Ploaie de vară

18 August 2017

Ce repede trecu şi vara asta,
Ca o scurtă ploaie de vară
Între două zile-nsorite
Cu arşiţă barbară.

Ne vine-a umbla fără veşminte,
Fără trup ne vine-a umbla.
Ani grei au trecut peste noi
De când am pierdut dragostea ta.

Tu gândeşti mereu la ce-a fost.
Iarba arsă nu mai învie.
Luna uneori răsare devreme.
Alteori, când noaptea-i târzie.

Ce repede trecu şi viaţa,
Ca o ploaie de vară trecu.
Eu n-am uitat nici un cuvânt
Din toate câte le-ai spus tu.

Zaharia Stancu

Întoarcerea lui Gabriel Chifu din exil

1 August 2017

Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, 

Ed. Cartea românească, București, 2017, 409p.

 

„Ploaia de trei sute de zile” seamănă cu o carte sfântă, în imagini, adecvate realităților zilelor noastre sau, invers, pare că o nouă scriptură a fost pusă, la fel ca o oglindă, în fața cotidianului, cerându-i acestuia, să se filtreze prin ea. Am găsit-o ca pe un confesional transparent, prin care cititorii aud și văd personaje care preiau rolul de povestitor, care schimbă perspectivele celui care parcurge paginile, dându-i posibilitatea să compare și să analizeze. Cititorul poate astfel măsura păreri, colecționând versiuni de adevăr și gânduri care pentru ceilalți rămân ascunse, iar pentru el, acum, sunt mărturisite.

În relația cu personajele și viețile lor, cei care lecturează, au acces deopotrivă la divulgarea experiențelor simple, omenești, cât și a celor tensionate, încercate de obstacole, care, de regulă, duc spre diferențiere, în sens de originalitate. Reușitelor autorului din ultimii ani li se potrivesc bine versurile lui Octavian Paler din poemul „Avem timp”: „Am învățat că oricum ai tăia / Orice lucru are două fețe”. Mai concret, opera literară are în spate suferința și frământarea celui care scrie în multiple limbaje, înnoit întru stil, cu o claritate nu lesne de întâlnit în literatura zilelor noastre.

Cine a trăit și la propriu, dar mai ales la figurat, o perioadă lungă, nu musai o ploaie nesfârșită, ci simpla lipsă a soarelui, poate empatiza repede cu cel care a scris cartea sau cu viețile personajelor pe care le-a creat. Nu știu exact cum s-a simțit Gabriel Chifu pe parcursul celor doi ani de muncă la acest roman, dar în mod cert unul din factorii motivaționali a fost adevărul și vindecarea sufletească  pe care o aduce creația – Versurile lui Henrich Heine, folosite chiar și de către Freud în operele sale despre inconștient, i se potrivesc și romancierului nostru: „Boala a fost temeiul ultim/ pentru imboldul de-a crea;/ Creând, putut-am vindeca, Creând, ajuns-am sănătos”.

Prin construcția sa inovativă și prin acuratețea cu care surprinde esențialul societății actuale, măcinată de tare, „Ploaia de trei sute de zile” cuprinde problemele care întrețin starea de fapt, acel „neverending story” ploaia care nu se mai sfârșește. Așa cum îl cunoaștem și din „Punct și de la capăt”, dar și din minunatele sale poeme, Gabriel Chifu nu complică lucrurile. Cartea are trei personaje principale: Iacob Grima, Mihai Cristea și Ștefan Orban. Dintre aceștia, doar Cristea și Orban au și rol de povestitori direcți, cu toate că la sfârșitul lecturării celor peste 400 de pagini, scriitorul îți crează sentimentul că și Iacob Grima a fost unul dintre naratorii angajați. Cumva, profesorul Grima este cel mai privilegiat personaj al cărții, el reprezentând partea înțeleaptă, eul matur, persoana care are ceva de oferit indiferent de vârstă, domeniu, de vremuri și vreme.  Domnul Grima este un „stabilopd” al societății din țara numită Caramia, auto-exialat la Pontul Euxin, dar care în pofida puterii și experienței pe care le are, iată, ajunge să aleagă calea izolării și a marginalizării, e drept, constrâns de împrejurări. Iacob Grima este înțeleptul cărții, cel care reușește să își auto-genereze energie prin recursul la amintiri cu caracter pozitiv, prin spiritul său lucid și prin faptul că, deși trăiește în lux, izolat, o face într-o profundă armonie cu natura.

