi căzut ori decăzut (…)” (p. 433)

Romanul În drum spre Ikaria ne pune pe gânduri și ne determină să stăm lipiți de bine, așa cum Andrei Gotea duce pe parcursul acestei povești o întreagă luptă cu sine, similară îndemnului dat pe aceleași tărâmuri de către Kazantzakis lui Sikelianos, faptul că cel mai greu lucru pentru un om este de a-și escalada propriul Eu. (publicat în Luceafărul de dimineață, nr 2, februarie 2020)

 

FLAVIU GEORGE PREDESCU

 

Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria, Art, 452 p.

 

Palatul Parlamentului – văzut de pe strada Berzei

29 mai 2020

image

Cella și Sebastian

28 mai 2020

Lucrez de câteva săptămâni la un studiu despre prietenia dintre Cella Serghi și Mihail Sebastian. Și ce îmi cade în mâini? Corespondența lui Marcel Proust, de Mihail Sebastian (una dintre cele 26 de cărți tipărite și nepuse în vânzare) dar cu autograful său din decembrie 1942 pentru Cella: „Cellei Serghi – prea târziu pentru un autograf. Dec. 1942. ” 😮

image

image

image

image

Incognito

9 mai 2020

image

O carte pe care ar trebui să o citească tinerii care vor să se apuce de politică. Una dintre multele. Apoi, dacă vor înțelege, se pot apuca și de exersat atitudini în oglindă și de cursuri motivaționale cu bla, bla, bla și la, la, la.

Cartea a fost scrisă de Petru Dumitriu după fuga sa din România, în 1960.

Hortensia despre București

1 mai 2020

„Bucureștiul rezolvă problema de a fi oraș mare și mic deodată, provincie și Capitală. Atribute duble, combinate în proporții dozate machiavelic, ce-i compun caracterul distinctiv. Progresul chiar al orașului respectă aceeași lege, se desfășoară pe orice distanță și în orice direcție, fără a-și pierde mișcarea în jurul nucleului. Firele, cât de lungi, se deapănă în jurul acelui miez viu care, astfel, nu se deplasează de nicio schimbare. Tot ce e nou se  intercalează în spații libere, sau se substituie fără a rupe ritmul special al urbei, și oamenii, asemeni prin toate prefacerile lor, vin de pretutindeni acolo în inima strâmtă a orașului, ca și cum viața le-ar fi o permanentă recreare.”

Horensia Papadat-Bengescu
Concert din muzică de Bach
(1925)

Enescu și motivația sa

27 aprilie 2020

După o călătorie în Italia, Enescu notează: „Mă apucai să savurez pe îndelete tăieturi din ziare de felul acesteia: ca violonist, insuficient; compozitor, nul; ca om, prost crescut. Trebuia să iubesc muzica, spune Enescu, pentru ca după așa ceva să nu arunc bagheta în urzici.”

Cella Serghi – Pe firul de păianjen al memoriei

Motivațional, nu-i așa?  🙂

Drumul spre Emaus – Samuel Van Hoogstraten, Muzeul Național de Artă al României

26 aprilie 2020

 

În 17 ianuarie, având câteva ore libere, am făcu o nouă plimbare prin Galeria Europeană a Muzeului Național de Artă al României. Am revăzut acest frumos tablou numit Drumul spre Emaus, ulei pe lemn de Samuel Van Hoogstraten (1627 – 1678). Aș fi vrut să fac o fotografie mai bună dar chiar nu am reușit.

 

 În aceeaşi zi, iată că doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, care era la o distanţă de şaizeci de stadii[a] de Ierusalim. 14 Aceştia vorbeau unul cu altul despre lucrurile care se întâmplaseră. 15 În timp ce vorbeau şi se întrebau, Isus Însuşi S-a apropiat şi mergea alături de ei. 16 Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L recunoască. 17 El i-a întrebat: