Teatru

28 Aprilie 2017

image

La Teatru Bulandra

George Cristian Maior și planul labirintului

26 Aprilie 2017

În eseul său numit Incertitudine, din cartea cu același nume, dar ediția a II-a, revăzută și adăugită, publicată în 2014 la editura Rao, George Cristian Maior începe cu un scurt fragment dintr-o poezie de Jorge Luis Borges. Voi lăsa însă mai la urmă psalmicele cuvinte ale poetului argentinian.

Mă voi opri mai întâi asupra unei părți a eseului care se referă la conceptul potrivit căruia lucrurile există, chiar dacă sunt percepute sau nu, adică la Realism. Găsim aici o poezie scrisă de Czeslaw Milosz (1911-2004), a cărei traducere este asumată de către Maior. Ea se numește: Un poem pentru sfârșitul secolului. Reproduc integral textul poemei:

 

Când totul era bine

Și noțiunea de păcat dispăruse

Și pământul era pregătit

În pace universală

Să consume și să se bucure

 

Eu, din rațiuni necunoscute,

Înconjurat de cărți

Ale profeților și teologilor,

Ale filosofilor, poeților,

Căutam un răspuns,

Înfuriindu-mă, strâmbându-mă,

Trezindu-mă noaptea, mormăind la apus.

 

Ce mă apăsa atât de mult

Era oarecum rușinos.

Să vorbesc tare despre acest lucru

N-ar demonstra nici tact, nici prudență.

Ar părea chiar o ofensă

Adusă bunăstării umanității…

 

La fel de interesantă și potrivită ca motto pentru cartea lui George Cristian Maior ar fi fost și motivația juriului Nobel, care i-a acordat în 1980, poetului și romancierului de origine poloneză, Czeslav Milosz, Premiul pentru Literatură: „A ilustrat, cu o perfectă clarviziune, condiția precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde…” .

Momentele la care se referă G. Maior și care se învârt în jurul acestui poem, sunt mai ales cele care au luat amploare la (și după) 11 septembrie 2001, atunci când „o organizație non-statală a putut să planifice și să execute un atac masiv și violent, desfășurat în însăși inima puterii americane, a cărei supremație politică, economică, tehnologică, culturală și militară era de necontestat”. Este de fapt momentul cel mai elocvent, din punct de vedere simbolic, al apariției non-statului, termen preluat de la politologul Robert Cooper și folosit de Maior într-un articol publicat în Cultura, în 2006, eseu care a fost inclus și el în carte. – Non-statul este „o entitate indefinită politic și strategic, lipsită de atributele nominale și structurale ale statalității, inclusiv lipsită de teritoriu, reprezentată de o grupare teroristă intitulată Al – Qaeda”. (La cinci ani după 9/11, temuta organizație teroristă, avea ramificații în peste 40 de state.)

Tot în aceiași carte, dar cam cu 200 de pagini mai departe, George Cristian Maior ne direcționează spre o insolită prozodie, greu de intuit chiar și de către cei mai pretențioși cititori: „Spânzurarea <Poetului> dictator”! Aflăm din el că „înainte de executarea prin spânzurare, Saddam Hussein (1937-2006) a scris o poezie care a fost remisă apoi rudelor sale (…) New York Times a publicat o parte din versuri (…) lipsit complet de valoare literară, gestul lui Saddam a fost interpretat ca o încercare de mesaj-testament către irakieni”. În acest sens, Maior reproduce câteva din ultimativele versuri testamentare ale președintelui irakian:

 

„Doar sufletul mi-e jertfă pentru poporul meu

Căci sângele curge râu când vremurile-s rele

Nu-ngenunchem defel când atacăm și totuși

Dușmanilor de moarte onoare-nfățișăm

 

Sau:

 

„Dușmanii au chemat venetici cu simbrie

În lacrimi servitorii sfârșitul au să-l știe…

Ne-om război cu toții cu greutăți amare

Cu voia Domnului i-om arunca înapoi

Cum le-o tihni ospățul sub astă apăsare?”

