Incognito

9 mai 2020

image

O carte pe care ar trebui să o citească tinerii care vor să se apuce de politică. Una dintre multele. Apoi, dacă vor înțelege, se pot apuca și de exersat atitudini în oglindă și de cursuri motivaționale cu bla, bla, bla și la, la, la.

Cartea a fost scrisă de Petru Dumitriu după fuga sa din România, în 1960.

Hortensia despre București

1 mai 2020

„Bucureștiul rezolvă problema de a fi oraș mare și mic deodată, provincie și Capitală. Atribute duble, combinate în proporții dozate machiavelic, ce-i compun caracterul distinctiv. Progresul chiar al orașului respectă aceeași lege, se desfășoară pe orice distanță și în orice direcție, fără a-și pierde mișcarea în jurul nucleului. Firele, cât de lungi, se deapănă în jurul acelui miez viu care, astfel, nu se deplasează de nicio schimbare. Tot ce e nou se  intercalează în spații libere, sau se substituie fără a rupe ritmul special al urbei, și oamenii, asemeni prin toate prefacerile lor, vin de pretutindeni acolo în inima strâmtă a orașului, ca și cum viața le-ar fi o permanentă recreare.”

Horensia Papadat-Bengescu
Concert din muzică de Bach
(1925)

Enescu și motivația sa

27 aprilie 2020

După o călătorie în Italia, Enescu notează: „Mă apucai să savurez pe îndelete tăieturi din ziare de felul acesteia: ca violonist, insuficient; compozitor, nul; ca om, prost crescut. Trebuia să iubesc muzica, spune Enescu, pentru ca după așa ceva să nu arunc bagheta în urzici.”

Cella Serghi – Pe firul de păianjen al memoriei

Motivațional, nu-i așa?  🙂

Drumul spre Emaus – Samuel Van Hoogstraten, Muzeul Național de Artă al României

26 aprilie 2020

 

În 17 ianuarie, având câteva ore libere, am făcu o nouă plimbare prin Galeria Europeană a Muzeului Național de Artă al României. Am revăzut acest frumos tablou numit Drumul spre Emaus, ulei pe lemn de Samuel Van Hoogstraten (1627 – 1678). Aș fi vrut să fac o fotografie mai bună dar chiar nu am reușit.

 

 În aceeaşi zi, iată că doi dintre ei se duceau spre un sat numit Emaus, care era la o distanţă de şaizeci de stadii[a] de Ierusalim. 14 Aceştia vorbeau unul cu altul despre lucrurile care se întâmplaseră. 15 În timp ce vorbeau şi se întrebau, Isus Însuşi S-a apropiat şi mergea alături de ei. 16 Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L recunoască. 17 El i-a întrebat:

Sfârșit de veac în București – romanul psihologizant

15 aprilie 2020

Sfârșit de veac în București de Ion Marin Sadoveanu este, în anumite privințe, o scriere literaturizată de psihologie organizațională, înglobată într-un roman social. Deși comparațiile cu Ciocoii vechi și noi și Craii de curte veche, pe care critica literară i le-a atribuit, par a fi concludente, o nouă abordare, iată, la 74 de ani de la publicare, poate fi binevenită.

În deceniile de dinainte de 1990, romanul lui I.M. Sadoveanu nu i-a lăsat indiferenți pe Șerban Cioculescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Perpessicius, Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Petre Răileanu. De altfel, fragmentul intitulat La aniversară – scriitori cu o singură operă – Ion Marin Sadoveanu, scris de Nicolae Manolescu, extras din Istoria critică a literaturii române, ediția a doua, revăzută și adăugită, în curs de apariție la Cartea Românească, publicată în România literară, numerele 30-31/2018, a fost motivul care m-a făcut să-mi propun o analiză cu nuanțe științifice (din punct de vedere psihologic) a opului.

