19 ani de poezie personală

20 Octombrie 2017

Acum 19 ani, pe 20 octombrie 1998, am scris prima poezie. Am fugit apoi și am citit-o părinților cu o emoție care-mi tăia respirația. Nu eram încă major. Au urmat ani de pritoceală și de chin emoțional, cu încercări multiple de a reda o formulă poetică bună. Dar asta, cu adevărat, abia de prin 2000, când am început facultatea. Practic, la poezie, între acești poli se duce lupta, crearea balanței dintre explicit și implicit a mesajului și concretețea lui (tot implicită și explicită). Poezia este într-un fel ca o „kendamă” în care jucătorul este influențat de variabilele emoționale ale dorului, dorinței, căutării unui ideal imaginat, exprimării unor trăiri, atragerii altuia în propria stare emoțională. Ar fi multe de spus. Ține și de exercițiu dar ține mult de înțelegerea puterii. Practic Eminescu de-asta a fost și mare poet și mare gazetar în același timp, pentru că pe lângă talentul și exercițiul scrisului, înțelegea puterea și îi căuta tainele, firele nevăzute. Eu zic că te naști cu ea, ca formă artistică, dar dacă o construiești cognitiv trebuie să fii atent. Căderea în simplă lamentație este unul din pericolele care-i pândește atât pe cei neexperimentați dar și pe consacrați. Ține de divin dar ține și de curaj, asumarea unor cuvinte. Mi-e dor să mai scriu o poezie nouă. Ea dospește, apoi iese la suprafață ca formă de revoltă, cu un mesaj concentrat. În decembrie 2005 am publicat primul volum și cu adevărat saltul spre „altceva” l-am făcut în 2013, cu Secretul secretelor. Vom vedea ce va mai fi…#poezie

Anunțuri

Clubul absolvenților Harvard

7 Octombrie 2017

image

Ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a fost gazda Clubului Harvard din Washington, D.C., joi, 5 octombrie 2017. În cadrul evenimentului organizat la Ambasada României din Washington DC  au participat aproximativ 100 de membri ai clubului, absolvenţi ai Universităţii Harvard, activi în diverse domenii precum cel guvernamental, diplomatic, militar, de afaceri și societate civilă.

Cu această ocazie, ambasadorul George Cristian Maior a făcut o prezentare a României, atât din punct de vedere istoric, cât și din perspectiva evoluției sale prezente, evidențiind momentele care au consolidat relația dintre România și Statele Unite, precum și Parteneriatul Strategic dintre cele două țări, semnat în urmă cu 20 de ani. Participanții au fost interesați de contextul de securitate din regiune, viziunea României cu privire la rolul NATO și relația transatlantică, dar și de evoluțiile şi oportunităţile în plan economic.

„Este o onoare pentru mine să mă adresez unui grup de elită format din absolvenţii uneia dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. România este o ţară stabilă şi sigură, având cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană, un partener privilegiat al Statelor Unite ale Americii în care merită să investeşti”, a subliniat ambasadorul George Cristian Maior.

Dialogul cu ambasadorul României le-a oferit participanților ocazia de a descoperi mai bine realitățile românești, relaţia specială dintre România şi SUA precum şi oportunităţile pe care le oferă țara noastră pe fondul creşterii economice semnificative şi a valorilor împărtăşite cu Statele Unite ale Americii.

Cu poetul-soldat la donare de sânge

3 Octombrie 2017

Eram la donare de sânge. Lângă mine, o fată vânătă la față aștepta să fie împunsă pentru a contribui la rezerva de sânge a țării. „N-aș fi donat dacă nu era să donez pentru cineva anume!” îi spune asistentei. Aceasta ridică din sprâncene și îi zâmbește: câte kg aveți? o întreabă. 52, vine răspunsul. Aha, sunteți cam la limită, dar nu contrează, sunt sigură că o să fiți bine, răspunde asistenta. Donatoarea îi arată artificial dinții.