 

Aflăm din scrierea lui Maior că  „precauți, analiștii de la CIA au inițiat imediat o analiză asupra textului care abundă în sintagme naționaliste și patriotarde, în îndemnuri, uneori patetice, uneori agresive, la luptă  împotriva <atacatorilor> lipsiți de morală și onoare, a infidelilor și trădătorilor”. GCM conchide: „ar fi o teribilă ironie ca mesajul ultim al lui Hussein să țintească tocmai către una din principalele critici aduse situației dramatice din Irakul de azi chiar de către specialiștii din Occident, și anume faptul că nu s-a ținut cont de vacuumul legat de dispariția naționalismului  arab întruchipat de Partidul Baas (al cărui ultim reprezentant a fost Saddam Hussein)”.

Așadar, coperțile acestei cărți valoroase, Incertitudine – gândire strategică și relații internaționale în secolul XXI, cuprind un labirint de cauzalități. Trecând prin Iluzia cunoașterii absolute a lui Asimov (cu referire la eseul pe care Maior l-a adăugat cărții la ediția a II-a) și conținând prețioasa diversitate a polilor de putere, într-un fel care conturează originalitatea lui George Cristian Maior.

De altfel, dinamica relațiilor internaționale seamănă mult cu psihologia . În eseul despre Asimov, psihoistoria lui Seldon – cu referire la „visul unei teorii unificate” definitive a relațiilor internaționale, rămâne o preocupare constantă și pentru Maior. Acesta o vede fezabilă și se întreabă: „cine nu și-ar dori să știe precis ce se va întâmpla cu statele, cu societatea, cu indivizii în 5, 10, 100 sau 500 de ani, dacă va fi pace sau război, dacă vom parcurge crize sau instabilitate?

În domeniul studiilor pentru pace și drepturile omului, autorul s-a afirmat  prin mai ales printr-o muncă de Sisif. Ulterior a devenit și un autor și custode de cărți pe care le-aș numi ca fiind cărți ale răbdării, în care fiecare rând se scrie cu parcimonie. De fapt, cred că sunt foarte puțini cei care știu că Maior este, dincolo de omul ancorat în operaționalizarea și teoretizarea unor noi modele de relații internaționale și un autentic poet. Momentul când va decide să-și publice poemele este însă incert. Se vede că nu este dispus să cheltuie sau să ieftinească din așteptările celor care-i apreciază scrisul, deci cu atât mai exigent va fi în poezie. Probabil, tocmai aceste amânări, cu valență de silicat, dau miez de dogmă scrierilor sale.

Așa cum Incertitudine poartă ca motto, sacralitatea cuvintelor poetului său preferat – JLB – aflat, nu în fața a două drumuri care „se despărțeau într-o pădure aurie” ca la Frost (dintr-un alt poem îndrăgit de autor), ci în fața unui „dumnezeiesc labirint de efecte și cauze (…) Pentru (acea) rațiune, care nu va înceta să viseze/ La un plan al labirintului”.

 

 

Flaviu George Predescu

 

 

 

 

De-a va-ți ascunselea cu niște curve

19 Aprilie 2017

Mă gândesc adesea, uneori le consacru ore întregi de meditație celor care nu mai dau nici un semn de viață, pentru că nu mai ai ce să le oferi – material. M-am gândit că, într-un fel, puterea seamănă cu tinerețea și când n-o mai ai, adică nu mai dispui de cașcavalul funcțiilor și influențelor, ceilalți te abandonează întocmai ca pe un bunic, pretinzând că le-au crescut aripi și că acum trebuie să zboare autonom. Asta, desigur, dacă îi întreabă cineva. Dacă nu îi întreabă, nu se sinchisesc nici măcar să inventeze o minciună care să sune cât de cât credibil.

Cazurile diferă de la situație la situație. Spre exemplu, în cercul amorf al celor care și-au luat zborul, se pot găsi și prieteni de-o viață, care brusc au descoperit în tine un tiran pe care l-au tolerat totuși…atât timp cât a avut putere. Căci…na, dacă s-ar fi întâmplat să revii la gânduri mai democratice, în timp ce într-o mână țineai sceptrul, iar în cealaltă hățul deciziilor, care i-ar fi putut ferici și pe ei, iar ei ar fi avut proasta inspirație să plece tocmai atunci (când încă mai aveai putere).

Dacă au văzut totuși că…nu, și chiar este adevărat faptul că nu mai ai șofer și influență, cei care își iau zborul o fac parcă organizat, ca la un joc De-a v-ați ascunselea, în care tu numeri, nu secundele, ci zilele până la un semn sau telefon de-al lor, care nevenind, să pleci apoi în căutare.