Subiectul cărții este dominat la nivel idiografic de personalitatea lui Iancu Urmatecu, personaj aproape omniprezent în desfășurarea firului epic, în timp ce la nivel nomotetic relevantă este dinamica legităților finalului de secol XIX, ca parte a unui stil de viață în formare (și a altuia în deformare, în paralel) din tânărul regat păstorit de Carol I, pe vremea Rotativei Guvernamentale. Tocmai de aceea, numele despoticului Iancu Urmatecu, provenit din mahalalele sărace ale Bucureștilor și ajuns în lumea de sus – a „banilor și politicii”, ar fi putut da lesne chiar numele cărții. Fie că ne referim la partenerul său de afaceri – Ivanciu, la tânărul boier Bubi, la cumnatul Lefterică, apoi la Dorodan, fostul om de încredere al boierului, la Jurubița, ori procurorul Hagiu și chiar boierul Barbu B. Barbu, toți par a forma un grup al învinșilor lui Urmatecu. Experiența dramaturgică a lui I.M. Sadoveanu impune un caracter scenic a romanului, dar pasaje întregi din carte sunt diluate de prea mult epic, amânând la nesfârșit o intrigă în adevăratul sens al cuvântului.

Când Jurubița, fosta cumnată a lui Iancu, decide să fugă împreună cu Gună Licureanu de șovăielnicul Bubi, care era deja de ceva timp atins de o stenahorie similară cu cea a lui Hrisant Hrisoscelu din Săptămâna nebunilor a lui Eugen Barbu, subiectul devine previzibil. Beizadeaua parcă moștenise de la tatăl său nu doar averea, ci și abulia, sfârșind părăsit de iubită, după o ceartă în care el fusese cel „de bună credință”. Amănunt aparent nesemnificativ este strecurarea de către autor a unui semn de memorie teritorială. La Predeal, locul până în care Bubi își urmărește fosta iubită fugară, steagurile ungurești arătau granița.

În deceniul pe care autorul l-a consacrat scrierii, reiese aproape o obsedantă „uvrajare” stilistică a romanului. Senzațiile, percepțiile și reprezentările sunt muncite stilistic de către scriitor și formulate cu migală. – „O apăra pe Jurubița, la Bubi, din amintire, parfumul sânului încălzit de vară” – o frumoasă expresie literară pentru ceea ce psihologii numesc sinestezie.

De ce psihologie organizațională? Pentru că subiectul este despre influență și roluri în societatea care avea să se transforme radical, cu lideri formali și informali în gestionarea averilor, cu ierarhii și cu referiri la începuturile industrializării, care cerea nu doar împrumutarea unor valori, cât mai ales crearea unora adaptate realităților locale.  De pildă, Bubi vrea să construiască o fabrică de oglinzi. În fond, tânărul boier școlit la Viena, deși nu părea adaptat unui anturaj pus numai pe petreceri, continua să se afunde în el. Consumă în scurt timp banii pentru fabrică, o sumă exorbitantă (500.000 de lei) înconjurându-se de prieteni falși. Chiar și această „extravaganță” a lui Bubi este speculată pecuniar de către Urmatecu a cărui avere se întregește (după multiple artificii) cu o nouă moșie devenită zestre pentru fiica sa Amelica.

Asupra narațiunii parcă plutește un perpetuu sentiment de weekend. Să fi fost boierul Barbu un prototip al căror însușiri puteau împleti la nivel simbolic degradarea morală cu cea materială din acel sfârșit de veac? Nu se știe cu exactitate. La nivel arhetipal, boieria, aflată în vârful ierarhiei nevoilor se află în decadență iar lipsa înțelegerii bazei piramidei necesităților duce la falimentul moral și material al domniei. Până și acest aspect al transformărilor care vor veni este intuit de Iancu Urmatecu, atunci când se află în casa lui State Iaconim. În preajma bibliotecii celebrului avocat, Iancu înțelege că are limite și că studiul aduce avantaje mai trainice. Acest lucru l-a motivat pe Ion Marin Sadoveanu să publice în 1957 ce-a de-a doua carte din ceea ce s-a vrut o trilogie – Ion Sîntu. Succesul n-a mai fost însă același.  (publicat în Luceafărul de dimineață,)

Flaviu Predescu

Bucureștiul anilor mei

13 aprilie 2020

A fost odată sau niciodată sau nu… mai bine încep cu: se spune că Bucureștiul este un oraș al contrastelor, pentru că este cea mai folosită expresie atunci când se vorbește despre capitala României. Dacă întrebăm însă interlocutorul obișnuit la ce se referă, se va mărgini la diferențele arhitecturale ale orașului. Dar și pe acelea, privindu-le ca pe antagonice contraste, le va împărți simplu: în blocuri comuniste și clădiri vechi, frumoase, dar lăsate în paragină. Să fie oare adevărul pe undeva pe la mijloc?