Un asistent iese pe hol și țipă: Gheorghe Tomuș, Traian Niculae, Elena Bobocea, Mihai Săulescu…Poftim? Mihai Săulescu? Și automat m-am gândit la poetul care a murit tânăr, pe care l-am cuprins într-o antologie (încă nepublicată) a marilor poeți români care au murit înainte de 40 de ani. „Mihai Săulescu”, strigă din nou asistentul. „Mihaaai Săulescu”, întocmai ca la un meci de box la categoria super grea. Îndată își face apariția un tip înalt, simpatic, bonom și zice: eu sunt! Așază-te, vreau să-ți iau sânge, că doar tu ai optat ca să îl dai, îi spune asistentul. Mihai Săulescu era atât de friendly încât nu aveai cum să nu-l iei din prima la pertu. Chiar și tipa verde la față, care avea 52 de kg, a zâmbit sincer când la văzut. Era aiurit și asta-i dădea farmec.

Bună ziua, eu sunt Mihai Săulescu! Interesant, mi-am spus, că și băiatul acesta, care pare a avea cam cu un deceniu peste cei 28 de ani, la care vechiul nostru scriitor a fost oprit din zbor. Dacă Mihail Săulescu (1888-1916) născut în anul în care se făcea Ateneul Român, a mers pe front și a murit apărând Predealul odată cu intrarea noastră în Războiul de Întregire, poate că ar fi avut nevoie de niște sânge, iar acest descendent aproape omonim, vine acum să doneze tocmai sânge, într-o compensație istorică, la 101 ani distanță. Mintea mea construia diverse scenarii, în timp ce jumătatea de kg de sânge mi se scurgea din trup pe nesimțite.

Cu mâna rămasă validă am început să caut versuri (ce mare descoperire e totuși internetul!) de Mihail Săulescu, cel care are consacrat și un monument la Predeal, pe DN 1, chiar la ieșirea din localitate spre Brașov, realizat de către marele sculptor Oscar Han. Inițiativa a aparținut Societății Scriitorilor Români, înaintașa Uniunii Scriitorilor de astăzi. Iată unul dintre poemele pe care „poetul-soldat” la dedicat confratelui Dumitru Nanu ( 1873-1943) apărut în volumul Viața, sin 1916, care conține „poeme orientate spre o filozofie a acțiunii și a revoltei împotriva mizeriei

 

 

Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toți acei ce plâng câte-au pierdut…

………………………………………….

Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînțeles —
Dar pentru ce, mergând o viață ‘ntreagă,
Ei totuș n’au putut să înțeleagă…

………………………………………………… 

 

………………………………………………………….
Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe ulițe cu fabrici zgomotoase,
Prin piețele mizeriei din lume…
Ei trec —
Nu știe nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne ‘nchipuit, neașteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea…

 

Se face că în 1947, Eugen Jebeleanu, îl include în colecția Scriitori români uitați, pe care a îngrijit-o. Deci, la trei decenii distanță, Mihail Săulescu era deja considerat un poet „uitat”. Oare aceeași reacție aș fi avut-o dacă la donat veneau și tizi precum: Daniel Turcea, Iustin Panța, Vasile Cârlova sau Cătălin Bursaci, Nicolae Komives etc, cine știe?

 

București, 2 octombrie 2017

La Forbes 2017

28 Septembrie 2017

image

Strada de Carte 2017

22 Septembrie 2017

image

Mulţumesc celor prezenţi aseară. Un public minunat. Dacă ştiam că „Noapte bună iubire” e atât de îndrăgită o citeam cu mai multe ocazii.

Lecturi publice, joi, 24 septembrie, ora 20.00, BCU

18 Septembrie 2017

image

„Umbra”

15 Septembrie 2017

O lună fără Facebook?

10 Septembrie 2017

Uneori istoria personală se reconstituie din „rapoarte”, nu doar din jurnale sau alte creații. Așa că mi-am propus ca în luna august să nu mai accesesz Facebook de pe telefon (dar nu și de pe lapotop!).
Drept urmare, în perioada 1-17 august am rezistat tentației de logare fără probleme. Am intrat cele 15 minute pe zi de pe laptop și am scris câte ceva scurt sau doar m-am uitat în treacăt peste gardul virtual. Am observat repede că am omis câteva zile de naștere, pe care Facebook-ul, fidel din fire, nu le omite și am constatat că mi-am lenevit „o țîră” mintea și spiritul organizatoric, pentru că pe foarte multe dintre aniversări, până acum 2-3 ani știam din cap, asociativ. „Cutare dată este lângă cutare zi de naștere, când s-a întâmplat cutare lucru, unde s-a nimerit să fiu!”