Și ce să vezi, de găsit îi găsești, dar în loc să fugi să-i „scuipi”, ca să „ningă” altcineva, le ceri o explicație: „păi de ce v-ați ascuns dragii mei?” Și parcă auzi răspunsul: „ce ai tataie, n-ai început tu să numeri…apelurile lipsă? Și apoi când ai văzut că ele nu mai vin, ai strigat cât te-au ținut bojocii că ai plecat în căutare. N-ai sugerat matale, prin asta, că n-ar trebui să fim la vedere? Dar…de ce ești așa agresiv și irascibil, crezi că noi nu avem și vieți personale și alte probleme?” Iar tu, auzind acest discurs, începi să simți că-ți tremură proteza în gură și mai că îți vine să-i întrebi printre lacrimi de…cum era pe-atunci când îți făceau coadă în anticameră și râdeau cu toți dinții la glumele tale și îți dădeau telefoane chiar și de ziua copiilor și știau cum îți alinți pisica și de câte ori mergi la munte și chiar îți simpatizau hobby-urile și știau din memorie vârsta părinților tăi și data de naștere a soției. Nu mai zic de faptul că îi și sunau, atât pe ei, cât și pe tine, să te felicite pentru ei. Ei…astea au fost. „Ne urmărim și noi interesul!” a spus unul mai îndrăzneț dintr-o văgăună, în care se ascunsese bine, nu în momentul în care ai anunțat că pleci în căutare, ci încă de când a aflat din gazetă că nu mai ai nicio funcție. „Ar trebui să ne apreciezi onestitatea de-ați spune asta!” Te uiți și nu-ți vine să crezi ce auzi. Mai că ai plânge, e unic sentimentul de „aha” dup-o trădare.

Hei, băieți, dragi colegi de joacă, oameni buni, funcțiile sunt trecătoare! Ascultați-mă ce vă spun! Sufletul e tot ce contează! Haideți să ne mai jucăm și să fim prieteni! Haideți să ne arătăm asta la greu! „Fugi de aici, moșule!” Zise unul pitit într-un castan. „Că acum dau cu niște castane după tine!. Păi când nu mai ai putere, că deh, totu-i putere pe lume, nici…vorba ceea, amanta nu se mai pupă cu tine, că nu vrea nici dracu’ simpla ta prietenie…ori…ori…La bani și la amor, nu merge cu perspectiva, drăguță! Ne e la toți prea foame și time is money. Care principii, care jucării, care găuri și ascunzători, care telefoane? Că toate astea costă și tu nu mai ești ce-ai fost.”

Și, totuși, ce vesel și trist e în același timp, că n-a fost pe lume vreo situație în care să vezi o curvă, o singură dată măcar, dându-i-se papucii, fie că a fost ea masculină sau feminină, tocmai pentru că prea bine a învățat meșteșugul sufletului omenesc până a dobândit acest statut. A studiat, a imitat și chiar a oferit la rândul ei, astfel încât toți prietenii tăi adevărați, pe care i-ai ținut tot mai pe tușă, pentru că erau simpli și nu te dichiseau la linguriță, se pierdeau în anonimat.

Și acesta-i happy end-ul, că tocmai când ai mai strigat o dată: „am plecat în căutareeee!” Ți-au strigat vreo doi trei, chiar de lângă tine: suntem aici, bre, nu mai țipa sau du-te mai caută iar, dacă ți-au plăcut așa de mult nu curvele, ci meșteșugul lor.

 

 

Flaviu George Predescu

 

Un soare care ne pierde

18 Aprilie 2017

Mă uit la el și scriu
Ca și cum l-aș picta
Ca și cum l-aș avea
Și mă caut
Și te caut
Îl caut în noi
Soare de gheață roșie
Lasă-mi în pace
Culorile

#poeziipredescu

O sută de ani de la motivul „Apostol Bologa”

18 Aprilie 2017

Am recitit recent Pădurea spânzuraților. Dincolo de faptul că întoarcerea la Rebreanu mi-a produs autentice emoții, redescoperindu-l, mi-am adus aminte de unul dintre îndemnurile lui J.L. Borges: „citiți, dar mai ales recitiți!”. Aș îndrăzni să spun că am citit o nouă carte Pădurea spânzuraților, trecută prin filtrul minții de acum, diferită de cea a liceanului de la sfârșitul anilor 90, în principal din punctul de vedere al înțelegerii psihologiei personajului principal – Apostol Bologa.