Haideți acum cu mine să facem un exercițiu de imaginație și apoi ne vom întoarce la afirmația „Bucureștiul, orașul contrastelor”. Să ne imaginăm că suntem în cartierul Berceni sau Titan, ori poate în Colentina sau Militari. În Titan!  Bine, hai să ne teleportăm în Titan și să ne închipuim că în blocurile înalte de zece etaje sau mai puțin, sunt oameni, care chiar în momentul în care eu scriu aceste rânduri, sunt conectați la o lume întreagă, pe Skype, pe Facebook, pe Instagram și comunică, împărtășesc atât cuvinte, cât și imagini din prezentul sau din trecutul lor. Clipa se desfășoară, curge, este surprinsă în miile și miile de cuvinte și de imagini care se succed în minutele și orele trăite în Capitală. Migdalii înfloriți, răspândiți prin grădinile de lângă blocurile înalte, pentru o secundă bucură ochii celui ce rostogolește nesfârșite imagini spre virtual și invers. Ne interesează? Vom vedea…

Înainte de a exista o conexiune cu restul lumii, cu tot ce este în afara Bucureștiului, se creează o conexiune neștiută, ca dintr-un miez de celulă compartimentată. Un loc de transmitere a imaginii, unde, în felurite apartamente, stau umăr la umăr persoane care nu se cunosc, dar a căror proiecții se vor întâlni pe un cer virtual, ca pe uriașul ecran al unui cinematograf universal, la care toată lumea are acces prin simpla ridicare a privirii spre văzduh; doar că acest cer fragmentat și spectral se oglindește în smartphone-ul sau laptopul fiecăruia.

Buricele milioanelor de degete dau elan imaginilor care urcă pe o platformă comună și apoi țâșnesc în cele mai ascunse colțuri ale lumii, chiar și în Japonia, acolo unde Robert are niște prieteni care i-au rămas în lista de Facebook, ca apoi ele să călătorească spre Europa și în cele din urmă să ajungă în România unde se vor ramifica pe culoare separate în funcție de rețeaua fiecăruia și vor oglindi pentru miliarde de clipe în diverse armonii de culori codificate.

Cuiva, care acum citește, nu mică îi va fi mirarea când va vedea că Cineva a postat detaliul acelui migdal înflorit din București. I-a trecut și lui prin cap să facă asta, ar fi vrut să fotografieze chiar acele petale pentru că și lui i s-a părut ceva la fel de ireal și de frumos, dar, grăbit, s-a îndepărtat și și-a învins impulsul. Apoi florile de zarzări și magnolia transformă din loc în loc orașul cu peste două milioane de arbori în fragmente asortate solar.