Este interesant cum personajele lui Gabriel Chifu, petrec momente esențiale din finalul romanului, în această izolare, dar, cumva, la marginea ei – casa reputatului profesor fiind o punte cu artă gândită între om și natură. Este o perspectivă în care solitarul savant este surprins în multiplele lui fațete, ajuns la împăcarea cu sine, probabil cea mai importantă formă de putere pe care o poate dobândi o ființă umană. În schimb, poziționarea sa geografică, granița cu Estul și cu marea, m-a dus cu gândul la poezia „În centru la margine” de Ioan Chichere, care definește și ea o viziune a stării de fapt din mirificul tărâm „caramian”, în care, Marea Neagră, rămâne de milenii cel mai bun și cel mai onest vecin: „aici, la marginea impreriului sovietic/ am văzut / cum un copil a sărutat un pepene/ aici la marginea  ortodoxiei/ am văzut un cerșetor/ mâncând lumânări” (…) aici/ în plină republică/ am văzut un om/ mâncat de viu/ de câini”.

Izolarea este pregnantă în finalul romanului, o găsim atât la Grima, cât și la Mihai Cristea și am fi găsit-o mai bine accentuată și la Ștefan Orban, arhitectul, care, eșuat în plan familial, își găsește refugiul într-o relație de amor toxică, distinctă prin intensitate emoțională și sexuală. Concubinajul cu acel tip de femeie cu care alternează momente de ceartă, cu imbolduri de despărțire ce nu-și găsesc aparent o explicație. Apoi,  supus inevitabilului „Le Temps découvrant la Vérite.” personajul află un dram din realitatea ascunsă și, așa cum cei mai mulți dintre oameni fac, și se îndreaptă spre compromis, mințindu-se singur de dragul plăcerii, răpus, într-un fel, de diminuarea propriei stime de sine.

Prin modalitatea în care a investit, inițial, în imaginea Corei, autorul m-a însuflețit, făcându-mă să cred pentru o bucată de vreme, că femeia fatală a cărții, va fi părtașa unui comportament profund surprinzător, cu rol decisiv în economia romanului. De fapt, făcusem o proiecție, momit de efectul de contrast pe care fata din Dăbuleni (putea fi foarte bine și din Pleșcoi) la avut în a reprezenta, într-un fel, cum arătă o alternativă la viața clasică de familie cu plusurile dar mai ales cu minusurile ei. Las cititorilor, mai ales celor masculini, curiozitatea de a percepe această  tipologie feminină, justificată psihogenealogic de către naratorul „oficial” al Ploii de trei sute de zile. Și din nou, prin ce a scris, Chifu reînnoiește indirect întrebarea: mai are școala vreo putere în a influența educația și caracterelul unui copil dacă mediul familial este nociv?

Prin situațiile pe care le construiește, G. Chifu, suprinde esențialul relațiilor dintre oameni, multiple nuanțe comportamentale și motivaționale se succed sau ca într-un scenariu de fim, înlesnesc fluxul de imagini, astfel încât cititorul se simte în largul său și că personajele îi aparțin, pentru că, de fapt, Chifu îi dăruiește simbolizat „psihismul” acestor oameni, în toate formele lui.

În carte, la fiecare pas, găsim influența concepției gestaltiste, ramură a psihologiei umaniste, construcția romanescă a lui Chifu bazându-se pe conturarea perspectivelor. Mă refer la întregul care cuprinde părțile și invers, la acest principiu al integralităților fenomenelor psihice, în care romanul devine prin construcție rodul unor percepții asumate, ale lui Orban, Cristea și Grima.

De fapt, Ștefan Orban și Mihai Cristea nu s-ar fi cunoscut fără Iacob Grima, așa cum, în general, fără ajutorul unor oameni cu spirit unificator, mulți oameni buni nu s-ar fi cunoscut. Om de relații, în cel mai bun sens, profesorul, reprezintă însăși condiția intelectualului care face risipă de timp și care, în loc să lucreze neobosit la desăvârșirea operei, mușcă din tentația mărului otrăvit al politicii postdecembriste. Pentru îndrăzneala de a candida, el primește una dintre cele mai aspre lecții ale societății zilelor noastre– linșajul mediatic. În timp ce citeam cartea, mă gândeam la cazurile celor achitați, umiliți, captivi unei alte lumi, aceea aflată după cortina de gratii. Deși Chifu nu insistă pe aspectul arestului, nu este greu să ne imaginăm că acolo umilința și decadența sunt lăsate să-și instaureze alte ierarhii, unde reputația celui capturat contează doar în sens negativ, ca trofeu. Scrierea m-a dus cu gândul și la un îndemn pe care Nicolae Manolescu l-a făcut în 2013, la Alba Iulia, la Zilele Romanului – „scrieți roman, prezentul vă furnizează atât de multe teme…”.