Se împlinesc, așadar, anul acesta 100 de ani de la uciderea celui căruia datorăm deosebita scriere de război, adică a lui Emil Rebreanu, fratele autorului. „În amintirea fratelui meu Emil, executat de austro-ungari, pe frontul românesc, în anul 1917” enunță dramatic Liviu Rebreanu înainte de Cartea Întâi.

Plănuită la doi ani după dramaticul eveniment, deci cu un an după încheierea Primului Război Mondial, Pădurea spânzuraților apare la jumătate de deceniu după anul pierderii lui Emil, adică în 1922.

Și dacă tot am pomenit de experiența și de mintea de acum, mărturisesc că am citit romanul axându-mă pe cuprinderea psihologiei lui Apostol Bologa și mai ales pe evoluția gândurilor lui în raport cu evenimentele de viață care i se succed. Apostol le influențează treptat, într-un crescendo al martiriului la care-l supune supraeul, cu mult înaintea deznodământului. De fapt, sentimentele pe care le trăiește, trec de la categorice la contrarii și apoi se transformă în valori, pe care cu cât și le însușește mai bine, cu atât devine mai puternic.

În ce fel de mediu crescuse până la urmă Apostol Bologa? A avut șansa de a primi atât o implicită, cât și explicită educație creștină, însușindu-și o parte din viziunea maternă asupra vieții, dar și una juridică, în spiritul legilor, venită pe filieră paternă. Mai mult, psihogenealogia lui Bologa, nepot al lui Hogea din Prava, care la rândul său este urmașul unui subprefect din vremea lui Avram Iancu, ne arată iar că nimic nu este întâmplător și că istoria individuală se confundă mereu cu istoria locurilor pe care le iubești și cu năzuințele strămoșești. Adică, de la individ la grup și invers, de la abstractizare la generalizare, pe verticală și pe orizontală istorică, ducem cu toții aceleași bătălii și cu cât începem să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, cu atât suntem mai motivați să urcăm ceea ce numim fie Golgotă, fie, mai recent, vârful piramidei lui Maslow.

Și dacă ar fi să căutăm un concept, cuprins într-un singur cuvânt, pentru a defini ceea ce i se întâmplă lui Apostol Bologa, oare care ar fi acela? Pentru că în cazul lui, orgoliul și liberul arbitru l-au adus în situația unică de a fi de partea greșită a baricadei. Născut în acest context și trăind drama de a realiza treptat și în mod dureros, muncit de gânduri, că repararea deciziilor greșite este imposibilă fără un sacrificiu.

Decizia lui de a se înrola a fost, pe fond, rodul unui impuls, un instinct nefericit, o slăbiciune specific umană, o nevoie de a dovedi că și el poate fi ca ceilalți deși tocmai asta n-avea nevoie să demonstreze. Mulți cădem în acest tip de capcane de-a lungul vieții, reglându-ne inițial ceasurile după trenduri care se impun prin emoție sau prin presiune socială. Emoția îndrăgostirii care ne pune văluri pe ochi poate fi învinsă doar de o altă emoție, și mai puternică.

Dacă analizăm însă balansul cauzalităților, idealistului Apostol Bologa, eroul cărții lui Liviu Rebreanu, este salvat indiferent de deznodământul decis de autor. Fără istoricul imbold de a dovedi, nu s-ar fi găsit în postura de a porni pe apostolicul drum al cunoașterii de sine.

Privind scrierea din acest unghi, putem descoperi metamorfoza întru devenire a unui transilvănean. La efemerul fluture sunt patru stadii ale acestui proces, la fel ca cele patru cărți ale romanului, care cuprind esența și simbolul acestei transformări a conștiinței de sine dar și colective.

La Centenarul de anul viitor, de departe cel mai important eveniment al acestui mileniu pentru noi, s-ar cuveni și conferirea unei medalii cu numele „Apostol Bologa”, pentru militari și civili deopotrivă, celor mai idealiști dintre ei. (Flaviu George Predescu)

 

 

 

 

 

 

 

 

