**

5 Februarie 2018

Când trăiești, îți duci greutățile pe picioare,
Cu genunchii care scârțâie,
Cu capul care vâjâie
Și nicio moarte nu te impresionează într-atât
Încât să schimbi ceva la tine
Apoi te enervezi
Și înjuri și blestemi și uiți să te rogi
Iar atunci, când o faci, ajungi să reciți

Când trăiești, mergi pe culoarul tău
Și doar în amintire,
Pe rafturi diferite stau
(Neamestecate)
Bucuriile și tristețile

4.02. 2018

Anunțuri

Bogdan Gavrilă

2 Februarie 2018

A murit la 34 de ani prietenul meu Bogdan Gavrilă. Îmi plânge sufletul și realmente nu știu ce să spun și să simt. Vestea am aflat-o la Köln, de la bunul nostru prieten Marius Stoian. Infarct.
Ieri am purtat o discuție cu Bogdan care mă întreba dacă să bage în buletinul de săptămâna viitoare articolul meu de ieri, dspre teatru, trimis în privat unor prieteni. Și brusc am realizat că în orice, săptămâna viitoare se poate să nu mai existe niciodată. In-cre-di-bil!
Cu Bogdan am ajuns să mă cunosc după ce m-a selectat să fac parte din România Noului Val, în 2014. A insistat, mi-a scris emailuri, iar eu neștiind despre ce e vorba l-am amânat. Apoi ne-am cunoscut și am devenit prieteni. Iată, cum viața și moartea dau valoare unor momente, și mă gândesc acum cât de prețioase au fost orele petrecute împreună, în august, la botezul fetiței lui Andrei Stoian, la Intercontinental. Atunci, stând unul lângă altul, Bogdan mi-a pus 1000 de întrebări despre Softul GE, pe care îl citise și începea să-l descifreze. I-am răspuns cu toată sinceritatea din lume și sunt acum, în acest moment, atât de bucuros că am fost sincer. Îl bucura să-i confirm. Bogdane, mi-e atât de greu să-mi imaginez Club România fără tine! Bogdane, cum de nu s-a îndeplinit profeția mea, când spuneam: „tu, care ne cari acum nouă scaune, umil, discret, vei ajunge președintele României”.
Apoi, în 2015, la un recital de poezie pe care l-am ținut, a venit și mi-a spus: „e prima dată când te aud citind poezii, și e fantastic…”. A murit deci un mare prieten și un om care mi-a crescut stima de sine și încrederea în mine. Mie și probabil și altora, un om care ne-a pus pe noi în lumina reflectoarelor și a zis: „spuneți, apoi faceți!” Nu, nu poate fi adevărat! (Dar am multe amintiri cu el, în atât de puțin timp) îl îndrăgeam și când clama exact opusul lucrurilor pe care le credeam. Realmente mă doare sufletul, mă doare sufletul…

image

Da, pă cum

19 Ianuarie 2018

image

Despre testările psihologice în instituții

11 Ianuarie 2018

(ce ar trebui să știm despre testările psihologice din armată, poliție și servicii)

 

Flaviu Predescu

În contextul polițistului pedofil, dar și a celui care și-a ucis acum câțiva ani soția și alte câteva persoane la Perla, precum si multe alte cazuri de suicid sau abateri grave de la normele de conduită morală, greșeli „prostești” se ridică din nou chestiunea testărilor psihologice în instituții. Cât se pune accent pe conștientizare și cât pe frica de sancțiune, rămâne o temă deschisă.

Evaluările psihologice în instituțiile din sfera ordinii publice și securității naționale se vor rezuma să rămână simple instrumente de respingere sau control al carierelor dacă nu se va schimba maniera de lucru și mai ales mentalitatea. O abordare diferită ar însemna ca atât angajații, cât și angajatorul, să înțeleagă rolul important pe care îl are psihologia în procesul muncii și vieții de zi cu zi al persoanei.