Intrând atât de rar,statistic n-am mai prea dat multe like-uri și ușor, ușor nici n-am mai prea primit. Corect, nu? Sincer, ăsta este unul dintre cele mai sensibile mecanisme ale Facebook-ului. De ce? Oricât ne-am codi, ne uităm cine ne apreciază și uneori avem așteptări să ne aprecize fie oameni pe care îi „like-uim” la rândul nostru, fie colegi sau prieteni cu care ne purtăm „fain”, fie ne sar în ochi „absențe”, de parcă mulțumirea noastră ar trebui validată prin acel buton. Aici se creeazpă o distorsiune perceptivă sau o înstrăinare – „It is all about affection/ attachament sau self esteem” Fiecare cum ne gestionăm toate astea, câtă importanță le dăm și cum ne raportăm la ele. De-asta spun sincer că dacă aș avea opțiunea să scot posibilitatea de reacție la postările mele, aș face-o și ca să înlătur, în primul rând din propria minte acest joc al interpretărilor.

De ce să mă înrobesc în așteptări și reflexe? Fie numele lui Pavlov lăudat. Simulus control se leagă și cu reflexul dar și cu structurile de atașament. Ca să fiu „truistic” unor oameni le pasă de toate astea, altora nu le pasă.

De exemplu, un foarte bun prieten și-a desființat contul și nici că l-a mai reînființat, dar asta nu înseamnă că a rămas neinformat. Știe tot ce se întâmplă de pe site-uri, în schimb a evitat să i se mai facă agenda vizuală de către cei din listă, care, în multe privințe, de ce să nu recunoaștem, este clișeistică. Concluziile mele sunt următoarele:
Unu: stimulul a fost cel care m-a scos după 17 august din îngrădirile auto-izolaționiste pe care mi le-am impus. Am vrut să public un articol și trebuia să-l promovez. Spre exemplu, urma să am în 21 septembrie o lectură publică de poezie și deci trebuia făcut un eveniment. Voiam să știe lumea că recit. Nu să-i ignor, iar un afiș la „făgădăul” din sat era mai puțin vizibil.
Apoi „doi”, faptul că momentele așa-zis „moarte”, cele de la cozi mai ales, sunt cele care m-au făcut să intru de pe web, dar de pe telefon, prin Google. Ce să vezi, odată avut cont Facebook pe telefon, nici nu era nevoie de parolă.
Și „treii” este că doar o zi am avut contul dezactivat total, tot prin preajma zilei 17 gustar, iar taică-meu m-a întrebat panicat dacă mi-am desființat „Facebookul”. Îi plăcea să mă vadă prin el, ca de la fereastră, în copilărie.

Cam asta în linii mari. Am rezistat, în modul pe care eu mi l-am impus, din 1 până în 17 august. Neavând obiceiul să accesez profile intrând direct pe ele, mi se derulaseră cam aceleași imagini, care uneori dispar brusc, absență care stârnește confuzii, după ce s-a instalat o rutină. Dar e bună rutina? Chiar și rutina „binelui”? E bine oare ca ceilalți să ne aprecieze constant, doar pentru că în viața de zi cu zi suntem oameni faini sau pentru că odată sau de mai multe ori ne-am ajutat sau pur și simplu?

Deci cu cât devi mai vechi în Facebook, cu atât „armele” sunt tot mai în mâinile tale, ca interpretare, dar parcă ajungi mai dependent (deci mai slab) și atunci armele sunt în mâinile acestui sistem social de relaționare virtuală. Asta pentru că trăim din a ne povesti viața. Pe Facebook este tot timpul măcar o persoană care ne ascultă și deci (în interpretarea noastră) ne înțelege și ne apreciază. Și atunci ne atașăm. Atașându-ne, inevitabil, din când în când și suferim.

 

Lecturi publice Flaviu Predescu 2017

8 Septembrie 2017

Joi, 21 septembrie 2017, la ora 20.00, voi susține lecturi publice poetice, împreună cu Mireille Rădoi, în cadrul festivalului Strada de Carte, de la Biblioteca Centrală Universitară. Intrarea se face strada Boteanu, vizavi de monumentul Cartofului străpuns. Vă așteptăm!

Muzică instrumentală Costin Soare și Ionuț Bogdan Ștefănescu.