Trăim, la București, din imaginile care ne unesc și pe care le recunoaștem ca pe niște simboluri. Știm cum Pasajul Basarab trece peste liniile ferate, la fel cum înaintea lui, fratele mai mare, Podul Grant a făcut o boltire spre a fi călăuză în drumul său pe deasupra locomotivelor care aduc și duc destine din Gara de Nord. Acolo în Gară, de câțiva ani miroase a cafea și a croasant, iar tinerii îmbrăcați la fel ca la Bruges sau Greenwich și-au potrivit demult ceasurile la trendul Europei. Hípsteri sau Contra curent lucrează, călătoresc zilnic, se distrează și trăiesc împreună în orașul străbătut de Râul Dâmbovița. Lumbersexualii cu sau fără carouri, tineri tunși Undercut sau cei mai sportivi care preferă Fade ori French Crop, tinere cu sau fără breton urcă în metroul Gării de Nord și pleacă spre cartiere. Cărțile de la Bookster răsar inconfundabile din rucsaci și genți. Din loc în loc le vezi copertele și perechile de mâini. În sunetul inimitabil al convertoarelor, metrourile pleacă spre cartierele din toate marginile orașului schimbând an de an prejudecata asupra a ceea ce cândva se numea periferie. În ultimii 15 ani s-au construit adevărate oaze de liniște la marginile orașului. Odată cu generațiile city break s-a schimbat o bună parte din gândirea celor care trăiesc în București. Treptat, infrastructura va căpăta acea formă fluidă pe care și-o doresc și ei. Its work in progress, am dorit să scriu, referindu-mă la tot ce ține de infrastructura care ne conectează.

Pasajele și conectivitatea virtuală ne apropie de ceilalți. Ele unesc Bucureștii; pluralul, cu care nu se pot lăuda multe capitale, își are originea tocmai în diversitatea zonelor care cândva dădeau impresia unor comunități total diferite, dar parte a aceluiași oraș. Dacă te duci în Cartierul Evreiesc, la Sinagoga Mare sau la Teatrul Evreiesc de Stat, venind de pe Lipscani, prin Pasajul Latin, lăsând în stânga Biserica Sfântul Gheorghe Nou și mergând spre Sfânta Vineri, încă mai poți găsi părți din această matryoshka urbană. În spatele tău câțiva englezi gălăgioși încă povesteau despre animatoarele de pe Șelari. Când ați trecut prin pasaj, un violonist v-a transportat cu cântecul său ajutat de ecou direct în interbelic. La ieșire orașul și-a reluat forfota.

Diferențele de cândva sunt valabile și astăzi. Pentru a putea înțelege mai bine Bucureștiul și trecerea de la un decor la altul, care se face lin, să ne imaginăm că am ieșit de la Teatrul Național și vrem să mergem la un restaurant chinezesc care se află tocmai într-un loc aproape de Șoseaua Ștefan cel Mare. Gândul de a porni pe jos, la primul impuls este alungat. În București distanțele sunt mari… i-adevărat, dar la o reflecție mai atentă sau chiar pornind la pas pe Bulevardul Carol I până când te hotărăști dacă vrei să continui să mergi așa și până te mai uiți la niște clădiri și la necuviincioase graffitti, ajungi la rondul străjuit de monumentul lui C.A. Rosetti. Vezi în stânga două străzi. Prima este Strada Speranței care îți aduce aminte de cântecul Corinei Chiriac: „Să-i amintiți, va rog frumos, adresa mea/Când vă-ntâlniți cu fericirea/Casa cu plopi, strada Speranței, la parter”, iar la citirea numelui celei de-a doua străzi, Vasile Lascăr, tresari și îți spui: ah, e chiar strada pe care se află restaurantul la care vreau să ajung, cum de e posibil? Și începi să cauți pe Google Maps, vrei să verifici dacă nu cumva este o coincidență. În capătul celălalt al străzii, care străbate Cartierul Armenesc și Bulevardul Dacia, se află locul în care vrei să ajungi. Let’s walk…

Ceva din inimă îți spune că o plimbare prin Cartierul Armenesc poate semăna cu un poem. Dacă, în schimb, ar fi fost să pornești în jos, în sens invers, spre Bulevardul Regina Elisabeta, ai fi ajuns la Grădinile Cișmigiu. Ai fi descoperit poate misterelor străzilor Schitu Măgureanu sau Gheorghe Lazăr, prima, dreaptă și hotărâtă, cealaltă, deși scurtă, șerpuitoare și misterioasă, purtându-te imaginar în atmosfera unor romane interbelice. În schimb, dacă ai fi continuat să străbați Bulevardul Elisabeta de la rondul de la Universitate și până la statuia lui Mihail Kogălniceanu, în orice anotimp, fără excepție, găsești mireasma veacurilor care acum se împletesc sub ochii drumețului nostalgic, neobosit căutător de emoții. În iunie un fel de puf se rostogolește pe străzi, iar până în octombrie, o briză adie întocmai ca pe o plajă, la mare.