 

Evaluarea este lipsită de intervenție psihologică în instituții

Fără să  am intenția de a generaliza consider că testarea și evaluarea psihologică în poliție, armată sau servicii secrete, este în momentul de față un instrument de control al accesului în instituții, al mutării de pe o funcție pe alta, al eventualei împiedicări accesului la documente screte și eventual al plecării din instituție, în cazuri de abateri majore. Avizul psihologic nu înseamnă mai mult de atât în acest moment, chiar dacă standardele de performanță în testare/evaluare sunt foarte ridicate și psihologii care lucrează sunt în linii mari bine pregătiți. Nimic nu se va schimba atât timp cât o testare este nu lipsită de putere sancționatorie (n-ar fi corect să se mute toată puterea acolo!) ci de un plan de reabilitare a persoanei aflate în dificultate. Eterna poveste cu a preveni decât a trata. Intervenția psihologică este sublimă și lipsește cu desăvârșire pentru că nu-și propune să depisteze „măcinările” angajaților.

Nu există o cultură psihologică nici în „civilie”, dar nici în aceste instituții, a înțelegerii rolului terapiei psihologice. Dacă ar fi sinceri, mulți șefi de structuri din cadrul acestor instituții ar recunoaște faptul că fișele de evaluare psihologică sunt instrumente de a ține în frâu direct sau indirect o persoană sau de a-i împiedica ascensiunea pe o funcție superioară, în cazul în care angajatul nu are parte de sprijin din partea Conducerii, pentru a accede pe un alt post. Atât și nimic mai mult. Pentru că dacă vrei să te angajezi sau să accezi într-o funcție superioară și nu iei aviz favorabil, drumul tău se oprește acolo.

Ce ar trebui făcut?

Evaluările psihologice sunt în linii mari concludente. O descriere a personalității persoanei cu plusurile și minusurile sale este cuprinsă într-o simplă fișă. Obiectivul este depistarea utilității abilităților persoanei pentru instituție și nu „pasiunile” bolnave ale acesteia. Deși se specifică faptul că acele date reflectă starea persoanei la un anumit moment, în linii mari, trăsăturile cardinale rămân valabile și transcend timpului. Se poate însă ca oboseala sau stresul prea mare să fie factori care să influențeze o evaluare, dar cazurile în care schimbările să fie dramatice sun rare.

Iată o serie de greșeli care se fac: 1. Evaluările sunt prea rare. La angajare, apoi o dată la cinci ani sau la mutarea pe o altă funcție. 2. Evaluatorii se lasă influențați de rezultatele evaluării anterioare (adică cea din urmă cu 5 ani) și tind să ia cu copy/paste rezultatele pentru cea nouă.

Interviul „face to face” este important, dar sunt prea puțini specialiști care să poată face asta bine. Să luăm în calcul că în aceste structurii există o pondere însemnată de angajați care cunosc psihologia umană din experiența vieții de zi cu zi. Este simplu ca aceste persoane să dea răspunsuri dezirabile și astfel fidelitatea testărilor să fie influențată de către cei testați, indiferent cât timp a trecut de la ultima testare. Un comportament deviant poate fi deci fentat. Oamenii intuiesc ce răspunsuri să dea ca să iasă bine.

Angajatorii ar trebui să încheie contracte de colaborare cu psihologi privați (da, există și riscul scurgerii de informații) dacă vor ca actul psihologic să fie cu adevărat cuprinzător, eficient și anticipativ. Cât timp trei-zece persoane, poftim 20-60, dintr-o instituție evaluează 10.000 sau 100.000 în cazul Ministerului de Interne, va fi greu ca cineva să poată ajunge la un adevăr psihologic.

  1. Chiar și după promovarea sau eliberarea din funcție, mutarea cu serviciul în alt oraș sau pensionarea (!) unei persoane care lucrează în sistemul de ordine publică și siguranță națională, ar trebui să existe obligativitatea unui interviu psihologic și direcționarea spre un cabinet terapeutic privat. Toate aceste schimbări aduc cu sine stări psihologice diferite, care pot duce la comportamente diferite, cu consecințe mai grave sau mai puțin grave.

 

E treaba șefilor că nu mă înțeleg cu copiii sau „muierea”?