Un echilibru șubrezit al puterilor dă naștere unor monstruozități într-o țară în care, cine are mulți bani poate să facă aproape orice. Tema mineriadelor de la începutul anilor 1990 este și ea actualizată. Din acest punct de vedere, Mihai Cristea mi-a adus aminte de actorul Dragoș Pîslaru, cel care a jucat rolul lui Horia Sima în filmul „Drumeț în calea lupilor” și care sub trauma unei bătăi primite de la mineri, în iunie 1990, și-a abandonat cariera și s-a călugărit la mănăstirea Frăsinei din Vâlcea. În roman, Cristea se află între două mănăstiri, cea din urmă – Colilia, aducându-l în proximitatea celui pentru care nutrea atât sentimente de adorație, cât și de invidie – prietenul și omul de știință Iacob Grima. Maieutica celor doi pe teme existențiale, este un punct forte în roman.

„Ploaia de trei sute de zile”, ce curajoasă ficțiune despre zilele noastre! Este atât de verosimil mesajul, încât, pe parcursul lecturii, ai impresia că ai deschis o tabletă, pe care scrollezi istorie recentă și părți din prezent, ca o „repetabilă povară”. Majoritatea temelor importante sunt surprinse cu ironie sau umor, fie că este vorba de refugiați, care cad pradă deznădejdii, când află pe ce ținuturi i-a purtat destinul, de eșecul infrastructurii rutiere și turistice care ajung să se descompună sub ploaie. Sunt personaje caricaturale care întorc la propriu banii cu lopata și beau șampanie scumpă, nutrind sentimente de putere și grandomanie, în timp ce alții își strică sărbătorile îndopându-se în neștire. În psihologie, reflexul de a vedea mereu partea plină a paharului s-ar încadra la mecanisme de apărare ale eului – formațiunea reacțională este de fapt „transformarea în contrariu” a unei realități, pentru a o putea suporta. Nu întâmplător, autorul, surprinde aceast fel de a vedea lucrurile pe care îl au locuitorii Caramiei.

„A apărut o droaie de îmbogățiți și toți ăștia vor case, vile, palate, așa își măsoară realizările, așa se legitimează, prin construcții cât mai mari, faraonice, la vedere” ne spune arhitectul la un moment dat. Vedem, dar nu înțelegem ce se întâmplă, nici dacă ni se explică sociologic, pentru că doar scriitorul are puterea de a da la o parte învelișurile nefolositoare ale unor comportamente psihice și fizice, invitându-ne să deducem adevărul.

Iată, aceste excrescențe diforme, vulgare, sunt rodul felului nostru de-a fi, parcă ne spune, ăștia suntem…iar asta pentru că toți cei care m-ai avem o brumă de educație, de caracter și decență, tăcem mâlc și acceptăm totul ca pe ceva care ne e scris în palmă. Oare așa ne naștem sau așa devenim, sub presiunea grupului?

Un alt aspect surprins foarte bine în carte este acela că o societate polarizată va fi întotdeauna dominată de efectul găștii. Atât la polul extrem al săracilor, cât și la cel al bogaților, oamenii vor dezvolta reflexe de clan. Compromisul pe care „deșteptul” îl face cu „înavuțitul rudimentar” duce la tragi-comicul de situație, acela în care persoane cu funcții înalte sunt dispuse să se umilească „cu” public, să se umple de ridicol, numai să rămână în grații. Oamenii Caramiei se încadrează în tiparele lumii pe care Dumitru Drăghicescu a descris-o/descoperit-o (?) în cartea  „Din psihologia poporului român” scrisă tocmai în 1906. În Caramia lui Chifu și mai ales prin zona orașului Z. Se petrec multe feluri de afi care ne țin pe loc. Unul dintre ele este bășcălia, ca formă a neseriozității nomotetice, pe care Drăghicescu a analizat-o din mai multe perspective, mai ales istorice.

