Lansare O dimineață de sâmbătă

18 septembrie 2021

Joia viitoare, 23 septembrie, oar 18.00, în Aula (intrare din Calea Victoriei, prin spatele statuii lui Carol I) Bibliotecii Centrale Universitare Carol I, vă invit la lansarea cărții mele O dimineață de sâmbătă. Intrare liberă, inima deschisă, un prilej să ne întâlnim și să stăm de vorbă, să ne amintim de oameni frumoși, să retrăim bucurii, să visăm cu ochii deschiși. Vă aștept!

Din cartea Constantin Vodă-Brâncoveanu de Niculae Popescu (1914)

7 iulie 2021

image

image

V and me

30 iunie 2021

image

Proza 2010-2021

27 mai 2021

Rădeștius

11 mai 2021

image

image

image

image

image

Cella Serghi și Mihail Sebastian – frumusețea unei prietenii interbelice (VI)

29 aprilie 2021

Cella Serghi este de părere că Mihail Sebastian ar fi revenit cu multe completări atunci când ar fi scris un studiu despre opera lui Proust, dacă zarurile n-ar fi căzut atât de tragic.  „Nu ne putem despărți de cărțile și de amintirea lui decât cu sentimentul că această despărțire e trecătoare  și că, într-o zi nu prea îndepărtată, le vom regăsi”, scrie Mihail Sebastian în finalul studiului Corespondența lui Marcel Proust (București, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1939). „Mihail Sebastian nu le va regăsi. Dar aici, în acest volum, Corespondența lui Marcel Proust, noi îl vom regăsi pe Mihail Sebastian în fiecare rând în care retrăiește firesc și cu toate valențele sufletești ale prezentului subtilitatea proceselor de conștiință, atât de unduioase, cu ecouri atât de durabile, de tulburătoare, climatul intelectual și moral al scrisorilor de esență atât de puternic proustiană. Orientarea lui către scrisori, scotocirea lor pasionantă, a fost fructul unei înclinații naturale, al convingerii că aici, în aceste confesiuni, în aceste notații întâmplătoare, directe, va găsi elementele de reconstituire a celui mai discutat proces de creație, că numai tălmăcirea lor poate întregi imaginea, în gândul cititorilor, a unei pasionante personalități.”

Sebastian îl compătimea pe Proust, dar destinul lui avea să fie cumva similar

Serghi relatează că profesorul Al. Rosetti scria despre Mihail Sebastian în Revista Fundațiilor din septembrie 1945: „Ascuțimea judecății sale critice de care dă dovadă în studiul consacrat Corespondenței lui Marcel Proust, justifica speranța ca el să devină critic cu renume mondial. Scrisă în limba franceză, lucrarea de mai sus s-ar fi bucurat de adeziunea unui public internațional. Era în această intenție a lui Sebastian, de a depăși cercul strâmt al cititorilor și de a păși în arena internațională prin tratarea unor subiecte de interes general, o justă apreciere a propriilor sale forțe. Opera lui constituia o strălucită prefață pentru o bogată activitate viitoare.”

Scriitoarea consideră că, în critică, Mihail Sebastian a fost „sub multe raporturi” un nonconformist, apărător al bunului gust și adept al echilibrului și al unei tradiții literare clasice. Ea este de părere că, împreună cu Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ion Biberi Șuluțiu și alții, a luptat împotriva curentelor literare neosămănătoriste – „Ca și E. Lovinescu sau Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian lasă, mai presus de opera sa, exemplul unei conștiințe literare formate la izvoarele autentice ale valorilor universale.” Serghi conchide spunând că teatrul va rămâne creația cea mai expresivă, mai transparentă și mai concretă în ceea ce privește personalitatea și evoluția scriitorului – „căci de la Jocul de-a vacanța, în care eroul, ca și autorul, se izolează de viață, până la Ultima oră, când intră în arenă hotărât să învingă, Mihail Sebastian – cum va afirma Alice Voinescu – desfășoară filmul unei societăți cutremurate de patimi, sfâșiată de interese contradictorii, amețită de dorințe ale unei societăți scoase din echilibrul ei material și moral.”

În continuare, Serghi notează că profesorul Rosetti, care a fost unul dintre prietenii care l-au prețuit și iubit „cel mai mult” (după cum reiese din formularea scriitoarei), i-a indicat ca ea să scrie o monografie despre Mihail Sebastian. Ea mărturisește că a semnat un contract în acest sens. „Dar timpul pe care mi l-a cerut documentarea, greutățile scrisului, o anumită timiditate, neîncrederea în condeiul meu de eseist m-au făcut să întârzii. Au urmat vremuri confuze, pline de contradicții, când proletcultismul și demagogia își făceau loc cu coatele. Peste opera lui Sebastian a coborât pentru un timp tăcerea. Și poate că pe nimeni n-a durut mai mult această tăcere ca pe profesorul Rosetti – „acest om drag”, cum îl numea Lassaigne – acest om de omenie, înțelegător, calm și modest, acest erudit care sacrifica timpul necesar studiului filologiei și propriei sale opere pentru a fi un incomparabil editor și un mare prieten al nostru.”  Autoarea își amintește că l-a întâlnit pe profesorul Rosetti acasă la Mihail Sebastian. Ea relatează că tot atunci veniseră și profesorii Andrei Oțetea și Iorgu Iordan. „Făceam parte din grupul care înjghebase Universitatea liberă democrată. Înscriam elevi, sute de elevi, și cu fiecare din ei stăteam de vorbă.” S-a obținut și o sală, și cel care a primit cu bucurie să fie rectorul Universității a fost matematicianul Simion Stoilov. „Sebastian trebuia să țină o lecție despre Balzac, a doua zi. Am stat cu toții de vorbă în micul apartament din blocul de pe strada C.A. Rosetti. Aveam parcă toți aceeași vârstă, fiindcă ne însuflețea aceeași încredere în viitor. Și am plecat împreună.” C. Serghi scrie că nu mai ține minte străzile pe care a luat-o și nici când a rămas numai cu Sebastian, doar că de pe Știrbei Vodă au coborât pe Schitu Măgureanu și au intrat în Cișmigiu. Ea relatează că această experiență a inspirat-o și a fost ficționalizată într-un roman pe care l-a scris douăzeci de ani mai târziu [Gențiane].