 

Și în aceste instituții, ca oriunde în societatea românească sunt mulți oameni se rănesc reciproc și se tratează cu cinism sau nu știu să facă echipă sau se împing unii pe alții (fără empatie sau din concurență prostească) spre catastrofă. În alte cazuri, tarele vieților personale influențează randamentul în muncă, în altele invers. Interferența cu mediul privat  din psihologie ar fi o soluție care ar depăși mentalitatea de „sistem” în detrimentul celei de persoană, ca rol într-o organizație. Astăzi încă trenează prea strident lozincile „nimeni nu-i de neînlocuit” și „un sistem nu poate greși, un om da” astfel încât să te duci la psiholog naște asupra carierei tale un semn de întrebare. Și tu nu vrei să riști…O lege bună ar putea schimba lucrurile. Semnarea de acorduri confidențiale cu psihologi privați și evaluări discrete, aleatorii, ar stabili o normalitate. „Dar cum să știe șefu problemele mele de-acasă?”

Inima-i un telefon (varianta originală)

6 Ianuarie 2018

Viața are aspecte bizare

Încântătoare pe rigolo (amuzant)

Și la a iubirei chemare

Cu toți răspundem alegro

Cupidonul îi dă tonul cu-n alo, alo

Îi mai dai un telefon

Și te bagă-n ghinion

Ea sună, la orișice apel se adună

Senzații fel de fel

Îi mai dai un telefon

Și te bagă în ghinion

Când amoru-i „da”

Atunci neapărat

Telefonu-i ocupat

 

Domnișoară de la centrală

Sentimentală ești neapărat

Vreau o legătură ideală

Vreau să vorbesc imediat

Din păcate nu se poate, firu-i deranjat

Îi mai dai un telefon

Și te bagă în ghinion

Ea sună, la orișice apel se adună

Senzații fel de fel

Îi mai dai un telefon…

Și te bagă în ghinion.

Când amoru-i da,

Atunci neapărat

Telefonu-i ocupat…

 

Cântă: Gheorghe Ionescu Gion 1909-1999(costum alb)

Versuri: Ion Vasilescu 1903-1960(păr alb) 

Muzica: Ion Vasilescu

 

 

 

 

 

 

O mai cântă și Dorel Livianu 1907-1997 și Margareta Pâslaru (ea în altă variantă) pe versurile lui N.Constantinescu și N.Vlădoianu, muzica Ion Vasilescu

Restaurator de memorie: Flaviu George Predescu (6.01. 2018)