Cum să te porți (frumos) cu un golan ca Liviu Pleșoianu

31 August 2017

Alaltăieri am scris un articol despre un deputat agresiv în limbaj și cu accente extremiste, aflat din întâmplare și oportunism la PSD – se pare că nici o legislatură nu scapă de un cuantum de oportuniști care confiscă victoria câte unui partid și ajung fruntași pe liste. Apoi, pe parcursul celor patru ani, își dau cu mucii în fasole și critică public partidul respectiv, din interior, mai mult ca să își creeze vizibilitate. Remus Cernea dar și alții sunt cazuri similare cu ale lui Pleșoianu Liviu. Parcă sunt frați.

După ce s-a scremut să facă o compilație din scrieri de-ale mele cu privire la domnul Maior, luate de pe blogul meu, deci asumate, s-a apărat cu un fâs pe blogul dumnealui pe care avea 33 de vizualizări. Deși n-am fost deputat niciodată (doar cel mai tânăr consilier județean din țară, în 2004, la 23 de ani ) am învățat cu mult mai multă politică și administrație ca acest domn, cu maturitate de adolescent coleric, de care, probabil, nimeni nu-și va aduce aminte.

Problema este alta, sub articolul acesta am publicat articolul scris despre el, în ton cât se poate de civilizat. Tocmai de aceea m-am ferit să-i atribui etichete ca „agent de influență” al Rusiei, pe care tot mai mulți i le atribuie în spațiul virtual. Ulterior, am descoperit că are pagină de Facebook și…ce să vezi, caz unic în istoria lumii la un politician, monșer Pleșoianu Liviu avea numai comentarii favorabile. Băi, să fiu al naibii, m-am și speriat. Cu cine mă pun, mi-am spus? Când colo, stau eu ca la pescuit pe pagina lui de Facebook și ce să vezi, apar comentarii critice, ba că e agent de influență rus, cineva îl îndemna să meargă să se plângă Țarului Ivan, ba i se mai spunea și lui că e dobitoc (ca oricui, până la urmă) ba aia, ba ailaltă…Dar stimabilul le ștergea ca un uliu. Eu deja îi scrisesem un comentariu ultra-civilizat, în care îi mulțumisem că a făcut reclamă pe pagina lui romanului meu Softul GE, că vezi doamne, ce infamie, este dedicat domnului Maior. Apoi, în titlu se lăuda/victimiza cum că „Maior vrea sancționarea lui” chipurile pentru că îl criticasem eu pe Pleșoian eu pe DC News și că astfel prin mine îi răspunde lui. Isuse Cristoase…

Fără rost să mai spun că n-am discutat nimic despre el cu domnul Maior, nici măcar așa, în trecere, atunci după căderea nervoasă la Comisie a lui Pleșoianu, darmite acum, după 2 luni. Singurul moment în viața asta când domnul Maior mi-a zis să public ceva a fost n 2005 și a fost vorba despre propriile-mi poezii. Și mi-a dat un sfat corect, căci mulți oameni am bucurat și se bucură de ele. Dar nici un premiu literar din cele câte am câștigat ulterior nu m-a bucurat mai tare decât reacția lui Pleșoianu la mesajul meu pe Facebook, în care îi vorbeam despre Cromwell, Rober Frost și înțelepciune. L-a șters fără jenă, enervat la culme că i-am scris politicos, ba chiar l-am invitat la cafea să vorbim. Vezi, mi-am spus, asta trebuie făcut cu un golan, să fii gentleman.

Gestul arată câtă democrație tolerează acest băiat, răsfățat probabil de vreo bunică hiper-protectivă și de ce pe pagina lui ființează un mediu bacteriologic și ultra infectat de injurii, care nu-l deranjează, pentru că, probabil din asta se hrănește.

Eram făcut acolo în toate felurile, noroc că la psihologie am învățat bine dez-obiectivare, că dacă nu mă eliberam de eul meu când le citeam, ar fi trebuit să mă sinucid.

Comentariile erau făcute de conturi cu 10 și 20 de „prieteni”, persoane cu nume de samurai și de personaje de filme, cele mai multe fără fotografie de profil. Dacă vreți, luați-vă mănuși chirurgicale și accesați de curiozitate pagina lui Pleșoianu, doar așa ca să vă minunați cine râvnește să ajungă, auzi…Președintele României în 2019. Găsiți un loc pentru extremism și e păcat că sunt și oameni de bun simț care sătui de minciunile din ultimii 28 de ani, apleacă urechea la acest tip de porniri, cu iluzia că insul acesta care nu tolerează un comentariu civilizat și îl șterge, ar putea face bine mai multora. Și cică e filozof și jurnalist. OMG!