Mihail Sebastian marcat de sinuciderea Norei Piacentini

„Sebastian îmi vorbea despre Nora Piacentini, care, cu câteva zile în urmă s-a sinucis, despre prietenia lui cu fermecătoarea și talentata actriță și cu Mircea Șeptilici.” Apoi reproduce cuvintele lui M. Sebastian: „În casa lor am citit Steaua fără nume. Încurajat de ei am acceptat să mi se joace piesa sub numele unui fost coleg de liceu de la Brăila.” Cella completează: „Lovinescu era bănuitor, intrigat de acest autor, de care n-auzise și care apare deodată cu o piesă excepțională.” Apoi completează că Sebastian revine la Nora Piacentini și îi reproduce cuvintele: „Când mă gândesc ce eforturi disperate au făcut oamenii ca să trăiască, să supraviețuiască și Nora se sinucide! Pe cât de mult am ținut la ea, pe atât de furios sunt acum. Îmi vine s-o scot din pământ, să-i cer socoteală, să ne certăm. Nu avea dreptul. Nu mai avem dreptul să fugim de răspunderi.” Autoarea scrie că Mihail Sebastian avea un comportament diferit față de cel obișnuit: „Ce schimbat era Sebastian! Altădată ponderat, indiferent, obosit, invidiind nepăsarea copacilor, avea acum accente de violență care aminteau de Camil.”

Serghi îl citează pe Felix Aderca, care scrie în Revista Fundațiilor: „Ce schimbare după 23 august!” – „Mihail Sebastian, care picase pe neașteptate, stătu deoparte, stingher, privind pieziș. Apoi sări de pe scaun enervat și zise cu glas îngroșat: «Revoluția agrară pe stradă și aici se face literatură!» Mihail Sebastian pleacă repede, coborând scările într-o fugă de neașteptat, cu o grabă febrilă.” Ea constată uimită ce schimbare s-a produs între cel care nota în Jurnal: «Unii simulăm mai bine, alții mai prost, unii câțiva ani, alții numai câteva ceasuri. La capătul lor vine, însă, iremediabil, întoarcerea la tristețe, ca întoarcerea la pământ» și cel care vorbea acum: „Trebuie să fim mai tari decât dramele noastre sentimentale. «Une nuit d’amour, un quart de roman», spune Balzac”

Răspunsul este relatat sub formă de dialog: „- Mie mi-au trebuit cinci ani, dragă Mihai, pentru un sfert de roman. Nu-mi place aventura, n-o înțeleg.” Și dialogul continuă: „- De ce? O aventură poate să se transforme într-o mare iubire. Nici iubirea nu știi cât durează. – Dar crezi că nu se va termina niciodată și asta e esențial. Aventura îți interzice orice iluzie, orice sentiment al infinitului. Dacă știi de la început că nu va dura, cum poți să fii fericit? «Est-ce que l’heure présente existe pour le condamné qui sait que l’heure suivantene lui appartient pas?», se întreabă Remy de Gourmont. E întrebarea pe care i-o pusesem lui Malparte! – Da, nu m-am gândit la asta! și Sebastian a rămas pe gânduri.” Apoi Cella Serghi scrie în paranteză: „Cine și-ar fi putut imagina că lui Sebastian ceasul următor nu-i aparține…”

Vestea morții lui Sebastian – „Moartea poate veni oricând”

 Ea constată că în volumul pe care M. Sebastian l-a scris despre corespondența lui Proust se găsesc niște rânduri tulburătoare, pe care le citează: „Aproape toate scrisorile lui Proust, chiar și cele din tinerețe, sunt scrise sub iminența sfârșitului. Gândul morții e mereu prezent în scrisori. Dacă primește o invitație sau propune o întâlnire, sau fixează un termen, Proust e obligat să adauge clauza pentru el actuală, mereu plauzibilă a morții care poate revoca totul.” – C. Serghi adaugă: „«Moartea poate veni oricând», spune Sebastian despre scriitorul pe care năprasnica boală de astm îl ținea de ani de zile într-o cameră fumegândă, cu pereții de plută.” Mai mult, conchide: „Neîmpăcat cu moartea lui Proust, nemângâiat, înduioșat de acest tragic destin, nu îi este dat lui Mihail Sebastian nici norocul modest de a-și presimți propria moarte, de a se pregăti pentru ea, de a se revolta, de a scrie un singur rând în lumina rece a apropierii ei.”

Tot C. Serghi citează din Jurnalul lui Sebastian: „Dar într-o zi te întâlnești cu tine la un colț de suflet, cum te întâlnești la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic.”  – „Creditorul se va prezenta a doua zi. Un camion îl va lovi, îl va zdrobi”, scrie sec autoarea Pânzei de păianjen. Apoi completează: „Dar noi nu știam. Nimeni pe lume nu știa că zarurile au fost aruncate”  și se întoarce la plimbarea din preziua fatidică: „Sebastian m-a condus până acasă, vorbindu-mi cu entuziasm despre sonetele lui Shakespeare. Și când să ne despărțim, ținându-mi mâinile într-ale lui, m-a privit grav: «Din ce substanță ești făcută tu/ Dacă milenii de înfățișări ciudate se-aseamănă cu tine». E Sonetul cincizeci și trei și ți se potrivește”  – „A zâmbit dar s-a întristat”, conchide Cella Serghi. Dialogul continuă. Nu știm însă dacă este unul exact sau reprodus aproximativ, ori imaginar:

„-Nu te-ai schimbat deloc, deși au trecut cincisprezece ani/ – Și anii războiului se numără dublu…Timpul făcea tumbe înainte-înapoi. – De ce suntem triști? m-a întrebat. – Am pierdut prea mulți prieteni pe drum.”

            Relatarea Cellei Serghi este dramatică: „A doua zi voi pierde pe cel mai bun prieten al meu, pe Mihail Sebastian. «– Cât de mult mi-a stricat nenorocul meu în viață», notase cândva în Jurnal. Când am ajuns la Universitate – cu întârziere, cum mi-e obiceiul – vorbea rectorul. Nu știam că anunțase de la început accidentul. Fratele lui Sebastian a venit în urma mea. Nici el nu știa. Sala era plină și parcă nimeni nu respira. Într-o tăcere mormântală, Stoilov continua să-i aducă elogii lui Sebastian. Așteptam ca dintr-o clipă într-alta să-i dea cuvântul. Credeam că e alături și făceam eforturi să-l zăresc, dar – consternată – aud: – Mihail Sebastian a murit. Dar el este unul din acei creatori care, murind, lasă în urmă, ca un alter ego, opera lui. – Nu-i adevărat! se aude un strigăt sfâșietor. Și fratele lui Sebastian fuge ca un nebun.”

Înmormântarea lui Mihail Sebastian – oroarea de a-i supraviețui mamei

 „La înmormântarea lui Mihail Sebastian, lumea cea multă, atât de felurită, atât de felurită, fiecare venind dintr-un alt mediu, nebănuind că se pot lega prin vreo punte, amintea viața socială complicată, geniul de a cultiva prietenia pe planuri diferite, nebănuite, ecoul unei vieți complexe, al unei neliniști fecunde, pe care parcă o mai trăisem cândva. Am simțit nevoia să-i vorbesc chiar lui despre nu știu ce lumină care schimba chipul oamenilor, despre unele corespondențe secrete între senzații și sentimente, despre durerea dozată pe fiecare față altfel, după alte legi misterioase, aș fi vrut să-l întreb cine e fiecare, de ce suntem acolo, cine a murit, când am zărit-o pe nefericita lui mamă. Și mi-am amintit că în timpul bombardamentelor, Sebastian căuta să-și scuze absențe lungi – «Stau lângă mama tot timpul, n-o părăsesc nicio clipă, pentru a nu-i pricinui griji»

Câtă delicatețe și abnegație proustiană în această teamă de a nu-i pricinui griji! Și, desigur, nimeni nu ar fi înțeles mai bine aceste rânduri dintr-o lungă și sfâșietoare scrisoare pe care Proust, după moartea mamei sale, o scrie doamnei Strauss: «Un singur lucru mi-a fost cruțat. N-am avut chinul de a muri înaintea ei și de a simți oroarea care a fost pentru ea acest lucru.»”