De ce suntem fericiți de anul nou

1 Ianuarie 2018

De ce este atât de frumos și puternic sentimentul de înnoire? El are mai multe semnificații. Înseamnă pe de-o parte nou început, șansă de împăcare, detensionare și mai ales înnoire sufletească, cea despre care adesea se vorbește la slujbele bisericești. Nevoia de înnoire întru duh este hrană pentru viața lăuntrică. Adică, îmi înnoiesc cugetele față de mine și față de ceilalți, iau de pe mine povara unor lucruri nerezolvate și accept ce nu poate fi acceptat, mă eliberez și fac curat sau loc în sufletul și în inima mea. Încep să îmi cultiv din nou „terenul” sufletului – enunțând sau ascultând „Plugușorul”, ca simbol al acestei pregătiri, atribuit nu doar câmpului (ca principal factor de trai) ci vieții sufletești, ca spațiu de înnoire.
Îmi pot astfel reorganiza conduita psihică doar raportându-mă la valori sănătoase pe care încep mi le însușesc. Se pare că a ierta și a iubi cu adevărat sunt „golgotele” fiecărui om. Noul aduce cu sine și încercarea de a ne învinge părțile nepotrivite din fire și de a le lăsa mai mult loc celor bune.
 Primim deci un an nou, o agendă nouă, un calendar nou, zile noi și odată cu ele sentimentul extraordinar de curățire, pe care îl poate aduce noul (conștientizat) în viața noastră.
Prin înnoire ni se dă șansa sau poate chiar puterea de a schimba, de a ierta și de a lăsa în urmă tot ce ne supără sau ne obosește sufletește zilnic. Ne putem lepăda de ceea ce este nefolositor afectiv. Prmim o libertate de decizie pe care o putem înnoi, aceea de a ne construi un an diferit în sens bun, ajustând sau schimbând din temelii aspecte care în loc să ne dea prospețime, ne-au măcinat și ne-au făcut să suferim, consumându-ne multă energie.
Neîndoios această poftă de nou ține de fiecare om în parte și de capacitatea lui de a pune în practică o strategie de a-și lumina inima, la figurat. Prin lepădarea de comportamente inutile sufletului, omul face loc luminii și merge spre Dumnezeu, chiar dacă nu îl poate repera fizic, ca pe o asemănare trupească a sa.
Prin crearea acestui spațiu nou, lumina întâlnită poate fi considerată însăși viața, cu speranța ei. Așa se face că simțul văzului, la propriu, capacitate cu care eram născuți, aduce prin ridicarea întunericului, puterea distingereii binelui de rău și implicit salvarea. Tocmai de accea din zori până seara se lucrează cu „plugul” la câmp și nu  invers, așa că lumina este viața și continuitatea, iar Plugușorul devine simbolul relației dintre trup și suflet, ca muncă făcută numai la lumină.
Așa încât, prin(pe) lumină vedem atât fizic cât și sufletește. Pe bună dreptate lumina poate fi considerată un miracol zilnic și temporal, un proces pe care îl căutăm și de care depindem total.
Anul Nou are puterea deci să devină  o unitate de măsură  a timpului și a vârstei noastre, în raport cu faptele noastre. Vine prin el un nou timp, pentru noi fapte, iar reluarea calendarului devine șansa unor noi începuturi.
 Puterea de a încerca să umplem acel timp cu fapte noi, mai bune și de a păstra ca tradiție și ca mod de viață ceea ce ne este util sufletește stă în reîmprospătarea noastră periodică întru duh.

Flaviu Predescu

1.1. 2018

Revelion anticipat

31 Decembrie 2017

image

Cum ar putea Centenarul aduce desprinderea de securism

27 Decembrie 2017

De multe ori în luna decembrie îmi fac diverse bilanțuri. Alteori instinctul mă împinge și mai bat obrazul câte unui om care în lipsa unor repere reale o ia pe arătură. Astăzi, mă voi referi nu la un alt securist, ca cel de la STS, ci la o mentalitate. Securismul cu față umană este securismul care te țintește (identifică) cât ești într-o funcție de putere, face ceva pentru tine ca să îți intre în grații sau cum se spune în limbajul lor „să te pună în dependență”. Securismul de acest tip este foarte interesant. Practic nici nu contează cine este persoana, ci modul în care se manifestă ea. Comportament predominant al celor din sfera securismului este frustrarea. „Aș fi putut avea”, „ar fi trebuit să fiu”, „eu meritam”, plus alte și alte comportamente rezultate din deviații nesănătoase și felurite preocupări aflate în vecinătatea legalității. Cei din sfera securismului se plâng non stop.

De pildă, securismul de acest tip este instaurat în plan local/județean mult mai mult decât își imaginează zece mii de „pleșoieni” și de alți banali, care habar n-au cu ce se mănâncă și care înțeleg prin securism numai caracterul de unealtă al cuiva. Ori securismul este un fenomen național, coruptibil în sine, nu atât prin gestionarea unor resurse mai mult decât necesare, cât prin stabilirea intereselor „împletite” cu metodele utilizate și cu toată psihologia securistică, în vecii vecilor amin.