Iarna, dacă te urci pe un pilon de pe trotuarul de vizavi de Librăria Eminescu, vei vedea cum Bulevardul coboară spre Facultatea de Drept, străjuit de Grand Hôtel du Boulevard și Fântâna Sărindar, de Cercul Militar și Teatrul Elisabeta, de Cișmigiu și Primărie și tot așa…

Primăvara însă, de pe același pilon pe care te-ai urcat să fotografiezi sau doar să te uiți, nu-i vei mai putea vedea capătul, pentru că din a doua jumătate a lui martie, verdele frunzelor tinere se vor pune ca un stăvilar de jadeit spart și recompus din un milion de bucăți, îmbrăcând linia orizontului. Și dacă tot am pomenit de Librăria Eminescu, îmi amintesc că acolo, mirosul de cerneală neuscată se luptă cu cel de cafea proaspăt măcinată. Izul sortimentelor aduce aminte de Roxelana, sclava care a adus cafeaua în Imperiul Otoman. Un fel de smell well se imprimă printre paginile deschise ademenind cititorii sau căutătorii de cadouri și hărți cu București.

Hei, parcă mergeam la restaurant! Ți-e totuși foame, abia ai văzut Preșul de Ion Băieșu și după râs merg niște Furnici în copac și un Porc cu aromă de pește. Ne-am întors la exercițiul nostru de imaginație. Străbați deci cartierul Armenesc și, din când în când, pui zoom-ul  curiozității pe câte o clădire mai diferită și în care îți imaginezi câte și mai câte se vor fi întâmplat în aproape veacul pe care îl numără. Aici Art Nouveau și Art Déco știu să conviețuiască și cred că ar ști și să povestească dacă ar fi ascultate. Cândva, într-una din toamne, am văzut într-o curte un gutui cu fructele în pârg. Radiam de bucurie și îmi imaginam cum ar fi fost să mai fi avut o viață pe care să o petrec doar străbătând astfel de străzi și nimic altceva.

Suntem pe mica stradă Rafael Sanzio care face delicat o punte între strada Spătarului și strada Armenească și apoi ajungem pe strada Pasului, apoi pe strada Licurg. Aha, atrași de toate aceste străzi și clădiri ne-am abătut de la traseu! Păi cum rămâne cu restaurantul? Dacă ai fi ținut-o drept, ai fi străbătut distanța ceva mai repede. Sunt însă distanțe care sunt făcute pentru a fi parcurse în tihnă și cu emoție. Tot așa cum sunt femei frumoase pe care n-ai mai vrea să le lași din brațe și în contopiri nesățioase te pierzi în buzele cu gust de cafele, apoi simți chanel-uri care, nu de puține ori, s-au dovedit amăgitoare.

Când ați ieșit de la teatru vă gândeați să mergeți cu metroul de la Universitate până la Victoriei, ca apoi să schimbați și să luați un alt metrou până la stația Ștefan cel Mare. Ar fi fost prea cronofag demersul. Poate o trotinetă ar fi fost mai potrivită, aleasă din nenumăratele Lime-uri din fața Intercontinentalului. Acești bravi ostași în verde ai orașului modern, vehicule dispuse să se activeze tot la un touch pe ecranul smart, felia ta de cer. Iubita te-a luat ușor de mână și te-a scos din aceste gânduri nehotărâte și te-a convins să mergeți la pas, căci deja i s-a făcut și ei foame și, mai mult decât atât, îi e poftă de o Tsingtao, pe care i-ai promis că o va bea înainte să ajungă temutul Porc cu aromă de pește sau Urechile de lemn cu usturoi ori Vita în sos dulce acrișor. Nu știu exact ce i-ai promis că veți mânca.