          Cella trage deznădăjduită concluzia: „Și tocmai Sebastian, tocmai el, cel mai atent, mai iubitor copil va pricinui mamei lui această oribilă durere, acest chin de neîndurat: oroarea de-ai supraviețui. Am înțeles atunci că numai o sensibilitate asemănătoare, numai o formație sufletească identică ar fi putut să redea noblețea, puritatea, farmecul și infinita tristețe a scrisorilor în care apare mama, și să înțeleagă locul pe care aceasta l-a ocupat în viața și în opera romancierului francez: «Dacă viața mi-ar cere într-o zi s-o dau pentru ceva, pentru o revoluție, pentru o dragoste, pentru o prostie, gândul că mama ar suferi pentru mine, în halul în care suferă azi, ar fi ca un act de teroare», îi spune Sebastian Jurnalului său.”

            Despre „nefericita mamă” lui Mihail Sebastian C. Serghi mai scrie că nu a avut curajul să se apropie și nici să rămână. – „Nu știu cât am umblat și cum a apărut Camil lângă mine. Niciunul din noi n-a scos un cuvânt. Am mers mult, am mers alături, lipiți unul de altul, ca pe vremuri, când nu voiam să ne despărțim și n-aveam curajul să ne mărturisim gândul, n-aveam curajul să ne oprim.”

            Moartea prietenului lor comun, Mihail Sebastian, devine deci prilej de reapropiere. Plimbarea alături de Camil Petrescu o face să se întrebe: „Te vindeci vreodată de o mare iubire? (…) O iubire nouă nu vine peste cea care mocnește sub propria ei cenușă și refuză să moară de tot și nu te lasă să mori de tot?” 

(Sfârșit)

Notă 1: Am scris acest studiu între mai 2020 – aprilie 2021, cu o întrerupere de 6 luni. O bucată de vreme am avut alături, pe masa de lucru, cartea Corespondența lui Marcel Proust, publicată de Mihail Sebastian în 1939 la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, exemplarul care poartă dedicația autorului pentru Cella Serghi și care i-a fost oferit acesteia în 1942. Pe pagina de gardă a cărții, Mihail Sebastian a scris: „Cellei Serghi – prea târziu pentru un autograf – (semnătura olografă) Dec.1942”.

Tirajul respectivei cărți a fost de 26 de exemplare, care n-au fost puse în circuitul public. Mulțumesc Bibliotecii Centrale Universitare Carol I București pentru această oportunitate.

Notă 2: Pasajele prezentate sunt extrase din cartea Cellei Serghi, Pe pânza de păianjen a memoriei, Polirom, Iași, 2018.

Notă 3: Ar fi utilă completarea acestui studiu, în oglindă, cu pasajele despre Cella Serghi pe care Mihail Sebastian le-a publicat în jurnalul său.

Cella Serghi și Mihail Sebastian – frumusețea unei prietenii interbelice (V)

19 aprilie 2021

În interminabilul joc al publicării romanului Pânza de păianjen, Mihail Sebastian cade la mijloc, fapt reflectat de o scrisoare pe care Camil Petrescu i-o trimite Cellei Serghi, în care îi scrie că se consideră insultat. Printre altele îi mai spune: „Te-ai înfuriat la telefon, ai făcut gălăgie și mi-ai aruncat cu dispreț că Mihail Sebastian ți-a promis că ți-l va publica [romanul] de Ziua cărții. Ți-am spus – acum un an – să-ți fie de bine și să ți-l publice d. Mihail Sebastian, care poate aceasta.” În discuțiile despre exigența cu care trebuie tratat romanul, vine rândul lui Camil Petrescu să-l invoce pe Mihail Sebastian, faptul că în forma în care era la data scrierii respectivei scrisori, ar fi întrunit și punctele de vedere ale lui Liviu Rebreanu, Camil Baltazar și Mihail Sebastian „cel din primăvară”.

Camil Petrescu: „Un singur scriitor este capabil să scrie astăzi un roman mare, eu!”

            Multă vreme Cella Serghi crezuse despre Sebastian este lipsit de spirit critic și pentru a demonstra că s-a convins de contrariul citează o adnotare din Jurnalul acestuia, în care scrie despre Camil că mai degrabă îl deprimă decât îl surprinde. Sebastian povestește că într-o seară, la Gambrinus, Camil Petrescu i-a mărturisit că un singur scriitor este capabil astăzi să scrie „astăzi” un roman mare „acela sunt eu”. Sebastian notează: „Mi-e imposibil să-mi explic candoarea lui, e așa de inteligent și totuși așa de profund naiv!”. Câteva zeci de pagini mai în spate, Serghi revine indicând sursa: Manuscriptum, 2, 1976, anul 7, în care reapare afirmația lui Camil Petrescu: „Dragă Sebastian, un singur om e în stare să dea un roman mare și acela sunt eu.” De data aceasta afirmația apare fără „astăzi” – cuvânt esențial în context.

Aflăm că într-o scriere din 1938 numită Panorama deceniului literar 1940-1950, Alexandru Piru menționează că tripleta Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian recomandă publicului romanul unei noi scriitoare, Cella Serghi. Din acest motiv, scriitoarea se teme, în special pentru Camil Petrescu și Mihail Sebastian, despre care știa că aveau destui dușmani pe care îi și vedea năpustindu-se asupra ei.

Un alt moment la care Serghi face referire este acela în care evocă lecturarea unei prefețe de Teodor Enescu (scrisă în 1972 la Introducere la monografia lui Lucian), sub titlul Un critic de artă francez în fața artei române moderne. În ea este vorba despre Jacques Lassaigne, care a venit în România mai întâi la douăzeci și trei de ani și care a revenit în 1935, la invitația profesorului Dimitrie Gusti. A făcut parte din una dintre echipele sociologice ale acestuia și a luat parte la redactarea monografiei unui sat din Transilvania.  Munca s-a pierdut, după cum mărturisește chiar Lassaigne, în bombardamentul locuinței lui Mihail Sebastian, căruia i le lăsase în depozit pentru o eventuală traducere.