 

Primele mele interacțiuni cu securismul

 

De pildă, la începuturile mele bucureștene eram asaltat de astfel de personaje care vedeau în mine un canal ideal pentru o formă de putere. Să le fi reușit unora…poate că da, dar celor mai mulți dintre ei nu, pentru că eu veneam la întâlnirea cu ei după 9 ani de politică. Ori politica e o școală a vieții mai mare (și da, poate nu mă credeți!) mai corectă decât securismul. În politică te expui și dacă ești tare reziști. Nimeni nu primește „admis” la testul timpului în politică dacă nu are o valoare…ceva. În securism de regulă te-a adus mă-ta, ta-tu, o mătușă sau un prieten dar  sunt foarte mulți care au pătruns în sfera muncii cinstite cu informația prin școlile de profil, unde și-au tocit creierii și au intrat pe merit. Dar mulți dintre ei sunt din păcate repede deformați caracterial, cei mai mulți încă de pe băncile școlii. Se poate ca și în politică să te fi adus „un” mamă, „o” tată ceva…dar nu reziști. Te auto-elimini. În securism poți să reziști, te camuflează cineva prin birouri, mai tragi de timp, mai un concediu, la o adică mai bagi și un medical, faci tu ceva și în timp ajungi să înfuleci o pensie grasă. La ce îți mai folosește? Gradul de frustrare după o viață ratată este imens. Cei mai mulți din cei afiliați securismului habar n-au să facă altceva și…mai mult, ca să-și apere eul personal și să nu crape ca niște bostani au mutat în vorbe limita tinereții tot mai sus. „Ești încă tânăr și la 60 de ani”, spun ei. Da, ești tânăr „prietenaș”, dar nu mai ești…totuși tânăr, dacă mă înțelegi ce vreau să spun. Tupeul la mulți dintre ei este maxim. În ce sens? Am un exemplu: un securist rocker pe care l-am cunoscut, ajuns mare șef, avea angajată nevasta, fratele, o cumnată și încă nu știu câți veri în prestigioasa instituție de intelligence a statului nostru. Și cu toate astea, ca să se apere anticipat, mereu spunea că „prăvălia” e plină de neamuri. Apoi într-o discuție mai amicală chiar a mărturisit că de nu știu câte ori a încercat să-și angajeze și fata, dar tipa (chiar o fată extraordinară!) a zis: „mai las-o dracu tată…”. Cu toate astea, „securilă ăl bătrân” ataca primul și identifica neamuri numai la alții.

Apropo, sunt mulți tați de fete în securism. Am văzut la ei reflexul de-ași cupla odraslele cu „băieți de perspectivă”. Mi s-a întâmplat și mie să fiu luat în colimator încă de la aterizarea mea pe malurile Dâmboviței și până prin 2015…anul desprinderii.

 

De ce nu răspund securiștii la provocări?

 

Greu scoți din pepeni un securist veritabil. Ei nu răspund la provocări pentru că (să fac o analogie) este ca și cum i-ai pune să arunce o găleata de benzină la propriu pe expresia „a venit focul”. Ei știu că provocarea e doar o vorbă menită (prin strădanie și repetiție) să aprindă un foc real din nimic. Provocarea se bazează mult pe acțiunea celuilalt/celorlalți. Mai simplu spus, provocarea de tip securist este scânteia, atingerea unor puncte sensibile ale celui provocat, menite să declanșeze o avalanșă emoțională de fapte și acțiuni care să se întoarcă apoi în potriva lui. Adică, este dacă vreți (nici măcar un șut în „instalație”) ci este o vorbă despre „o discuție despre un posibil șut în instalație”, în funcție de temperamentul celui vizat și implicit de reacțiile lui care vor fi „valorificate”. Odată fapta comisă (adică ai răspuns la provocarea securistului) ești de-al lor, te-au prins, ești murdar ca și ei, ai „bube în cap” vorba unui personaj de-al lui Marin Preda. Oricând din acel moment ți se poate reproșa răspunsul la respectiva provocare, ca faptă cu consecințe foarte mult exagerate care îți poate strica oricând cariera. Ei vor să te „agațe” nu să te omoare.