Dar cum ați ajuns în fața Bisericii Silvestru? V-ați rătăcit sau ați vrut să vedeți Turnul cu Ceas, singurul astfel de loc din București unde ca printr-o poartă de trecere prin veacuri se poate ajunge din vechiul București arhitectural direct în Calea Moșilor. Doar un gând și e de ajuns ca timpul să lipească distanțe. Ții minte acea toamnă când ne-am oprit la Biserica Răzvan? îi spui. Apoi am ieșit undeva la Piața Romană, că de acolo știu că am ajuns la vinăria de pe Calea Victoriei unde am băut cel mai bun Malbec. Te-ai mirat când ai văzut că în local erau cu mult mai multe fete decât băieți și de gustul dulceții de portocale întinsă pe o felie de pară, apoi de o bucățică de Brie au bleu  și apoi… o înghițitură din paharul cu deschidere largă, căuș invizibil făcut din vișine coapte și prune. Deși ploua, iar Calea Victoriei e atât de romantică când plouă, tu mi-ai povestit întâmplări din seara în care ai fost la Ză Lokal, ceva mai jos, unde ai mâncat acel Ză Burger și te-ai bucurat de atmosferă. Urmându-ți sfatul, am fost și eu, era deja octombrie și am stat pe terasă. Unul dintre mulții bicicliști care treceau pe lângă masa mea, aflată chiar lângă pistă, a fredonat uitându-se spre o franțuzoaică: „Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea, de-aici și până la Șosea…”. Nu știu dacă doamna a înțeles, dar i-a zâmbit fermecător. Șoseaua la care se referă cântărețul nu-i altceva decât Bulevardul Kiseleff, căruia cândva i se spunea Șosea. Și de acolo până în parcul Herăstrău e doar un pas. Dacă te grăbești, nu trece prin parcul Kiseleff la sfârșit de martie, când narcisele fac insulițe galbene la baza copacilor. Dacă ar fi să exagerez aș spune că nu e de trecut nici vara și nici toamna, când frunzele maronii fac o pătură care mai lasă pe ici pe colo ochiuri din gazonul verde crud. Totuși, să fim sinceri, nu e de trecut nicicând dacă te grăbești prin locurile care îți încarcă sufletul. S-ar putea ca glasul mierlei să te răscolească și să te abată din drum. Apropo de asta, mierla este una din păsările care se simte bine la București. Îi poți întâlni cântecul acolo unde te aștepți mai puțin, așa cum se întâmplă și cu pescărușii, care, în serile de vară, te fac să tresari dacă stai la un grătar, într-o curte, în oricare din cartiere. Iar dacă ațipești de la șprițul de vară și îi auzi cum se jeluiesc, poți jura c-ai adormit pe un cearșaf la Vama Veche. Tot ca la mare te poți simți și la cherhanalele de pe malul lacului Herăstrău, mergând la pas, dinspre insulă sau din Șoseaua Nordului. Vara, pe mulți îi găsești acolo, tolăniți, la mânecă scurtă, cu soarele scurgându-se în pahare.

Dar parcă ziceam că am pornit spre restaurantul de pe Vasile Lascăr, acolo unde Rața cu bambus și Pachețelele de primăvară tind să se răcească. Pe drum ne-am luat cu vorba și parcă am jucat un ping-pong cu amintirile noastre care mai de care. Tu m-ai luminat, pentru că și pe tine te-a luminat o prietenă, ce e cu Escape Rooms în București. Este o adevărată nebunie, ți-a spus, toate sunt foarte tari. Aveau oare cum fi altfel într-un oraș care e în sine un Escape Room? Am convenit și că data viitoare când vom merge în Centrul Vechi, vom trece înainte pe la Energiea, dincolo de faptul că au cei mai buni cartofi prăjiți din lume, ne va lăsa și cu Tom, câinele nostru, care se va tolăni sub masă sau chiar își va face prieteni.