În opinia Cellei Serghi, Mihail Sebastian remarcă foarte bine faptul că în Cartea Mironei (în care pictorița Marta Lena are cu totul altă biografie, cu un tată „mardeiaș în alegeri” care își găsește de lucru pe la casele oamenilor), scriind „Schimbarea datelor biografice atrage numeroase consecințe în viața personajului.”

Cella Serghi scrie că în 1945, după moartea lui Mihail Sebastian, a apărut în Revista Fundațiilor articolul ei „Marginalii la corespondența lui Proust, de Mihail Sebastian”. Urmează evocarea unei amintiri în care ea l-a întrebat dacă a citit scrisorile [lui Proust] către doamna Strauss. Serghi mărturisește că, la auzul întrebării, privirea lui Sebastian a devenit de un verde intens. Sebastian întreabă: „Doamna Strauss?”  iar ea îi spune că a fost fiica lui Halévy, autorul Ebreei și care întâia dată a fost căsătorită cu compozitorul Georges Bizet.” Cella scrie că n-a mai avut liniște până nu i-a împrumutat volumul: Lettres à Madame et Monsieur Emile Strauss.

Detaliile legate de scrisori l-au interesat și exaltat pe Sebastian, după cum scrie ea: „Deci doamna Strauss a purtat pantofii roșii!” mi-a telefonat a doua zi emoționat, ca și când el ar fi însoțit-o într-o seară pe aceea care avea să devie, măcar pentru unele episoade, ducesa Oriane. Și când a închis cartea peste ultima filă m-a chemat din nou: „Am să scriu o carte despre corespondența lui Marcel Proust.” – „Portretul doamnei Strauss, cu privirea adâncă, orientală, într-un chip de copil, de Elie Delauney, apoi acea «photographie à la violette» în care ochii îi sunt mai profunzi, gura și mai dezorientată, mai tristă… dedicația lui Proust – pe exemplarul Le Côté de Guermantes II: «D-lui și D-nei Emile Strauss, rugându-i să citească episodul pantofilor roșii pe care într-o seară m-am dus să-i aduc»”

Serghi mărturisește că după această experiență a înțeles că „numai această hotărâre putea să domolească și să facă suportabil un preaplin sufletesc, o pasiune literară ale cărei rădăcini erau în adolescență – și poate și mai îndepărtat – căci există, dincolo de toate deosebirile de naștere și mediu, trăsături sufletești asemănătoare, înțelegeri structurale, potriviri înnăscute. Există familii și spirite care au o realitate obiectivă.”

„În 4000 de pagini nu există nicio scenă de amor fizic”

 Autoarea cărții Pe firul de păianjen al memoriei scrie că „însemnările pe margini și sublinierile lui Mihail Sebastian în volumul pe care i-l împrumutasem, Scrisori către doamna Strauss, luminează puternic nu numai secretul de creație uluitor în opera lui Proust, dar și ceea ce azi ne emoționează atât, pasiunea proustiană rămasă cu intacta prospețime a adolescenței neliniștile intelectuale, căutările, psihologia lui Mihai Sebastian, care spune: «Corespondența lui Proust ne duce în camera obscură a romanului său, acolo unde, printr-o lentă și secretă creștere, s-au clarificat strălucite victorii de artă și cunoaștere.»”

            Ea notează că din interacțiunea lui cu opera și viața lui Proust suntem ajutați să definim și primim interesante răspunsuri în ce privește personalitatea lui Mihail Sebastian, adică o potrivire structurală dintre admirator și maestru, deci nu doar deschid orizonturi pentru viața și opera lui Proust. Toate acestea rezultă dintre „notările pătrunzătoare și fine, analiza minuțioasă și intimă a acestei corespondențe, spiritul disociativ, inteligența critică, înțelegerea arătată pentru hipertrofia vieții afective, înțelegerea și semnificația amintirii.”

            Ea mai scrie că este deosebit de emoționată „în lumina sfârșitului tragic al lui Mihail Sebastian” de paginile unde stăruie asupra morții lui Proust. – „Atât de mult lipsește până și umbra presimțirii, neliniștea cât de vagă a propriului său destin în tot ce scrie despre moartea scriitorului francez, încât aceste rânduri ni-l fac și mai viu, cuvântul «moarte» pe care-l pronunță atât de des le dau un ciudat surplus de viață. Rând pe rând, cu excepționale posibilități de analiză, de amănunțire pe diferite compartimente a corespondenței, cu o dragoste pentru adevăr care e pe măsura pasiunii lui proustiene și a talentului său, Mihail Sebastian va arăta toate paradoxurile din destinul literar al lui Proust.” 

            Cella Serghi mărturisește că pentru a risipi învinuirea de prolixitate, Sebastian reproduce extrase din scrisori, exemple de infinite scrupule pe care romancierul le avea înainte de a folosi un amănunt, o anecdotă: „Trebuie, înainte de orice, să subordonez totul, să nu mă las antrenat în hazul unei anecdote și să nu dau unui amănunt nicio linie mai mult decât trebuie să comporte echilibrul romanului. Lucrarea aceasta, al cărui titlu rău ales înșală puțin, este atât de minuțios compusă, încât ultimul capitol al ultimului volum a fost scris după primul capitol al primului volum.”

            În ceea ce privește felul cu care redă și comentează o scrisoare a lui Proust către doamna Strauss, Cella este de părere că Sebastian posedă un stil admirabil. Ea susține că n-o poate reproduce decât fragmentar: „Fiecare scriitor e obligat să-și formeze limba sa, după cum fiecare violonist este obligat să-și formeze sunetul său… Și între sunetul cutărui violonist mediocru și sunetul (pentru aceeași notă) a lui Thibaut, există un infinit mic, care e o întreagă lume …Singurul fel de a apăra limba e s-o ataci. Căci nu reziști, nu faci bună figură față de scriitorii de altădată, decât cu condiția de a fi încercat să scrii cu totul altfel decât ei. Și când vrei să aperi limba franceză, în realitate scrii exact contrariul francezei clasice. Exemplu: revoluționarii Rousseau, Hugo, Flaubert, Maeterlink rezistau lângă Bossuet.”

Mihail Sebastian contestă „imoralitatea” operei „cu hotărâre”. Acesta spune că în 4 000 de pagini, câte numără romanul, nu există nicio scenă de amor fizic, nicio pagină de senzualitate „căci până și episoadele devenite între timp clasice ale naratorului pentru Albertine sunt, din acest punct de vedere, de o stranie castitate și în orice caz de o totală lipsă de detalii fizice.” Serghi scrie că în lumina corespondenței Mihail Sebastian va spulbera și învinuirea de frivolitate pricinuită de îngrămădirea amănuntelor, de descripții prea minuțioase, arătând necesitatea lor pentru construirea unui personaj, a unui moment și a unei epoci – „Este emoționant să constatăm cât sunt de proustiene, prin adâncimea și muzicalitatea lor specifică, frazele lui Mihail Sebastian în această lucrare.” Cella S. mai scrie că și acolo unde Sebastian și Proust se deosebeau foarte mult, în ceea ce privește strategia literară și reclama pe care Proust o făcea cărților sale, Sebastian este cel care a căutat „în lumina scrisorilor” să-l facă pe autorul francez înțeles și iertat – „Aceste cărți sunt singura lui legătură cu lumea. Cu cât raza lor de influență va fi mai întinsă, cu atât viața lui personală va avea mai multe ferestre deschise spre viață, spre această viață care îi este interzisă.”