Cugir – cu ochi de drumeț

17 Aprilie 2017

Dragi prieteni, am vizitat zilele acestea Cugirul. Este un frumos oraş din centrul Transilvaniei, căruia cândva o să-i consacru o scriere mai aparte. Am descoperit locuri care mi-au scăpat în ultimii 36 de ani, cum ar fi Biserica de pe Scaunel şi idilicul său cimitir. Aşa am aflat de la tatăl meu de povestea unei cruci, făcută din nişte grinzi de pod, care în Al Doilea Război Mondial a salvat viețile unor soldați cugireni, ca ei să le ia cu ei şi să facă o cruce din ele, care cruce se găseşte acum acolo. Şi ar mai fi lucruri interesante de văzut la Cugir, locul unde curg cele două râuri, cel Mic şi cel Mare, care se unesc la Podul Roşu, spre a se face un singur râu, care poartă numele oraşului de la poalele dealurilor Drăgana şi Cetății, dar şi Dumbravei şi Țării Vântului. De-asta e bine, ca măcar din când în când, să-ți vizitezi locurile natale, dacă nu musai cu ochii,  măcar cu curiozitatea unui străin sau a unui copil.
Că şi aici, la Cugir, a fost văzută cândva o căprioară care s-a transformat în femeie şi a devenit soția unui tânăr, care a fugit cu ea în lume. Dar ea, n-a putut trăi fără dealuri şi văi împrejur şi a preferat să se întoarcă şi să redevină căprioară, decât să rămână om prin locuri străine. Acum bântuie prin păduri, pe la Şureanu sau chiar mai sus, iar alteori coboară să bea apă la Cur Năcăjit, ca apoi să se întoarcă pe drumul spre Călene în întunericul pădurilor. Dacă vă întâlniți cu ea, în drumețiile pe care le veți face, n-o speriați, nu încercați să o prindeți, ci doar fredonați-i un cântec vechi, abia şoptit, pe care mărginenii îl murmură în duminicile ploioase, când se întorc călare spre tărâmurile frunzelor albastre. Acolo unde privighetoarea îşi bea cafeaua cu miere şi unde ursul strănută şi aşa se întâmplă, tocmai cum oftează codrii îndrăgostiți ai Cugirului. Aici, în zilele de sărbătoare, fetele umblă legate la ochi cu o basma parfumată, ca să nu fie pețite şi duse în ținuturi străine. Tot la Cugir şi Vinerea, în prag de zi de Paşte, cei care acu’ patru decenii şi un pic îşi sărbătoreau

image

image

image

image

image

majoratul vieții, se îmbracă în straie populare şi împart pâine şi vin, întocmai ca la o Cină de Taină la care sunt chemați toți oamenii ce au inimă în piept şi amintiri născătoare de surâs.

#cugir #poveşti #locuridevizitat #transilvania

La biserica Sfântul Mina – Vergu

9 Aprilie 2017

image

Azi am avut bucuria să fiu la slujbă la Biserica Sfântul Mina – Vergu din Bucureşti. M-am simțit foarte bine, o spun cu smerenie şi bucurie. Am încercat şi o poză din interiorul curții. O slujbă deosebită, cu nişte preoți cu mult har.

Un articol de duminică despre organizarea fericirii

2 Aprilie 2017

Întotdeauna m-a ajutat sufletește să scriu. Nu mi s-a părut niciodată ușor, dar nici extrem de greu. Mai greu mi se pare să scrii roman, pentru că asta solicită o temă mare care să cuprindă o sumedenie de teme mici, care să aibă legătură cu subiectul general dar, mai ales, a scrie roman solicită o disciplină a scrisului, mai simplu spus un program regulat.

Se spune că cenzura a determinat întotdeauna scrierea celor mai bune romane. Despre acest efect chiar s-a scris și nu mi se șterge din minte acel articol citit în România literară în care reprezentantul scriitorilor britanici le-a spus omologilor săi români, undeva în perioada comunistă, despre norocul profesional pe care îl au pentru că trăiesc vremuri de dictatură. Aș trage o primă concluzie, aceea că, neîmplinirea în dragoste sau viețuirea sub auspiciile nedemocratice, pot fi motoare ale creației – niște obstacole necesare pentru performanța ideii și a expresiei.

În fond, cred că asta este natura noastră ca oameni, în general, și ea reflectă o realitate psihologică, privarea de ceva sau mult prea puternica apropiere, ne determină să căutăm o libertate a spiritului, pe care să o exprimăm și să o creăm pentru a ne vindeca, așa cum bine surprinde și H. Heine într-o poezie, despre care am citit chiar într-un eseu a lui Freud: „creând m-am putut vindeca”. Se aplică în mai multe sfere ale vieții, nu doar în domeniul artistic și aș spune chiar și în cea mai desăvârșită dintre ele- procreația.