Ce se remarcă la personajele lui Gabriel Chifu, faptul că ele se cunosc bine pe ele însele, sunt conștiente, în general, de minusurile și plusurile pe care le au, știind să-și urmărească obiectivele și să-și atingă scopurile. De asemenea, izolarea este una suportabilă, pentru că este auto impusă și auto-creată. Iacob Grima are o casă cu pereți de sticlă prin care se vede marea, Mihai Cristea, are în grijă la mănăstirea din Nord o bibliotecă, întocmai ca părintele Steinhardt la Rohia sau ca în Paradisul imaginat de JL Borges, în timp ce arhitectul Orban se izolează în plăcerea trupească. Cu toate astea, Orban este tras pe sfoară cu lejeritate de către cei din jur, recte fiică și concubină. De asemenea, cu toată cunoașterea de sine, Iacob Grima este respins de societate (de aceeași societate care le cere celor școliți mai multă implicare politică!) și cu el odată, parcă toți intelectualii Caramiei. Apoi, Mihai Cristea, traumatizat în debutul democrației, eșuează social și se izolează, stăpânit parcă de o obsesie pentru Grima și găsibndu-și sensul în a insista ca acesta să-și desăvârșească opera.

Cu această carte excepțională, Gabriel Chifu se întoarce din exil, făcând un nou pod între marea Speranței și cititori. Aceștia pot deschide ochii și pot avea încredere că intelectualii sunt aici și veghează.

 

 

Flaviu George Predescu

27 iulie-1 august 2017

Despre a nu-ți arăta bucuria sau tristețea după examene

27 Iulie 2017

Când dai un examen, nici nu știi ce te ajută mai mult – o victorie foarte clară, una a la Pirus sau o înfrângere nemeritată. Recent, am trăit și cealaltă față a monedei și anume că notele nu contează. O trăisem destul pe cealaltă, care mă avantaja și mi se aplicase și mie, destul, în viață. Dincolo de câteva momente rușinoase din copilărie și adolescență (o profă de franceză mi-a spus într-a cincea: „Predescu, ai rămas la pomana porcului!). Avea dreptate doamna, cum n-aș fi avut de copil mintea de-acum. Dar eu am avut toată copilăria și adolescența o minge de fotbal în loc de cap și nu vedeam altceva în afară de lovituri libere bătute perfect și de spectatori pe care să-i fac fericiți. În fond, nici nu mă interesa altceva, nici nu-mi puneam problema. Abia în timp am realizat că mai multe lucruri sunt importante, că activitățile sportive cu cele intelectuale puteau fi complementare, și tocmai de aceea, după ce am considerat că am ceva de spus, m-am întors în orașul meu natal și la liceu, unde am vorbit despre cărțile și despre golgotele mele, fără să fac însă prea mult pe grozavul. Îl citez chiar pe Ponta, ăl din 2002, că de la el mi-a rămas vorba asta: „tinerii au nevoie de modele!”. O spunea des, astfel încât mi-a rămas în cap și am aplica-o și eu când s-a ivit ocazia. Pe om cel mai mult îl motivează exemplul, deci avea dreptate tânărul de 29 de ani care urma să devină prim ministru un deceniu mai târziu.

Când mă gândesc, regret acum foarte multe conflicte dintre cele pe care le-am avut, în special cu „autoritatea” și nici n-aș vrea ca nepoții mei să vadă cu adevărat ce „meciuri” am mai tras. Singurul care mi-a dibuit trecutul, cu acuratețe de chirurg, a fost un psiholog organizațional, numai că el a avut și cu cine. M-am deschis mult, cât am putut eu de mult, încât era mai să-i povestesc în detaliu o partidă de amor, numai ca să-l fac să mă creadă că o fostă prietenă merita să plâng după ea. O, da, am fost o lebădă neagră…

Alte conflicte au fost utile. Chiar zâmbeam nu demult la auzul expresiei „pentru dreptul salariatului se declanșează conflictul de muncă” – în multe privințe, la fel ca și munca, conflictul este cel care aduce progresul – în mule relații interumane, a căror istoric a fost total lipsit de conflict, s-a cronicizat o „siropărie”, care nu a dus la cunoaștere și dezvoltare individuală și reciprocă, pentru că oamenilor le-a fost uneori teamă să se contrazică sau să nu-și dea dreptate. Au rămas la „salut, salut” apoi treptat s-au uitat și s-au pierdut în uriașa rutină, care oricum ne pândește pe toți. Când te apropii prea mult, n-ai cum să n-ai conflict, ori ai și depășindu-l te consolidezi, ori n-ai, dar nici nu e apropii.