Serghi mai notează că lungimea romanului i-a putut face pe cei care au citit la întâmplare numai unele volume, să-i atribuie autorului anumite preferințe ale personajelor lui, să-l facă responsabil pentru anumite păreri. Într-o scrisoare subliniată de Mihail Sebastian,  apare: „Ceea ce mă plictisește la acest Côté de Guermantes, îi scrie Proust doamnei Strauss este aerul atât de dreyfusard că va compensa, și aceasta din pricină și prințesa de Geremantes sunt dreyfusari și Swann la fel, pe când ducele și ducesa nu sunt.”

Cella Serghi și Mihail Sebastian – frumusețea unei prietenii interbelice (IV)

31 martie 2021

O altă întâmplare trăită de Mihail Sebastian și transformată în literatură este cea care a fost cuprinsă în Fragmente dintr-un caiet găsit, la capitolul Dintr-o călătorie în Normandia, despre momentul tăierii unui platan. Tensiunea dinaintea momentului prăbușirii este descrisă de Sebastian – „lucrătorii, automobiliștii și trecătorii se dăduseră respectuoși la o parte, făcând gol în jurul lui, pe o rază de cinzeci de metri”. În această situație, Cella indică Jurnalul, ca sursa care surprinde momentul care a inspirat scrierea: „Mă oprisem cu Camil la șosea (…) Ce m-a surprins erau oamenii care se sileau să ridice copacul. I-am numărat. Peste cinzeci”. Autoarea face apoi o trimitere la capitolul Izvoare și chei din cartea Corespondența lui Marcel Proust, în care Sebastian se întreabă care este hotarul dintre ficțiune și realitate și în ce măsură spiritul de invenție colaborează cu spiritul de observație – „prin ce transformări trece un fapt autentic pentru a deveni un element de roman, care este unghiul de refracție care deplasează în literatură imaginile luate din viață, lucru care se întâmplă în cele mai multe cazuri, chiar când punctul de plecare a unei situații este real, desfășurarea ulterioară capătă cu totul alte direcții.”

Povestea Pânzei de păianjen. „Mi-aș ucide mama dacă m-aș sinucide!”

Într-un alt registru, Cella Serghi se întreabă de ce a decis să-i dea lui Sebastian să-i citească manuscrisul, și nu lui Camil Petrescu, și de ce a așteptat cu înfrigurare părerea lui Liviu Rebreanu. Pe de altă parte, Sebastian a fost cel care a ezitat să primească manuscrisul, pe motiv că o să se supere Camil Petrescu pentru că nu l-a citit el primul. Cella îi mărturisește că se teme ca manuscrisul să fie citit de C.P. – „e în stare să-l arunce după primele pagini” și notează că era la capătul puterilor și abia își ținea lacrimile, în timp ce Sebastian răsfoia cu discreție manuscrisul, așteptând-o să-și revină. Scena continuă cu viitoarea autoare a Pânzei de păianjen care își toarnă un pahar cu apă din carafa pe care o avea pe masă și scoate din bufet o sticluță din care își toarnă câteva picături. Crezând că este vorba despre o tentativă de suicid, Sebastian, alb la față, sare și îi prinde brațul, răsucindu-i-l. Cella îi spune că este vorba despre un calmant, iar Sebastian recunoaște că s-a gândit la o tentativă de suicid. C. S.  infirmă, iar Sebastian o întreabă dacă s-a gândit vreodată. Ea recunoaște că s-a gândit de mai multe ori, însă deși pare o soluție a preferat să spună „piei satană!”. Întrebată fiind de către Mihail Sebastian dacă consideră suicidul o lașitate, Cella îi răspunde că ar considera că își ucide mama dacă s-ar sinucide. Sebastian răspunde: „Ai dreptate. Teribil de scump plătim dragostea ei!” apoi îi spune că a rămas tânără, în timp ce el e mai sceptic. Cella îl întreabă cum se poate îndrăgosti dacă e sceptic și, implicit, cum poate scrie dacă nu e îndrăgostit. Sebastian răspunde cu o întrebare: „dar dacă nu ești iubit?”.

Maieutica dintre cei doi continuă, Cella îndemnându-l să-și spună că cel care nu îl iubește e un prost. Sebastian întreabă dacă asta poate împiedica suferința, C. Serghi declamă că nimic nu te împiedică să suferi – „sufăr, deci exist” spune ea. Mihail Sebastian îi mărturisește că e uimit și o întreabă dacă are o conștiință chiar atât de liniștită. Ea infirmă, spunând că are una chinuitor de neliniștită. La afirmația scriitoarei că viața este plină de surprize, Sebastian decretează: „dumneata ești plină de surprize, nu mă mir că ai făcut atâtea victime.”  Ea îl întreabă în glumă cum de a scăpat, iar Sebastian se apără spunând că tot orașul vuia că o iubește Camil Petrescu. Cella dă replica și spune că ea îl iubea pe Camil. Sebastian completează că nu i se pare că ea ar fi suferit fascinația personalității lui C. P., apoi folosește un citat din Flaubert: „Dacă l-aș vedea pe Shakespeare în carne și oase, aș muri de spaimă” dar răspunsul Cellei vine prompt: „Flaubert știa cine-i Shakespeare. Eu nu știam nimic despre Camil, cum nici el nu știa nimic despre mine.” Sebastian vrea să afle dacă eroul cărții (Pânza de păianjen) e Camil Petrescu. Cella îi spune că nici măcar nu există în carte, ceea ce o face să constate că Sebastian s-a luminat la față și tot el recunoaște: „Mi-ai luat o piatră de pe inimă!”

Camil Petrescu: „Știu că l-ai citit… de ce să mă supăr?”

Serghi completează: „Nu voi reda aici cuvintele lui Sebastian, răspunsul așteptat cu atâta înfrigurare în zilele cenușii, lungi, în nopțile albe care au urmat. Nu știu cât m-ar ajuta memoria și nici cât credit mi s-ar acorda.” În completarea acestei discuții care avea loc în 1936, Cella alipește un text publicat de Mihail Sebastian în Revista Fundațiilor, cu trei ani mai târziu: „Totul arată în opera Cellei Serghi: excepționale daruri de sensibilitate și expresie au fost aici dominate și călăuzite de o voință proprie de a crea peste orice improvizație, peste orice diletantism. Un dar de observație minuțioasă , exactă, notată pregnant cu o rară putere de viață și relief ultimului detaliu, iar în al doilea rând un simț de poezie, care trece dincolo de spectacolul imediat al vieții, și proiectează o lumină peste cele mai derizorii fapte, gusturi sau lucruri.”