A, uitasem un lucru. Mi s-a întâmplat la venirea mea în București să fiu chemat la unele întâlniri „amicale” de către persoane având darul și viciul securismului căutau în mine răspunsuri sau voiau să transmită mesaje. Erau atât de „bolnave” acele persoane încât apăreau din unghiuri moarte unde stătuseră ascunși (la propriu) mă studiau de la distanță, voiau să vadă cum mă comport, simulau întâlniri accidentale pe stradă, după ce mă urmăreau, intersectând-și calculat traseul cu al meu. Isuse Hristoase…Așa că să nu creadă cineva, politicieni d tip pleșoienesc, că securismul înseamnă sau a însemnat vreodată directorul civil care se duce în mijlocul acestei haite de lupi. Securismul (așa cum am mai spus) nu se găsește nici în comportamentul multora dintre lucrătorii cu informația  de dinainte de 1989, pentru simplul fapt că cine a avut caracter nu a achiesat sau nu s-au prins de el metodele securiste. Mai simplu spus, n-a avut poftă să le practice și implicit nu poate fi numit securist.

 

Spovedania celor care au luat țeapă de la securism- între răzbunare și bună intenție

 

Văd la televizor „spovedaniile” unor securiști certați cu legea care au fost trecuți în rezervă sau sunt deferiți justiției. Nu numai că nu salut gestul lor dar cred că ei ar trebui acuzați și de trădare pentru ceea ce fac, nu doar ascultați ca la gura sobei. De pildă unul dintre ei, foarte vizibil în ultima vreme, era recunoscut ca un veleitar și un oportunist încă din studenție. Colegii lui și-l amintesc cum vorbea numai despre atașamente de bani și alte valori materiale, lipsit de valori umane, cu adevărat importante. Este de ajuns să-i privești mimica, fizionomia și să zici: ăsta aglutinează adevărul cu minciuna și apoi vrea să ne vândă niște produse care să servească intereselor lui. Minte mult și este un om încolțit.

 

Unul dintre marii intelectuali contemporani – victimă a securismului

 

Pe mine nu situația ăluia mă întristează, ci a unui intelectual de marcă din România, poate unul dintre cei mai de seamă intelectuali pe care îi are țara. Un om cu adevărat deștept, citit și valoros, care „și-a luat-o” și de la securiști și și de la anumiți politicieni (prieteni cu securismul). Acest intelectual ar fi putut conduce țara  (poate!) dacă ar fi fost mai sincer cu el însuși. Pe el l-au păcălit în mod interesant securiștii de după 2015. Deci este victima securismului ca filon, care transcende directorilor civili. Asta ar trebui să înțeleagă „noii politicieni pleșoieni” dar și „adunătura” #rezist,  că securismul ăsta e o mentalitate. Unii o atacă în orb, fără să o cunoască, alții ca cei de la #rezist o apără în orb, fără să știe ce apără. Cum să te bați cu mentalitatea, că nu e ceva fizic?  Când intelectualul nostru și-a furat-o, nu mai erau în țară „paratrăsnetele” civile, care tot încercau să separe intelligence-ul de securism.

Soluția pentru intelectualul nostru ar fi mărturisirea. Ca să mă exprim ca o ghicitoare: „Păi dacă știa de viitoarea ta ascensiune un nene (securist cu acte în regulă) dintr-un colț de țară, încă de dinainte ca guvernul să cadă după Marele Foc, deci dacă se știa cine va ocupa funcții încă să spună Șeful de Trib că el nu se bate cu strada și demisionează, atunci? Mărturisește domnule și eliberează-te. Te înjură lumea două-trei luni apoi te iartă și va învăța ă te aprecieze, că poporul român e bun, dar și inteligent. Trebuie să învățăm naibii că politica se face la vedere, între oameni, și nu prin cabinete obscure și la sfaturile celor care n-au interes sau au interes ca tu sa ai un anumit tip de ascensiune.

E ca în „Ultima noapte de dragoste”: „Nu mă înscriu în partid să duc oala de noapte a lui Brătianu! A, păi nu, tu nu o să o duci pe a lui Brătianu. Pe a lui Brătianu o duce Conu Alecu, pe a lui Alecu o duc eu și tu o duci oala mea”. Așa și cu intelectualul nostru. Habar n-a știut că fără să vrea a dus două oale de noapte crezând că face politică și a rămas doar cu dusul oalelor…și cu mirosul. Păcat. Grijă mare la securism. Soluția este să-i scoți al lumină prin sinceritate, nu când e prea târziu și când deja te-au necăjit. Ei nu acționează ca un corpus, poate doar atunci când se victimizează. Dacă îi iei individual și le vorbești despre vise, îi divizezi. Și mai trebuie să iei în calcul că metehnele se regenerează și devin noi forme de securism. 2018, anul Centenarului poate fi salvat și prin anumite mărturisiri cu adevărat semnificative despre democrație și libertate.