În fine, nu musai despre trecutul meu e vorba, cât despre prezent, despre acel „azi” care trebuie valorificat. Ideea este că am fost respins la un examen la care, în mare parte, aveam argumente să nu fiu respins. Dar asta e viziunea mea, din alte părți se poate să se fi văzut altfel, că tot am studiat știința „unghiurilor” (în sensul de lungimi, ca puncte de vedere) Totul e o artă care duce la priceperea de a vedea cu ochii minții și ai sufletului anumite realități. Mi s-a aplicat în sfârșit acel „notele nu contează” de către viață și acum, prin asta, s-a încheiat un ciclu. Desigur că șansele mele cresc exponențial pe ale zone apropiate și vorba unui prieten drag, care anii ăștia mi-a fost profesor: „Vorba lui Tata, nu se știe ce plan are Dumnezeu!” și iaca așa ne-am pomenit în postura de a ne îmbărbăta reciproc, aducându-ne aminte unul altuia să ne mai uităm și în spate și să vedem împreună un alt secret important vieții, adică să nu forțezi lucrurile. Să lași lucruri și oameni care vor să plece s plece, să nu mori după expresia „am fost dat afară pe ușă și am intrat pe fereastră” și totuși să reușești până la urmă. Am decis să rămân în teren, privind succesul și eșecul la examenele vieții ca pe un nisip dintr-o clepsidră, dând credit cel puțin 1% unei mâini invizibile care la timpul potrivit o întoarce.

A, și am mai văzut ceva bun; când i-am sunat pe părinți să le spun că am dat-o în bară deocamdată pe nișa pe care am ales-o, deși le-am vorbit practic despre un eșec, ne coafând nimic, ei erau foarte pozitivi, maică-mea spunându-mi la sfârșit: „no, mă bucur mamă că totu-i bine!” Asta înseamnă că în comunicare tonul e aproape totul. Și da, e unul din regretele mele acel ton al durerii, în scris, în vorbă, care deși nu viza suferința unui om sau altul, o producea. Mi-a mai rămas ceva în minte, o vorbă a bunicului, care de câte ori o spunea, plângea. Când Liliana, fata lui cea mică a intrat la școala de asistente medicale de la Sibiu, cei care urmau să anunțe rezultatele, i-au avertizat pe candidați să nu-și exprime bucuria sau tristețea, din respect pentru ceilalți. Apoi bunicul începea să plângă, nu pentru că mezina familiei ar fi picat examenul, din contră, doar că plecase de pe lumea asta un an mai târziu. Cum m-ar mai putea speria pe mine un examen? Ce model aș mai fi eu?

 

 

Lilianei Salcă (1962-1980)
București, 27 iulie 2017

***

24 Iulie 2017

„Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” Pavel, Corinteni, 4, 7.

Agenda fiecăruia

17 Iulie 2017

Scrollam astăzi prin agenda telefonului

Uitându-mă la nume și nume

Erau nume de foști colegi și de

Prieteni

De oameni pe care nu-i mai văzusem

Demult

De oameni cărora le-am vorbit doar o dată,

Și de oameni cărora le-am asociat funcții,

Nume și instituții, localuri și alți oameni

Numai ca să nu-i uit

 

I-am găsit tot acolo

Și pe cei care cândva

Îmi stăteau de-o parte și de alta

Și care pe-atunci nu-mi vorbeau

Pentru că nu era nevoie

Să știu pentru ce sun acolo,

De-o parte și de alta

 

Unul sărea să-mi umple paharul

Altul să-mi aprindă țigara

Iar eu mă ofeream să le fac cunoștințe

Asta era joaca mea

Plăcerea de a pune oameni împreună

Sau, după caz, plăcerea de a-i împăca.

 

Am rămas cu ochii la agendă

Vechi mesaje rămase încremenite

Numere probabil blocate,

Nu mai aveam acces la cuvinte

Lipsa a ceea ce oferisem, acum

Mă lăsase în deplinătatea urâțeniei mele

Bucurii, castele, pahare de vin, momente și alte momente

Cu valuri și (în mod injust)

Cu oameni la picioare

Se puneau acum în contrast cu cel ce sunt azi,

Un nimic.

 

Eram acum în pielea goală în fața lor

Dacă pe cruce sau nu,

Dacă între alte cruci, asta timpul va spune

Credeți, doar credeți

Că într-o zi ne vom putea vorbi

Chiar și legați la mâini,

Chiar și pe cruci fiind?

 

17.07. 2017

La moartea lui Augusti Buzura

15 Iulie 2017

Am citit editorialul lui Nicolae Manolescu din România literară, scris la moartea lui Augustin Buzura. Se numește „Augustin Buzura a devenit istorie”. Un titlu dur, aparent riscant, care parcă prima dată te izbește, și apoi e împinge spre prejudecata populară, în care cel care spune despre cineva că este istorie, se referă la faptul că e un om terminat. De regulă, în acel tip de cazuri, afirmația se face cât încă persoana e în viață, în funcție, etc…

Frumos editorial, realist, în care președintele Uniunii Scriitorilor, face doar în trei sferturi de pagină, radiografia a două mari vieți, a lui și a maestrului Buzura.