            După citirea manuscrisului, Sebastian îi spune că i-a fost o frică mortală că l-ar fi putut găsi pe Camil Petrescu în carte, în pofida asigurărilor date de autoare, sub forma unui „erou” care îi va semăna, „că va fi un Camil camuflat, dar recognoscibil ciuntit, minimizat.” îi mărturisește Cellei Serghi: „L-ai eliminat cu o conștiință de scriitor care scrie numai despre ce și-a propus, și-și cunoaște limitele, dar în limitele de care vorbesc intră Balcicul și Mangalia cu toată poezia lor, adolescența cu tot amarul ei și portretul tatălui, care salvează frivolitatea Dianei, dă cărții o pondere, un lest neașteptat. Totuși, ai trecut prea ușor peste moartea tatălui, și oricum, trebuie să mai lucrezi.”

            Deși îi promisese lui Mihail Sebastian că nu îi va divulga faptul că i-a dat să citească viitorul roman Pânza de păianjen înaintea lui Camil Petrescu, Cella, povestește cum „Într-o seară, la Corso, Camil, binedispus, tandru cum era rareori, m-a întrebat dacă am găsit o dactilografă”. C. Serghi insistă, spunându-i că înainte de a fi bătut la mașină ar dori să fie citit de cineva, să se convingă chiar ea că merită dactilografiat. Camil încearcă s-o convingă că ideea nu e bună și că ea înseamnă o tăiere a crăcii de sub picioare, argumentându-i că un text care este greu de descifrat, cu ștersături și îndreptări îi dă celui care-l citește sentimentul de a-l arunca. Ea îl informează însă că textul a fost citit de cineva care nu l-a aruncat. Camil îi răspunde că depinde cine este acea persoană, iar Cella Serghi îi divulgă că este vorba despre Mihail Sebastian. Mai mult, îi spune că lui Sebastian i-a plăcut. La auzul acestei vești, Camil a cerut plata și s-a sculat grăbit de la masă, viitoarea romancieră urmându-l fără să mai scoată nici un cuvânt. Ajunși la Camil acasă, acesta i-a telefonat lui Sebastian pentru a se interesa direct de la el ce impresie i-a făcut – „Ei, cum e? Știu că l-ai citit…De ce să mă supăr? Eu nu l-aș fi citit nescris la mașină, și, oricum, n-aveam timp.” Cella scrie că la auzul celor spuse de Sebastian, fața lui Camil Petrescu s-a luminat. „Chiar așa?” a întrebat Camil, apoi a cerut să i se spună cum îl percepe în comparație cu romanele unor scriitoare cunoscute, pe care i le-a enumerat. Concluzia lui C.P. a fost „chiar dacă exagerezi, tot e bine”, spunându-i lui Mihail Sebastian că a doua zi la prânz vor sta de vorbă.

Liviu Rebreanu: „ești amorezat de autoare?”

            O veste bună îi aduce Mihail Sebastian, Cellei, când îi spune că Liviu Rebreanu a acceptat să-i citească romanul. Ea povestește că Sebastian, care gâfâia ca după un meci greu câștigat, i-a spus că vrea să i-l ducă imediat. Ea îi răspunde că vrea să-l recitească, să-l revadă, să-l refacă”, dar Sebastian se opune, spunându-i că dacă îl mâzgălește, Rebreanu n-are să-l poată citi. Cella se interesează cum de a acceptat Rebreanu. Mihail Sebastian îi dezvăluie că Rebreanu l-a întrebat mai întâi dacă este amorezat de autoare, iar răspunsul lui a fost: „are talent!” Rebreanu insistând cu întrebarea inițială, Sebastian și-a menținut răspunsul. Rebreanu a întrebat apoi dacă și Camil e de aceeași părere, iar Sebastian i-a mărturisit că (C. Petrescu) n-a citit romanul – „Lui Rebreanu nu-i venea să creadă”. Sebastian îi povestește Cellei că a căutat să-i explice lui Liviu Rebreanu de ce romanul n-a fost citit și de Camil, spunându-i că pregătește doctoratul și n-are timp. Cella Serghi relatează că, la auzul motivației, Rebreanu ar fi zâmbit, ca de șotia unui copil, decizându-se să-l citească. Deși autoarea a încercat să-l convingă pe Sebastian să-i mai lase două zile manuscrisul, acesta nu s-a lăsat înduplecat.

            Hotărârea Cellei Serghi în a realiza romanul vieții era evidentă. – „Eram și eu hotărâtă să-mi închin toată viața, dar nu scrisului, ci acelui manuscris, pe care-l aveam în față și pe care, cu cât îl reciteam, cu atât mă nemulțumea.” C.S. se înfuria când Sebastian îi spunea că eroina romanului, Diana, e frivolă și că a trecut prea ușor peste moartea tatălui ei (în roman). Mihail Sebastian îi spunea că a reușit mult, dar nu destul și că trebuie să fie mai exigentă, îndemnând-o să recitească manuscrisul, asigurând-o că își va da seama singură. Sugestia lui Mihail Sebastian o pune pe gânduri și Cella chiar va dezvolta partea sugerată de autorul Jocului de-a vacanța.

Deși încă nu o citise, Camil Petrescu și-a menținut suspiciunea legată de entuziasmul lui Mihail Sebastian față de cartea Cellei Serghi, întrebând dacă nu cumva M.S. e îndrăgostit de ea. Din toată evaluarea făcută în jurul manuscrisului, reiese că tot Sebastian este cel care și-a arătat adevărata prietenie găsind timp și răbdare să ia cele cinci sute de pagini, scrise de mână, mâzgălite, să le citească, dar și să-i vorbească despre carte lui Liviu Rebreanu. În demersul lui de a citi manuscrisul, Mihail Sebastian nu s-a axat pe gafele din text.

„Și Proust era indignat că Sainte-Beuve n-a scris despre Baudelaire!”

Prin scrierea cărții, Cella își dorea eternitatea despre care îi vorbise Mihail Sebastian în legătură cu jurnalul lui Jules Renard: „După moarte, să fii mai viu decât un om viu, iar amintirea ta să fie mai reală decât o prezență fizică.”