 

Dumnezeule mare!

 

Articolul 

Jocurile domnului deputat Pleșoianu

 

de Flaviu Predescu

 

După ce la presiunile deputatului Liviu Pleșoianu, Comisia de Anchetă a Vizitei de Acasă de la Oprea, a decis să-i ceară înscris președintelui României, dar cu alte cuvinte, chemarea lui George Maior din funcția de ambasador al României în SUA, putem spune că ne aflăm în fața unei noi cacealmale. O parte din membri Comisiei ar vrea să-l atragă pe președinte într-un conflict care nu-l privește.

Comisia s-a lăsat antrenată de spiritul belicos al deputatului care seamănă ca o mănușă, ca fel de a fi, cu un alt fost deputat, băgat tot de PSD (USL) în parlament, pe nume Remus Cernea și care până la final va sfârși cariera politică certat cu toți, chiar și cu binefăcătorii săi.

Oamenii care se informează cu adevărat n-au cum să cadă în capcane facile, în care anumiți vânători de imagine politică și parlamentară caută  poziții de challengeri pentru personalități, pe care, agățându-se de frânturi de adevăr, vor să le tragă în mocirla unor retorici.

Astfel, de ceva vreme, prin PSD a început și un concurs de cine e mai pesedist ca cine și care are mai multă vechime (nu și realizări!) în partid decât cine. În mod normal, după atitudinea pe care a avut-o n iunie, față de domnul George Maior, dl Pleșoianu trebuia sancționat atât la Camera Deputaților, cât și la partid. Spun asta pentru că, al dumisale comportament din timpul ședinței în care era invitat un om (trecem peste faptul că respectivul om tocmai muncise enorm pentru o întâlnire istorică a președintelui României cu președintele SUA ) a denotat mai degrabă lipsă de civilizație decât atitudine parlamentară.

„Sunteți plătit din bani publici! Ar trebui să fiți dat afară și retras de la post!” țipa, aproape cu spume la gură Pleșoianu, înspre cel care fusese cu mult, mult înaintea lui pesedist și care condusese Departamentul de Aderare la NATO, încă din Guvernul Năstase. Alo, domnule deputat Pleșoianu?! Cine vă credeți domnule și unde vă treziți (membru de comisie) încât trădați mentalitatea și tipologia diverșilor care insultă și umilesc prin restaurante pe motiv că ei plătesc?

În primul rând, dumneavoastră n-aveți cum vorbi în numele tuturor românilor, chiar dacă sunteți vremelnic cocoțat într-un parlament mult prea mare și din păcate mul prea generos cu mediocritatea. Comportamentul și ținuta dumneavoastră publică sunt de foarte multe ori în dezacord cu crezurile pe care susțineți că le enunțați.

Părerea mea este că deocamdată sunteți folosit fără să știți (sau poate că nu vă pasă!) din trei locuri, care se văd cu ochiul liber. Unu de-a „acolo”, altul de „dincolo” și unul din locul de unde vi se propagă și încurajează atitudinea agresivă și nepotrivită. În jocul elucubrațiilor nu luați în calcul faptul că nici cei pe care îi luați dumneavoastră la înjurături nu sunt chiar niște nimeni și cu atât mai puțin domnul Maior, care este unul dintre cei care chiar a făcut ceva pentru țara asta. Aveți cel mai recent exemplu, vizita făcută de Președinte acolo, muncită cap-coadă de George Maior și personalul de la Ambasadă. Dumneavoastră ce ați făcut pentru România, domnule deputat, afară de scandalurile astea care vă scot în evidență? Comportamentul dumneavoastră din iunie l-a surprins neplăcut și pe președintele comisiei, domnul Mihai Fifor, care chiar v-a atras atenția să vă potoliți și să vă comportați civilizat.

Mai simplu spus, trebuie să știți că e dreptul fiecărui om să răspundă sau să nu răspundă la o întrebare, să amestece sau să nu amestece lucrurile private cu cele publice, pentru că și comisie parlamentară fiind, nu cred că puteți fi mai presus de o instanță judecătorească. Poate că dumneavoastră ați prefera democrație „cu lanterna în ochi” și cu mâna în menghină, dar aflați că vremurile acelea au trecut demult.