Văzusem ultimul număr al României literare încă de miercuri, la subrațul lui Adrian Năstase, lângă care de altfel am stat, în capela de la Bellu, pe durata slujbei. Nicolae Manolescu vorbește și despre momentul în care, certat fiind cu Buzura de ceva timp, îi telefonează și îl întreabă dacă vor rămâne certați până la sfârșitul vieții. Inițiativa a fost răsplătită cu o împăcare. Comunicarea rămâne, deci,  unul din instrumentele de aur ale prieteniei. Iar, la modul general, indiferent cât ne bucură, probabil că instinctiv, lecțiile pe care alții le iau de la viață, mai ales dacă ne-au supărat cândva și mai ales dacă iau lecții din postura de „foști” prieteni, numai iertarea sinceră ne poate scăpa de poveri și sete de revanșă.

Doi oameni mari, care au cunoscut o relație cu asperități, cu momente extraordinare, cu frumosul obicei al criticului de-al suna pe „Gusti” în semn de salut, ori de câte ori trecea prin Berința-i natală. Frumoase dar foarte sensibile sunt prieteniile, chiar dacă, uneori, oameni care se iubesc, ajung să fie certați pentru decenii. Acolo, undeva, prietenia există, rămâne și trăiește. Ea nu moare! nu moare niciodată .

Într-un fel, îmi place să cred că am contribuit și eu, indirect, la împăcarea celor două mari personalități șaizeciste. Indirect, pentru că am picat, din mare noroc, într-un context în care i-am spus unuia exact ce avea nevoie să audă, iar el a reacționat printr-o faptă, de care celălalt avea, poate, chiar atunci nevoie. Se mai întâmplă și să ne certăm aproape din nimic cu oameni foarte dragi, deși orgoliul nu e ceva ușor de domesticit, nici la tinerețe și cu atât mai puțin la bătrânețe. Dar se întâmplă ca între timp, alții , străini, să ne facă cu adevărat zile fripte și conștientizând ne regăsim.

I-am citit editorialul sus amintit și tatălui meu, azi, în Gara de Nord, pe o bancă, așa cum i-ai citi  unui prieten și așa cum el mi-a citit mie toată copilăria și m-a ajutat să mă dezvolt, să înțeleg și să dobândesc la rândul meu plăcerea de a le citi la rândul meu altora, cu voce tare.

Apoi, isprăvind, am început să-i citesc un alt articol tatălui meu, foarte bine scris, de Răzvan Voncu, în așteptarea aceluiași tren, de data asta unul despre cei 50 de ani de exil ai lui Ion Rațiu și al său jurnal recent publicat. M-am oprit din lecturat pentru câteva clipe, pe la jumătate, ne știind dacă tata mai este atent sau nu, în timp ce călători grăbiți treceau pe lângă noi. I-am auzit glasul, ca pe al unui copil, spunându-mi cu interes: „continuă, te rog!” O secundă mi-am adus aminte de copilărie și de poveștile lui nocturne, care nu se încheiau cu „am încălecat pe o șa” ci cu câte o sforăitură, care punea punct unui nesfârșit șir de „și, pe urmă?” izvorât din copilul care eram.

Așa, deci, cu cei doi prieteni, critic și scriitor, chiar dacă ei au avut o viață, aproape ca în filmul „Grumpy old man”, cu Lemmon și Matthau, dar prietenul supraviețuitor, criticul, a știut să tragă concluzii bune pentru amândoi, esențialul vieților surprins perfect pe o șchioapă de hârtie.

Prietenia dintre Buzura și Manolescu a fost una dintre cele mai mari și frumoase prietenii ale literaturii române contemporane. Scrierea lui Manolescu vine ca un răspuns, parcă, la frumosul articol scris de Gellu Dorian, cu numai o săptămâna înainte, tot în România literară – prieteniile merg înainte, chiar și când oamenii se mai ceartă.  Rămas bun dragă maestre, Augustin Buzura!

12 Iulie 2017

A fost o zi importantă azi. Voi scrie zilele următoare despre valoarea scriitorului, a omului în general, pe care nu o știm aprecia „pe persoană fizică” ci doar tânjim după adevărurile spuse de ei. Ei care se anonimizează dar ne călăuzesc. Odihnește-te în pace, Augustin Buzura!