În 1939, în Revista Fundațiilor, Mihail Sebastian scrie: „Totul arată în opera Cellei Serghi că excepționalele daruri de sensibilitate și expresie au fost dominate, călăuzite de o voință proprie de a crea peste orice improvizație, peste orice diletantism.” Cu toate acestea, autoarea e de părere că Pânza de păianjen n-ar fi apărut dacă romanul nu ar fi fost citit înainte de Mihail Sebastian și Liviu Rebreanu, Camil Petrescu nemaiputând împiedica apariția cărții, așa cum se pare că ar fi încercat. Atitudinea lui C.P. ar fi fost determinată de furia pe care i-a generat-o emanciparea și mărturisirea publică a emancipării autoarei. De altfel, ea i se confesează lui Sebastian cu privire la scepticismul față de faptul că Petrescu ar scrie vreodată ceva despre cartea ei. Ca să o tachineze, Sebastian oferă un răspuns în stilul caracteristic: „Proust era și el indignat că Sainte-Beuve n-a scris despre Baudelaire.” Cellei nu doar că nu-i ardea de glumă, dar își manifestă în continuare îngrijorarea, presupunând că Petrescu nu doar că nu o va ajuta să-și găsească un editor, dar o va împiedica să-și publice cartea, crezându-l în stare de orice. Sebastian încearcă să o liniștească, spunându-i că are girul lui Rebreanu și pe al său, fapt care îl va împiedica pe Camil să rămână indiferent. Cu toate acestea, Mihail Sebastian încearcă și o explicație a comportamentului prietenului lor: „ceea ce îl indignează e că ai putut șterge cu buretele existența lui, că nu s-a găsit în carte, decât într-un episod secundar, o conferință la Balcic.”

De Ce Citim

28 martie 2021

image

O frunză din copacul de la căpătâiul lui Mihail Sebastian

Cella Serghi și Mihail Sebastian – frumusețea unei prietenii interbelice (III)

26 martie 2021

O relatare cu un anumit umor negru este surprinsă de Cella Serghi în Pe firul de păianjen al memoriei. Mihail Sebastian vine și îi spune „Camil te iubește!”, scriitoarea îl întreabă cum a ajuns la această concluzie și dacă i-au fost făcute confidențe. Sebastian îi mărturisește că a văzut cum Camil Petrescu a notat numele Cellei Serghi în rubrica de asigurare în caz de accident, existentă pe un biletul de avion pe care și l-a cumpărat. La auzul veștii, Cellei i s-a strâns inima, pentru că era vorba de o asigurare în caz de deces. Concluzia este formidabilă: „aș fi vrut să mă aleagă pentru viață”. Culmea este că avionul în care Camil Petrescu zbura spre Viena era să se prăbușească, redresându-se în ultima clipă.

„Eu i-am cerut o prefață, nu o anumită prefață.”

Serghi mărturisește că după apariția, în 1934, a volumului De două mii de ani, în ce privește discuțiile create în jurul prefeței lui Nae Ionescu, n-a fost de partea lui Mihail Sebastian. Scrie însă că romanul i-a mers la inimă. – „Substanța cărții izbutește a se organiza într-o lume proprie (…) E drept că Mihail Sebastian își ține în frâu imaginația, își diriguiește prea lucid povestea, e prea muncit de probleme, prea intelectualizat. Totuși, paginile cărții au o poezie, un sens al tragicului, al prăbușirii, paleta sensibilității autorului dându-i lumini și umbre de legendă (…) De două mii de ani înfățișează procesul de conștiință al unui om care trăiește un moment de răscruce al orgoliului său, în care înțelege că destinul lui e legat de al poporului și totuși încearcă să i se opună, să-și apere individualitatea.”   

Supărarea Cellei Serghi pe Mihail Sebastian pentru că, prea curat sufletește fiind și prea fascinat de acrobațiile intelectuale ale profesorului său, nu vede doza de lichelism care altera și șubrezea personalitatea lui Nae Ionescu. – „Mihail Sebastian s-a înșelat, fiindcă nu și-a dat seama că Nae Ionescu nu crede în ceea ce gândește, ci gândește și crede în ceea ce vrea, în ce-i folosește, că era un om politic în sensul peiorativ al cuvântului, dar nu era un om (…) Firește, într-o zi Sebastian a deschis ochii, într-o zi a văzut că există mari scamatori intelectuali în stare să scoată în slujba oricărei politici dialectica cea mai potrivită (…) într-o zi și-a dat seama ce aberație înseamnă o mare inteligență fără cinste sufletească, fără generozitate, fără scrupule, fără elan.” C. Serghi conchide spunând că greșeala lui Sebastian a fost că din dorința de a fi obiectiv face o regretabilă confuzie între tineretul dezabuzat, fără busolă, și evreul care devine țap ispășitor în această orânduire. – „Sebastian îi ceruse lui Nae Ionescu prefața în 1931 și acesta i-a dat-o în 1934, pe parcursul celor trei ani alunecând spre fascism.” Mai mult, M.S. adoptă o atitudine pacifistă argumentând că Nae Ionescu a fost înainte de 1933 directorul democrat al unui ziar democrat, prietenul său cel mai bun dar și directorul de conștiință al unei generații„Mi se părea, în primul rând foarte firesc să cer omului care-mi călăuzise primii ani de tinerețe, o judecată directă asupra unei cărți ce trebuia să-mi lămurească cel puțin în intenția mea o sumă de întrebări hotărâtoare.”  

C. Serghi scrie că deși în 1933, Nae Ionescu se alăturase Gărzi de fier, Sebastian se simte obligat să-i publice prefața „fiindcă noblesse oblige” dar și argumentează: „eu i-am cerut o prefață, nu o anumită prefață”. Scriitoarea este de părere că M.S. răspunde prin magistrale pagini în Cum am devenit huligan.   

Când Cella S. a recitit romanul De două mii de ani, se întreba cum de a reușit Mihai Sebastian să creeze personaje cu opinii atât de diferite, de la extrema stângă la extrema dreaptă și se întreba pentru ce e nevoie de atâtea opinii când există numai bogați și săraci. Totuși, ea scrie și despre tristețea și stupoarea cu care îi privea Sebastian pe cei mai intimi prieteni care ajunseseră să aprobe cruzimile legionare, bătăile și care își justificau prezența alături de ei „sub pretextul rizibil a unui nou climat spiritual”. Cella se referă la Nae Ionescu probabil, când scrie despre răspunsul pe care Sebastian l-a primit de la cel mai bun prieten atunci când, în septembrie 1936, un student a fost bătut cu frânghii, la sediul gardist: „Foarte bine i-a făcut. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac o altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam și merită aceeași soartă.” Și da, pe bună dreptate notează că s-ar putea să recitească acele rânduri și să nu-i vină să creadă.

„Ce-o să spună Camil dacă află?”

În perioada aceea mi-am păstrat un singur prieten, pe Mihail Sebastian, scrie Cella Serghi. – „Îl vedeam aproape zilnic. Era obosit și trist. Purta cu decență o mare suferință, o nefericită dragoste de care nu vorbea.” C. S. scrie că a aflat mai târziu numele adevăratei Ann, eroina romanului Accidentul, dar încă de pe vremea când cartea nu exista; se arată surprinsă că actrița (Leny Caler) pentru care cu ani în urmă suferise și Camil Petrescu, va răvăși și viața lui Mihail Sebastian. În încercarea de-al face să depășească tristețea, Cella Serghi îi descria frumusețea Predealului iarna, avântarea, zborul prin spații – „nesfârșite curse pe pantele albe sau cu genunchii îndoiți sub baldachinul brazilor încărcați ca niște crengi cu boule-de-neige, viața de cabană, poezia ei aspră, izolarea de lumea orașului, nepăsarea față de grijile ei, fericirea schiorului.”