Deși este ziua odihnei, pentru mine Duminica a reprezentat mereu ziua în care m-am spus celui mai mare efort sufletesc și pe care, dacă ar fi să o simbolizez, ar trebui să desenez o clepsidră prin care, de sus în jos, curg turle de biserică, prieteni, odihnă. filme, cărți și plimbări prin parc plus multe alte lucruri pe care aș vrea să le fac în câteva ore.

De multe ori, în partea de jos, totul se transformă într-o baltă de nehotărâre, bună și ea, dacă se convine că era necesară din când în când și nu riscă să devină obicei. Cam de aici cred că ni se trag multe, anume din faptul că lăsăm să devină un fel de obișnuință abandonurile diverselor activități începute care se concurează și aglomerăm aceste mici straturi de grădină, care trebuie lucrate pe rând. Ne lipsește exercițiul trăitului cu mintea în prezent, ne-a spus recent o profesoară la un curs.

Ferice de copiii și de părinții care au pus accent pe o înțelegere a faptului că nu le putem face pe toate, așa cum nu le putem avea pe toate și că mai puține priorități și „mai duse” până la sfârșit pot însemna o rețetă a unei dezirabile stări de bine, căreia noi îi spunem simplu: fericire. Tocmai de aceea cred că nu există o categorie mai bună de oameni care să fie dată exemplu decât a acelora care au hobbyuri și pasiuni de care sunt aproape obsedați și se salvează de tentațiile alternativelor sau categoria oamenilor care muncesc ceea ce le place și care și-au găsit vocația.

Putem combate deci starea de nefericire, care are la bază o evitare a conștientizării și implicit a organizării, axându-ne pe ceva. De pildă, o plimbare pe jos de la punctul X până la punctul Y poate fi o rodnică terapie de calmare a zbuciumului interior, generat fie de presiunea taskurilor reale, fie de cea a unor amintiri mai dureroase, care nu lasă mintea în pace și probabil, dintr-un instinct de supraviețuire, cer o revanșă sau un răspuns din partea persoanei. Mai simplu, sub o formă sau alta suntem făcuți să reacționăm.

Știu că scriu niște lucruri care s-au mai spus. Scriu din minte, tocmai pentru că împreună cu tine care citești, să găsim un remediu la multitudinea de gânduri și dorințe care ne năvălesc și poate chiar ne obosesc și ne plictisesc sau ne deprimă. Te întreb pe tine, acum, oare nu este dezordinea dorințelor noastre sursa nefericirii noastre? Mai întâi din pricina faptului că nu le definim cât de cât clar, pentru a avea un punct de pornire, o tulpină, pe care apoi să crească muguri și iar apoi pentru că acceptăm să ni se înghesuie în minte, ca într-un efect de pâlnie, prea multe gânduri faine, care se strică ignorate fiind bașca se mai bagă pe acolo și niște îngrijorări iraționale.

Sunt convins că nu toată lumea se confruntă cu problema prea multor opțiuni, dar sunt la fel de sigur că sunt mulți oameni care descalifică din start posibilități pe care le au, tocmai pentru că judecă prea aspru drumul spre înfăptuirea lor și mai ales se judecă prea aspru pe ei și își subestimează energia și capacitățile, ignorându-și și harul de planificatori.

De pildă, noi românii, dacă am fi chestionați într-un sondaj de opinie sau dacă s-ar lua toate statisticile tuturor elevilor și sportivilor de-a lungul timpului și s-ar compara cu al  celor pe care îi luăm drept model de reușită, la ce suntem mai buni, măsurați fiind, la rezistență sau la viteză? Dacă la fotbal cedăm fizic, în politică migrăm din lipsă de răbdare sau ne exprimăm mult prea repede, în loc să așteptăm, iar în construcții, fapt dovedit, am preferat să dărâmăm decât să restaurăm, asta o spune istoria. Câți și mai câți factori stau în spatele unor acțiuni pe care nu le putem totuși generaliza, căci ele diferă de la caz la caz și de la perioadă la perioadă, dar care au devenit parte a cuprinzătoarelor prejudecăți pe care le avem despre noi înșine.