***

7 Iulie 2017

N-am știut să mă bucur
Când dup-o noapte de 2012, la Vama Veche
Am văzut cărarea de lumină roșie spre lună,
(Sau într-o altă noapte, când era albă
La Neptun
N-am știut să mă bucur
Pentru că n-am știut să mă opresc)

Mi-am stricat nenumărate luni de septembrie
Uneori și începuturi de octombrie,
Încercând să continui
Ce începuse pe ne pusă masă, vara.

Nu, n-am știut să mă bucur
Așa cum n-am știut să las de mână
Așa cum n-am știut să renunț,
Dinainte de a mă atașa.

Mereu și mereu, m-am chinuit
Să păstrez emoția, intensa emoție
Sortită să se destrame în zori,
Habar n-am avut.

7.05. 2017

#poeziipredescu

Poezii Predescu

6 Iulie 2017

image

Am găsit cu bucurie şi smerenie în ultimul număr al României literare, cel de săptămâna aceasta, o pagină cu poezii noi, scrise de mine. Acest lucru mă bucură cu atât mai mult cu cât, în ultimii 3 ani, de la volumul Obsesia gesturilor, nu am mai publicat nicio poezie. A existat cândva un poet Flaviu Predescu? Să tragem oare nădejde că poezia poate vindeca suflete? #poeziipredescu #romanialiterara

Din nou despre „a face cursuri la SRI”

27 Iunie 2017

Sunt conștient cât de puțin semnificativ este un simplu articol în oceanul de generalizări care se perindă pe fluxurile media atunci când vine vorba de servicii secrete. Cu toate acestea, unde te pricepi, adevărul trebuie spus și instrumentul sincerității trebuie folosit cu simțul răspunderii, astfel încât, peste ani să nu-ți fie jenă că ai spus ce ai spus.

Odată cu nominalizarea unei noi persoane pentru funcția de prim ministru, s-a reluat iarăși, în sens peiorativ, tema școlarizării la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” București. Este bine sau este rău ca cineva să facă un curs, un doctorat sau chiar să se predea studenților, care vor deveni ofițeri de informații, ca la un moment dat sa ajungă să ocupe o demnitate publică? Pentru a restabili o parte din adevăr trebuie analizate obiectiv câteva mituri:

 

Mitul 1 – Cursurile

 

Pornind de la ideea că Serviciul Român de Informații nu trebuie izolat, ci dată fiind misia sa, de a apăra din perspectivă informativă Țara, conducerile SRI din perioada 2001-2015, au deschis succesiv porțile civililor care proveneau din varii domenii de activitate și nu doar politicienilor, așa cum greșit s-a mai spus.

Transformarea SRI a început încă din mandatul lui Costin Georgescu, cel care a rămas în istoria instituției printr-o promovare în masă în funcții de „middle management”, la sfârșitul anilor 90, a unor militari tineri, care aveau gradul de căpitan. Și Radu Timofte a fost, atât cât a putut, director pro-reformă, iar asta a venit mai ales în contextul drumurilor pe care România le-a luat după 2000 – NATO și Uniunea Europeană.

După 2005, în mandatul lui George Maior, deschiderea SRI s-a concretizat, pe lângă reducerea birocrației decizionale, și printr-o accentuare a componentei academice, cu plusurile și minusurile unei astfel de asumări. De altfel a fost un risc asumat, acela de a deschide porțile școlii SRI, pentru că prin asociere, orice nume sau faptă puteau deveni factori de interes pentru media.

Această deschidere a Academiei SRI spre lumea civilă, s-a produs ca urmarea a doi factori: unul extern, survenit din influența serviciilor partenere, din spațiul NATO, pentru ca și SRI-ul să aibă școli de formare performante și parteneriate deschise, și apoi un factor intern, survenit din nevoia de a se crea  o punte de înțelegere inter-instituțională, în ceea ce privește rolul și utilitatea informației strategice în gestionarea treburilor statale.  Mai simplu spus, o instituție miliară, așa cum este SRI, era obligată să facă demersuri pentru sporirea culturii de securitate.

Și, într-adevăr, la cursurile SRI pentru civili se țin prelegeri pe teme conexe securității naționale, de către nume cu bună reputație profesională, provenind din varii domenii. Cei care le-au făcut știu că acolo nu se discută aspecte ale muncii operative, cazuri, metode sau persoane. Trebuie făcută o diferență între Facultatea de Informații și Colegiul Național de Informații, care se află sub cupola ANIMV. Sunt două module profund distincte.