Sebastian o ironizează amical pe Cella când aceasta spune că oamenii, deși par mici, totuși îndrăznesc să se măsoare cu natura, care este stăpâna absolută: „ai îndrăznit mai sus de Cioplea? Urmează o întreagă discuție despre gelozia Cellei Serghi pe două sportive, destul de urâțele, parte a unui grup cu care mersese să schieze la Poiana Brașov. Ea era îndrăgostită de un brașovean, pe nume Georges. Sebastian asculta toate aceste confesiuni cu interes, punând din când în când câte o întrebare: „nu exagerezi?” , „și ce s-a ales de amorul tău?”, „și ai renunțat la schi?” sau la câte o destăinuire mai amuzantă „Sebastian râdea cu poftă”.

O altă temere pe care i-o împărtășește Cella Serghi lui Mihai Sebastian este aceea despre dificultatea de a avea încă o copie dactilografiată a romanului la care scria (Pânza de păianjen) și de temerea că după toată această muncă interminabilă de scriere și transcriere într-o zi se va spune că romanul i l-a scris Camil Petrescu. La auzul acestei afirmații, Sebastian zâmbește și o întreabă când i-l va da (lui C. P.) să-l citească, dar Cella îi spune „aș vrea să-l citești tu”. Mărturisește că era pentru prima dată când îl tutuia. Sebastian este temător și o întreabă ce o să spună Camil „știi cât e de orgolios” ea îi dă însă asigurări că n-o să afle.  

            Povestind despre factorii care influențează crearea unui roman, Cella îl parafrazează pe Sebastian care la 18 octombrie 1935 notează în Jurnal că după ce a văzut un accident pe Bulevard e sigur că o să poată scrie și că e inspirat. Scriitoarea află din Jurnalul lui Sebastian despre sentimentele lui când, după o plimbare pe care au făcut-o împreună pe strada Academiei, și ea a furat un măr, gestul „l-a întinerit” și i-a redat pe loc gustul de a scrie o poveste.

În completare, Cella Serghi își aduce aminte că într-o seară, pe o stradă care cobora din Lipscani spre Dâmbovița s-au oprit în fața unei vitrine luminată electric, care era plină de crengi de liliac alb, la care Sebastian se uita vrăjit și trist. – „Nu voi fi niciodată destul de bogat ca să trimit liliac, iarna, unei femei” spune el. Într-un frumos gest de prietenie, ea a întrebat la respectiva florărie cât costă o creangă. Într-adevăr costa mult dar nu era imposibil de cumpărat, scrie. – „I-am trimis lui Sebastian, fără nici un cuvânt, creanga de liliac” dar după un timp i-a telefonat și i-a spus că nu vrea să-l lase să-și facă cine știe ce iluzii, crezând că e cine știe de la cine și îi destăinuie că e un cadou din partea ei. Drept răsplată, Mihail Sebastian a scris în Accidentul despre creanga albă de liliac.

„Când ai de ales între un lucru de care ai nevoie și unul care-ți face plăcere, alege-l pe cel care-ți face plăcere.”

Pentru a fi complet, romanul Accidentul mai „aștepta” o întâmplare decisivă, scrie Cella Serghi. Aceasta s-a ivit în ajunul unor sărbători când l-a întâlnit pe Sebastian în magazinul Lafayette, de unde Sebastian voia să-și cumpere un trench coat. Cella l-a întrebat de ce nu-și cumpără un costum de schi, iar el a privit-o nedumerit și i-a spus că sunt două lucruri diferite. Apoi i-a argumentat că are nevoie de un impermeabil de ploaie și vânt, care îi ține loc de pardesiu. Cella insistă și readuce costumul de schi în discuție dar el îi spune că din păcate nu are bani pentru costum de schi. Ea continuă cu insistențele și îi spune că ar avea bani dacă ar renunța la impermeabil. Sebastian întreabă în baza cărui criteriu să renunțe. Iar ea îi spune: „când ai de ales între un lucru de care ai nevoie și unul care-ți face plăcere, alege-l pe cel care-ți face plăcere.”  – „Ai dreptate!” a zis Sebastian zâmbindu-i amuzat. – „Și cu un entuziasm neașteptat, a cerut un costum de schi. Sebastian a plecat la Predeal, s-a vindecat de o dragoste nefericită și a cules materialul din care va scrie Accidentul”.

Sebastian în vizită la Max Blecher – Personajul „Bogoiu” de la (Geo) Bogza

            Cella Serghi numește ca fiind un exemplu tulburător acela în care, într-o toamnă, Sebastian s-a dus la Roman să-l viziteze pe Max Blecher, scriitorul țintuit de câțiva ani la pat, bolnav de Morbul lui Pott și care era conștient că sfârșitul i se apropia. Este impresionată de ce a găsit scris de Sebastian în Jurnal, despre acea experiență, în care îl găsește pe Blecher ca având „rezervele nealterate din copilărie, umor și exuberanță”. Experiența respectivă, notează ea, este cea care l-a influențat pe M.S. să scrie despre personajul Bogoiu din Jocul de-a vacanța, care trăia în imaginație o viață de marinar, influențat de un fapt pe care îl și relatase în Jurnal. S-a întâmplat atunci când Geo Bogza, care îl vizitase pe Max Blecher, se jucase cu el „de-a vaporul”, remorcându-i patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. – „Numele lui Bogoiu are primele trei litere ale lui Bogza. Ca și Proust, Sebastian simte nevoia să lase personajului fictiv ceva din numele modelului său.” scrie Cella.

De altfel, Cella Serghi pare să fie depozitarea multor secrete care stau în spatele creației lui Sebastian. Pe unele le dezvăluie cu o acribie de jurnalist. Relatează că într-o seară, după un spectacol, Sebastian a plecat fără să-și ia rămas bun de la ea. A doua zi a aflat misterul. Sebastian a venit și și-a cerut scuze, spunându-i că a condus o actriță cu care stătuse de vorbă în antract. C.S pune gestul lui Sebastian pe seama faptului că actrița „nu mai era nici tânără, nici frumoasă” și crede că tocmai de aceea M.S. a simțit nevoia să-i explice că o lega de ea ceva din trecut, când venise de la Brăila și pe când se afla împreună cu câțiva scriitori la o masă la Continental a apărut respectiva actriță. – „Era foarte elegantă, cu brațele goale, strălucitoare.” Cella notează că acela a fost momentul care l-a inspirat pe Sebastian să scrie cincisprezece ani mai târziu în Steaua fără nume despre o femeie elegantă, strălucitoare, cu brațe albe, care coboară într-o gară sordidă a unui biet orășel de provincie.

                                                                                                           (va urma)