Cu Bogdan m-am amuzat pe cinste, pentru că eu eram mai mult fanul teatrelor, nenumărate, la fel ca muzeele pe Calea Victoriei. Eu îi ziceam de Odeon, el îmi zicea de 60 Minutes și de ceva cu Mystery Rooms Escape. Eu îi dădeam cu Moulin Rouge-ul nostru, Teatrul Constantin Tănase și el îmi spunea de… a nu, chiar dacă eu eram cel care se lăuda cu muzeele, tot el mi-a spus ceva ce nu știam. A zis că trebuie să mergem într-o zi să-mi arate o sculptură de Rodin, Vârsta de Bronz, care locuiește în Galeria de Artă Europeană. La Palatul Regal, superb decor și uimitor. Ce loc ar fi fost mai potrivit? În acel perimetru simt o energie cu totul și cu totul aparte. Nu ți se întâmplă la fel? Mă refer exact la zona dintre Palatul Regal și Palatul Fundațiilor Regale, gazda Bibliotecii Centrale Universitare Carol I, în fața căreia statuia ecvestră a primului rege al României stă chezășie mândriei noastre de a fi parte a familiilor dinastice europene. Străinii se uită întotdeauna cu admirație la statuia lui Carol I.

Și cum spuneam, după ce m-am documentat, a fost rândul meu să-l surprind eu pe Bogdan. I-am spus lucruri noi despre statuia făcută de Auguste Rodin. Ce? Păi… faptul că aparține României se datorează Reginei Maria, o mare admiratoare a sculptorului francez. Regina Maria, bunica Regelui Mihai I, ultimul rege al României. Inima Reginei a stat o vreme la Balcic, la Tenha Juvah. Asta așa, ca o infimă paranteză a firului istoriei cu regine și regi în care este țesut și Bucureștiul veacurilor XIX și XX. Cea care i-a facilitat Reginei achiziția sculpturii a fost dansatoarea americană Loie Fuller. Regina a lăsat statuia prin testament moștenire fiului său Carol II „For Carol/My statue of Rodin/ Age d’Errain” așa a scris Maria în testamentul său. Acum statuia este, măcar pentru câteva clipe, a tuturor celor care trec pragul muzeului…. Ne-am dus apoi la Galeria de Artă Modernă Românească, unde am admirat pentru a nu știu câta oară lucrările de tinerețe ale lui Brâncuși. A insistat că musai trebuie revăzut și Portretul Mariei Nacu de Grigorescu. Pictura este considerată Mona Lisa  grigoresciană sau Gioconda României, a mai zis el cu un surâs pe față pe care oricât m-aș strădui nu-l pot imita.

Nu ne-am abătut mult din Bulevardul  Carol  I și, reîntorcându-ne în Cartierul Armenesc, pe strada Spătarului, am trecut pe lângă Casa Melik, care găzduiește cochetul Muzeu Theodor Pallady. Muzeul seamănă într-un fel cu Muzeul Zambaccian, aflat pe strada cu același nume, dar în partea de nord a Bucureștiului, lângă Televiziunea Română și vis-a-vis de casa regizorului Sergiu Nicolaescu. Într-un fel seamănă și casa, dacă stau să mă gândesc. Casa Melik, în schimb, este una dintre cele mai vechi din București și ceva mai încărcată de istorie. E veche de 250 de ani și se spune că, în 1848, proprietarul său, Iacob Melik, i-ar fi ascuns în pod pe niște importanți revoluționarii. Vara este o adevărată oază de liniște, iarna una de nostalgie, mai ales dacă niscaiva zăpadă s-a așezat pe vegetația ațipită din grădină.

M-am dezmeticit când am auzit râsul iubitei mele când a văzut că prins de discuție am ieșit de mult de pe Vasile Lascăr, pe care am străbătut-o în întregime și am ajuns undeva prin zona Circului de Stat, unde statuia prințului Rainier de Monaco ne-a întâmpinat. Mi s-a părut că ne dă bună seara și ne invită în Parcul Circului, acolo unde cândva, cu mulți ani în urmă, o fetiță frumoasă, pe nume Andreea, a eliberat în lac un peștișor spre a fi Regele Parcului.