Este adevărat și faptul că în ultimii ani presiunea pentru a fi cursant la astfel de colegii era atât de mare încât nu întotdeauna câștigau cei mai deștepți, dar media a fost favorabilă unor oameni valoroși, implicați, care veneau deliberat spre Academie sau la propunerea altor instituții.

 

Mitul 2 – Doctoratele și plagiatele

 

Problema doctoratelor SRI este, pe lângă multe etichetări media și rodul unor mofturi individuale dinăuntru și din afara SRI, din care o parte s-au întors împotriva Serviciului. Până în 2007 n-au existat astfel de riscuri, pentru că nu ființa platforma de cercetare doctorală în intelligence. Odată cu apariția unei astfel de școli, au apărut mai multe tipuri de probleme. Primul tip, obiectiv, a avut la bază mai ales lipsa unei tradiții și a unei culturi academice în ceea ce privește coordonarea de doctorate dar și firava literatură de specialitate în intelligence.

O parte dintre cei care și-au manifestat intenția de a face cercetare doctorală, au venit cu autoritatea funcțiilor pe care le aveau, reușind să-și impună temele de cercetare și asumându-și documentația și corectitudinea lucrărilor pe care aveau să le facă. Păreau chiar entuziaști când s-au apucat.

Unii au provenit din rodul presiunilor personale ale unor conducători de doctorat, care și-au dorit anumiți doctoranzi „importanți”, pe care să-i servească, date fiind funcțiile sau statutele pe care acele persoane le aveau la un anumit moment – „Nu te tentează un doctorat la SRI?” – „Oh, ba da! Mă simt onorat!” chiar dacă ulterior, pentru mulți, demersul de cercetare s-a dovedit o corvoadă, pe care erau presați să o încheie cam rapid, căci altfel nu se eliberau noi locuri, pentru noi doctoranzi. Graba, lipsa de timp sau non-autoritatea conducătorului de doctorat, strica treaba.

Vina a fost comună și a fost mult mai puțină rea intenție decât se crede sau se spune. Mai degrabă o culpă academică.  A fost ceea ce în studiul narcisismului se numește „need of entitlement” verus slugărnicie sau slăbiciuni. Școala doctorală a fost ceva care a scăpat, oarecum, unui control  intern, creat de capcana că într-un domeniu așa complex oricine poate fi important, iar dintr-o altă perspectivă s-a creat ceea ce am putea numi „efectul de măr stricat într-un coș”.

 

Utilitatea

 

Cu toate acestea, cea mai consistentă parte de doctoranzi a fost reprezentată din oameni bine intenționați, buni specialiști în varii domenii, care și-au văzut de treabă. Oricât s-ar spune, cei mai mulți au respectat ghidul de realizare a tezei și au făcut parte cu brio unor comisii academice cu autoritate profesională, venite din afara SRI. În paralel, serviciile țărilor din Vest lăudau Academia (sunt sigur că există și dovezi scrise) și buna reputație se răsfrângea în mod firesc asupra întregului proces academic în domeniul informațiilor. Revista Română pentru Studii de Intelligence și Revista Intelligence, au crescut interacțiunea cu mediul civil și au devenit produse necesare. Acolo există niște profesori valoroși, niște oameni care muncesc mult și cu seriozitate, nu-i putem anula, doar de dragul faptului că disocierea de servicii (fără a le înțelege) este acum la modă.

În demersurile academice eșuate n-au fost numai rele intenții, ci și naturale erori de citare sau traduceri greșite și prost utilizate. În linii mari, temele de cercetare științifică în domeniul informațiilor și-au urmat calea, atât cât s-a putut pentru momentul respectiv.

Pe fond, știința informaților – Intelligence, abia acum își conturează matca și în România. Materia este o combinație între sociologie și relații internaționale, fără să poată fi nici una dintre acestea mai mult sau mai puțin. Este un domeniu sensibil, în care fie ești repetitiv, fie, dacă devii prea categoric poți părea ridicol. Fără îndoială că generațiile viitoare vor face o cercetare mai bună și pentru simplul fapt că au integrat o parte din aceste experiențe stângace. Multe dintre ele, prin buna coeziune a echipei care există acolo, s-au redus. Viața academică trebuie să meargă înainte și România trebuie să aibă o școală de intelligence, pe paliere. Ele nu se vor amesteca niciodată. N-au cum.

 

 

Flaviu Predescu

Publicat în DC News, 27.06. 2017