Au dreptate cei care vor să ne motiveze când ne spun că pentru a reuși trebuie în primul și în primul rând să ne punem pe hârtie obiectivele. Asta deja ar arăta că începem să știm ce vrem și să ne gândim la ceea ce vrem. Ne cunoaștem noi într-atât de bine încât să știm ce vrem? Putem noi oare să ne ținem de obiectivele pe care ni le-am propus? Sunt viabile sau sunt simple dorințe de moment, apărute din te miri ce entuziasm de moment sau dintr-o proastă obișnuință sau o greșită dimensionare, vreo comparație cu ceva care la noi sau la altcineva a mers dar care acum nu mai corespunde unor realități.

Poate nu mai avem atâta putere fizică pentru unele obiective și această putere care nu se pierde, ci devine una psihică (altfel cum am putea face față problemelor bătrâneții?) ar putea fi folosită altfel, în beneficiul nostru legitim afectiv și biologic. Sar peste toate ideile ca să spun că nu îmi place nici când văd cum, în țările mai sărace, statutul vârstnicului este unul deplorabil tocmai pentru că noi percepem instinctiv bătrânețea celorlalți ca pe o inutilitate socială. În multe privințe ne uităm la cei în etate cu un fel de ciudă, pentru că în ei vedem slăbiciunea, boala și nevoia dar culmea, chiar și un fel victime, în caz de vreo confruntare. Ne încurcă și ne vine să-i dăm fizic din calea noastră și poate unii dintre noi chiar ar face-o dacă am ști că nu ne-ar vedea nimeni sau dacă ei nu ar protesta.

Această poziționare mentală total greșită, la care nu renunțăm nici în ruptul capului și care ne face să ne auto-sabotăm bătrânețea încă dinainte de a deveni bătrâni, ne împiedică mai târziu să primim gramul de toleranță care ne-ar face partea a doua a vieții mai fericită. Nu ne integrăm unii pe alții, pentru că nu avem timp și răbdare și, mai mult, nimeni n-are chef să „mentoreze” pe nimeni, pentru că suntem inundați de prejudecăți și adevăruri auto-falsificate, potrivit cărora cel învățat de noi, ne întoarce mai devreme sau mai târziu în rău binele făcut.

S-ar putea ca mulți să o facă. Dumnezeu știe de ce parte dintre aceste jucării care îi suntem au reflexul de a mușca mâna care te-a învățat să te hrănești și împrejmuim totul cu echivalări greșite: cum că respectivul avea dreptul să muște, pentru că și celălalt nu știu ce făcuse.

De fapt totul se învârte în jurul caracterului și stimei de sine, pe care, în interior, acolo ascunse, nu ce arătăm la suprafață, le avem sau nu le avem bine conturate. Iar provocarea apare atunci când suntem loviți. Răspundem sau nu la fel, instituind o regulă nouă de luptă, care să ne salveze și care să ne ajute să supraviețuim sau propunem un nou model, în care cred puțini. Naiba mai știe…

 

 

 

București, 2 aprilie 2017

Tehnocratul Burleanu contra Regele Hagi în țara orbilor

27 Martie 2017

N-am mai scris de 15 ani despre fotbal. Am abandonat această activitate după ce am simțit primele semne de regres, nu atât al rezultatelor, cât al dăruirii și idealismului în fotbalul românesc. Adolescența mi-a fost sever bombardată cu „nețoi”, „victori și ioni becali”, cu „cooperative” și „sechelarii” dar și cu concepte precum „meciuri strategice” sau „blat”.

În fond, luate individual, toate cazurile aveau o justificare afectivă. Dacă îi analizai cu atenție pe cei care „băgau” sau „scoteau” bani din fotbal, mereu găseai o explicație, cum că ei au fost buni odată pentru cineva și cum fără ei poate n-ar fi apărut te miri care nume și că până la urmă, la fel ca în viață și politică, fiecare e prieten sau rudă cu cineva și fiecare a făcut cel puțin un bine cândva, cuiva care la rândul lui a făcut alt bine.

În celălalt registru sufletesc, adolescența și inima mi-au fost umplute mereu de minunatele povești care se spuneau în jurul mesei lui Ovidiu Ioanițoaia, la „Procesul etapei” și mai apoi la „Recursul etapei” dar și la emisiunile maestrului său, regretatul Adrian Păunescu (Meciul meciurilor), cel care, în 1999, a realizat imposibilul și l-a convins pe Hagi să revină la Națională pentru a învinge Ungaria.