Era ca într-o altă seară când ne-am luat de mână și după ce am trecut prin parcul în care greierii adormiseră cu viorile pe piept și am pornit pe Barbu Văcărescu, spre Promenada Mall, unde ne-am uitat la un film în aer liber. La plecare, am luat un Le Boucher, un vin românesc, parcă un cabernet și am gătit acasă, într-un deplin anonimat urban, cu unt și piper, cu pahare cu picior și o candelă, cel mai bun antricot de vită. La București, orașul florii de migdal.

 

1 aprilie 2020

La terminarea liceului, mai 2000

5 aprilie 2020

Potolirea furtunii

5 aprilie 2020

Isus S-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El. Şi, deodată, s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au deşteptat, strigând: „Doamne, scapă-ne, că pierim!” El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut o linişte mare. Oamenii aceia se mirau şi ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea?”

Matei 8:23-27

(Îmi place acest pasaj din Biblieales de Biserică pentru a defini perioada pe care o trăim.)

Rugăciune saleziană

24 martie 2020

„Doamne Isuse, Inimă plină de îndurare, cu umilință mă înfățișez înaintea ta, căindu-mă de păcatele mele. Vin să-ți încredințez clipa mea de pe urmă și tot ce trebuie să-i urmeze.

Când picioarele înțepenite vor arăta că drumul meu pe lumea asta s-a încheiat, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când mâinile mele slăbănoage nu vor mai avea nici puterea de a strânge crucifixul preaiubit, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când buzele mele vor rosti pentru ultima oară Numele tău slăvit, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când chipul meu veșted și brăzdat de suferință  va stârni mila, și sudorile frunții mele vor prevesti clipele de pe urmă, îndurătorule Isus milostivește-te de mine.

Când închipuirea mea, cutremurată de întunecate vedenii, mă va cufunda în zbucium, când sufletul meu, tulburat de amintirea greșelilor mele și de teama Dreptății tale, va lupta împotriva lui Satan cel dornic să pună la îndoială nesfârșita-ți bunătate, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când inima mea, istovită de suferință trupească și sufletească, va cunoaște spaimele morții pe care adeseori le-au cunoscut și sufletele cele mai sfinte, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când voi vărsa cele de pe urmă lacrimi, primește-le ca prinos de ispășire pentru toate greșelile vieții mele, amestecate cu lacrimile pe care le-ai vărsat pe cruce, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când părinții și prietenii, strânși în jurul meu, se vor strădui să mă aline și te vor chema în numele meu, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când toate simțurile mele mă vor fi părăsit și lumea toată va fi pierit pentru mine și mă voi zbate în agonie, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când sufletul meu îmi va părăsi trupul, primește moartea mea ca mărturie supremă adusă Iubirii tale izbăvitoare, care a vrut să îndure pentru mine această dureroasă ruptură, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Când în sfârșit voi veni în fața ta și voi vedea pentru prima oară strălucirea slavei tale și a Blândeței tale, tu Doamne nu mă izgoni din Fața ta: îndură-te să mă unești cu tine pe vecie, ca veșnic să cânt întru lauda ta, îndurătorule Isus, milostivește-te de mine.

Orațiune: O, Doamne Tatăl nostru, tu ne-ai ascuns prin vrerea ta cerească ziua și ceasul morții noastre, ca să ne îndemni să fim întotdeauna pregătiți. Îngăduie să mor iubindu-te, și pentru aceasta să trăiesc zi de zi, orice ar fi, în stare de grație! Și ți-o cer Doamne prin Domnul nostru Isus Cristos Fiul tău și Izbăvitorul meu. Amin”.

 

Litaniile de moarte bună

Rugăciune saleziană

 

Preluată din Frica în occident (secolele XIV-XVIII) o cetate asediată

de Jean Delumeau

(pg. 46-47)

 

 

Din Cronică de familie

19 martie 2020

„Imaginația mărește lucrurile necunoscute sau puțin cunoscute, întărește spaimele și speranțele; astfel se întâmplă că niciodată viitorul nu aduce nenorociri atât de mari pe cât ne temeam, nici bucurii atât de depline; foarte adesea aureola de imaginație în jurul unui lucru te face să spui, în prezența lui actuală: 《Era numai atât?》” Petru Dumitriu

(vol 3, pg. 374-375)