 

Cum să recunoști un securist

23 Decembrie 2017

În perioada asta a anului, din foarte mulți semeni iese la iveală nu doar bunătatea, ci și foarte mult rahat. De pildă comportamentul unui securist „pur-sânge”  a devenit pentru mine un studiu de caz. O să detaliez într-un eseu ulterior care este diferența dintre un securist și un lucrător profesionist în domeniul informațiilor. Este o diferență mai ales de caracter. Nu exclud faptul  că în domeniul imformațiilor sunt și foarte mulți securiști. Dar asta pentru că oamenii împrumută năravuri și ele devin vicii caracteriale.
De pildă, sunt securiști unii care n-au lucrat în securitate sau unii născuți în anii 90 și, culmea, nu pot fi considerați securiști alții, care chiar au lucrat pe vremea lui Ceaușescu în Departamentul Securității Statului, pentru simplu fapt că au avut caracter și și-au făcut treaba pentru țara asta cu inimă și profesionalism.
„Securistul” este un om care are oagendă personală mai pregnantă decât cea profesională și o pregătire și lipsă de caracter mai șubrede. El țintește titluri, favoruri, respect formal, funcții, pentru a-și crește stima de sine,  pentru că altfel, pus în fața unei oglinzi, văzându-se zilnic, în mod real ar sucomba. N-ar ști să facă altceva. Deci „securistul” este un veleitar, cu funcție de unealtă, dibace în a pupa în cur cât și când trebuie, pentru a rămâne în preajma puterii.
Securistul la care fac eu referire este de la STS. Ani de zile se chinuia la maximum să îmi intre în grații, mie și altora, manipulând cu dibăcie lingușeala și învinețindu-ne cu pupe de catifea posterioarele. Genul acesta de securiști mici au stricat de fapt și imaginea DSS și nu lucrătorii reali, serioși. De ce nu e făcut, de pildă, Iulian Vlad (fost șef al DSS) „securist” și nici nu a fost făcut vreodată? Pentru că trăsăturile lui cardinale au fost sănătoase și în general corecte. Mulți „șobolani” au stricat și înainte de 1989, ca acesta de la STS. El încă lucrează acolo și se străduiește să parvină. Tipologii ca cea a lui au stricat imaginea multor colegi care și-au văzut de treabă.
Adică este  insul duplicitar, alunecos, frustrat, care râde conjunctural sau face pe supăratul de formă, care mimează „tăceri de așteptare” pentru a afla păreri noi, care își calculează pașii sau crează „prietenii” sau alianțe de conjunctură, care știe să izoleze pe cel care are o altă părere decât el, acela e securistul. S-a străduit în ultima vreme, văzând că „n-am fost luat în America” :))) să mă provoace. Provacarea și victimizarea sunt reginele securismului. Nu i-a reușit și atunci, uitând cum se uita la mine acum câțiva ani („ca la Dumnezeu”) a trecut la alte comportamente.
Momentan cam atât. Mă opresc aici.
P.S. Ei, „securiștii”sunt într-o eternă tentativă de escaladare a vârfului piramidei lui Maslow, fără să fie mobilați cu caracter și inteligență corespunzătoare.
„Securiști” se găsec oriunde este o minimă formă de „putere”. Nu așa cum fals se spune la tv. Atribuiți injust unei singure instituții.

#securiști #cumrecunoștiunsecurist

Cu Mircea Diaconu

22 Decembrie 2017

image

Alături de Mircea Diaconu. Un om plin de umor și bunătate și în particular. O sută de filme în care a jucat nu sunt de ici de colo…