Pe atunci, la emisiunile celor doi se perindau adevărați consilieri sufletiști ai fotbalului de calitate, trăit și nu (doar ) vorbit, precum Dobrin, Cornel Dinu, Halagian, Costică Ștefănescu, Deselnicu, Fănuș Neagu și câți și mai câți, căci mi-ar trebui un întreg caiet virtual, în care să conchid precum poetul Nicolae Prelipceanu, dar adaptat la fotbal: „pe toți aceștia, pomenește-i tu microbistule, dacă mai exiști”.

Cu ce ne confruntăm astăzi? Fără a vrea să intru în prea multe detalii, vedem cu toții că la conducerea FRF se află un fel de gașcă tehnocrată, în frunte cu un fel de „Cioloș” al fotbalului românesc pe numele lui Răzvan Burleanu. N-ar fi asta o problemă, dacă acest „țâcă” ajuns la 29 de ani șeful FRF, remarcat la acea vreme prin citate din Monica Macovei și ales în condiții dubioase, fiind nevoie de condamnarea lui Gică Popoescu, pentru a i se face lui loc, s-ar fi priceput la fotbal. Dar ce vedem este, vorba lui Zorba Grecu, – „a beautiful disaster”,  în care junele cu fizionomie de licean, pasionat de socoteli pe spatele jucătorilor (vezi tricourile cu adunări, scăderi și înmulțiri) nu doar ne pune nervii iubitorilor de fotbal la încercare, ci îi umilește prin sfidare. Degeaba au început să meargă la meciuri tot mai multe mame cu copii, pentru că nu au ce vedea, România nu mai înscrie demult.

Oare al câtelea „stat în stat” este și această Federație Română de Fotbal, în care odată cineva ajuns, nu mai poate fi tras la răspundere pentru performanțe, așa cum ar trebui să se întâmple firesc acolo unde este vorba de „statul de funcții” și sentimentele unei întregi națiuni? N-am fi zis nimic dacă n-am fi avut chiar lângă noi alternativa, adică exemplu profetic al unui Gică Hagi, căruia nu i-am dat nici măcar dreptul să greșească (pentru că asta nu este permis geniilor!). Fostul decar își vede de treabă și ne arată (dar nouă nu ne pasă) că prin răbdare și cu o bună strategie, cu pasiune și cu multă, multă muncă, se poate construi și în România. Dar noi nu ieșim în stradă pentru astfel de oameni decât atunci când ne produc emoții violente de bucurie și când ne scot pentru o seară din lâncezeală. Când ei se manifestă altfel, în liniște, agonisind grăunte cu grăunte pentru a pune la muntele succesului, trecem orbi pe lângă ei și ne bucurăm doar în sinea noastră, fără să mișcăm un deget, fără să-i propunem sau să-i vorbim cu voce tare de bine.

Cei mai mulți tăcem și așteptăm ca alții să ne facă treaba, nu ne băgăm și o criticăm pe Halep că este pe doi sau pe trei și nu pe unu, ca apoi să conchidem că „nu avem mentalitate”. Dar măcar acum vedem singuri că „nemții” care cerem să vină să ne conducă, nu sunt mai breji, ba din contră.

Oare câte Golgote mai are de urcat Gică Hagi ca să-l vedem?

 

#zeceani la București

26 Martie 2017

Când au trecut zece ani? Pe 26 martie 2007 începeam o nouă viață. După Cugir (1981-2000) și Alba Iulia (2000-2007) la 26 ani luam drumul „Căii” lui Nerva Traian din Sectorul 3. Am fost de toate în 3650 de zile, responsabil de presă, comandant, poet, eseist, student, autor de roman, suferind în iubire, călător, expert PR, șofer și mai ales prieten. Dușman nu mi-a prea reușit să fiu, n-am vocație. Azi am rememorat cu doi prieteni, unul care rămânea trist la Alba Iulia, altul care se bucura că vin la București, despre cum a fost acel început și cum a decurs acest deceniu. Hm…Sunt prea multe de spus. Dincolo de toate, îmi plutește sentimentul unei poveri, că n-am uitat pe nimeni dintre toți pe care i-am cunoscut și cred că nimeni nu m-a mai uitat niciodată pe mine. (V-am pus una lângă alta ultima mea poza de la un eveniment public, de dinainte de a pleca, în 2007 și două dintre ultimele, de la ultimul eveniment public la care am participat). Foto 2007: Mihai Lazăr și Foto 2016: Cristina Trifulescu.