Păi da

23 Februarie 2017

image

**

20 Februarie 2017

Ajută-mă Doamne,
Fă-mă să fiu cu tine,
Fă-mă soldatul tău
(Sunt pe lume,
Oameni care nu m-au mai iertat
Niciodată)
Intră în chilia lor
Şi spală-i în locul meu pe picioare
Ia chipul meu
Şi leapădă-mă apoi de orgoliu
Fă-mă să mă trezesc dimineața
Cu toți împăcat

Un deceniu la București

13 Februarie 2017

Luna viitoare se împlinesc 10 ani de când m-am mutat, fără arme și doar cu un mic bagaj, la București. M-am mutat definitiv, cum obișnuiam să mai zic în scrieri, deși nu mă văd îmbătrânind altundeva decât în Rădești.

Îmi aduc aminte perfect cum a fost. Am mai scris tangențial despre plecarea mea în Capitală, în eseuri, mai ales în „Chezășie pentru libertate” și în special în.: „Cele două iubiri ale mele” și „Ce am avut și ce am pierdut”. Cum eram la acei 26 de ani, abia împliniți, ce planuri aveam, cum percepeam „transbordarea” de la tot ce făcusem până atunci la ceea ce urma să încep să devin.

Iar acum când mă uit, nu îmi vine să cred când îmi amintesc, văd parcă invers, câte urma să trăiesc, ca o istorie care de azi curge spre acel prezent, felie cu felie, cu bune și rele. Dacă iau, la primul gând care îmi vine în minte, emoția aceea, faptul că îmi venea să plâng, că trebuia să plec din Alba Iulia, când abia mă acomodasem cu adevărat acolo, e straniu. Deja aveam o gașcă cu care jucam fotbal în fiecare săptămână și îmi plăcea.

Apoi, abia începusem să mă duc mai des la bazinul olimpic și  începeam să mă acomodez cu gândul că n-am să mai plec niciodată. Asta până într-un 13 februarie 2007, când m-a sunat un domn să-mi spună să mă pregătesc să vin. Eram în vestiar, la sală. Sunase telefonul și l-am auzit, am fugit și am răspuns. Apoi am revenit în sală și am dăruit tricoul de fotbal,  pe care purtam, cu linii albe și roșii, unui coechipier. I-am spus că așa îmi place mie să fac un cadou atunci când la rândul meu primesc ceva de la viață. Așa am făcut de fiecare dată când am primit ceva, am dat repede, sub prim impuls, un obiect la care țin, ceva material, cu adevărat prețios pentru mine, cuiva din imediata mea apropiere. Așa cum, în general, atunci când am de comunicat o veste foarte bună, întreb invariabil: „hei, ce ai visat azi-noapte?”

Îmi aduc aminte cum am dat acel tricou de fotbal cu tot dragul din lume, visându-mă în compensație în costum, într-o sală de ședințe și purtând la mână același ceas pe care îl port deja de 12 ani. Nu mă gândeam atunci, în vestiar, la visul realizat al premiilor revistei pe care urma să o creez și să o conduc dar și la multe alte situații. Nu doar că se întâmplase cum am visat, ba chiar viața mi-a dat cu mult mai mult decât atât.

Îmi aduc aminte de tristețea lui Radu, pentru faptul că urma să plec și iată, în pofida anilor care au trecut, am rămas neschimbați și prin încercări, am devenit mai prieteni. Apoi, îmi aduc aminte de ziua aceea, când am ajuns, în care m-am dus cu Cătălin la un restaurant de lângă blocul lângă care stăteam și nu-mi venea să cred cât de plin era acolo. De acele femei care primeau flori, fapt care m-a impresionat mult, lucruri  pe care le-am mai scris. De garsoniera albă, cu paturile separate, pe care peste ani am transformat-o și apoi imortalizat-o în poezia „După mine” – „Oare cum va arăta garsoniera mea după mine?” Nici garsoniera nu era a mea și, la vremea respectivă, nici eu nu eram atât de mult cum sunt azi, al meu.

Apoi, da…îmi amintesc multe. Vara lui 2007, o liniște suspectă, care urma să anunțe transformările care urmau să vină. Prin Aiud, împreună cu trei prieteni buni, regăsiți, reîntregiți și dornici de a inhala cât mai mult din viață. Era o bucurie decentă, cea pe care o trăiam și noi, ca niște oameni cărora le venise rândul să se regăsească. Și nu aveam încă nicio altă formă de putere care să ne facă aroganți sau să ne distanțeze, în afara prieteniei și a viselor. Asta aera tot ce aveam mai de preț. Ne unea speranța și noul, care ni se ivise în cale.

Îmi amintesc, din primul an de București, orașul. Nu îl puteam înțelege. Vag reconstruiesc în minte scheme, ajutat de felurite reprezentări și situații, de Gara de Nord, privită dintr-o altă perspectivă. Culmea, deși e locul din trecutul respectiv, pe care îl am cel mai proaspăt în minte, rememorez cum am mers o dată pe lângă ea, cu o mașină, în care eram cu niște colegi și știu că m-am mirat văzând-o. Nu înțelegeam puzderia de drumuri care șerpuiau în toate părțile, nu puteam cuprinde, de parcă pe mine s-ar fi făcut un experiment forțat de „studiul orientării geografice”. Unde naiba sunt, ce să fac acum, mi s-a întâmplat adesea să mă întreb în primul an „de” București.

Și au mai fost…Obișnuit să mă duc la gară cu taxi sau cu 133 și să dau pe feluritele costuri de întreținere sau călătorie tot ce câștig, țin minte cum am vrut să-i dau unui coleg de treabă, care mă  dusese la gară, banii pentru călătorie. Era vineri. Mă grăbeam să mă duc la Cugir. Darius, nepotul meu, avea 2 ani. Andreea nici nu era născută. Ajuns la Gară, am băgat mâna în haină s-i dau colegului cei 10 lei cuveniți. Iar el cred că s-a prins de stângăcia mea și a zâmbit. Era vară…toate mi se iertau, iar pentru altele urma să fiu pedepsit, mult mai dur decât mă așteptam, dar așa trebuise.

De ce am rememorat toate acestea? Nu știu. Împins de amintirea celor zece ani care s-au scurs. De verile și de poeziile care s-au ascuns printre ele. Cu tot ce am cunoscut, căci mult am cunoscut și totuși foarte puțin, depinde cum privești. Dar asta-i frumos la viață, că și în izolare înveți multe și arta răzbate printre crăpăturile celor mai strașnice ziduri și tocmai pe unde se așteaptă toată lumea mai puțin, iese o floare, hrănită de o lacrimă de ploaie sau mai știu eu ce.

Și cred că putem cădea de acord că privite în urmă, toate încercările vieții par suportabile și necesare, iar privind înainte, nu doar că totul poate însemna un risc și un motiv de frică, dar chiar tindem să temem mai mult decât e cazul. Deci, ce putem face?

Au trecut zece ani, cu atâtea și atâtea vești, unele bune și altele rele. Cu ai noștri așteptându-ne și hrănindu-ne, întrebându-ne și noi spunându-le câte și mai câte. Au trecut. Nu vreau să mă gândesc la anii care vor veni altfel decât am făcut-o și până acum. Cu optimism și nostalgie dar mereu cu un surâs amar în colțul gurii. Știu că mi-a fost dat să mă maturizez de timpuriu și să îmi fac prieteni, pe care apoi să îi pierd sau să îi redescopăr, sau să plec de nebun în sâmbăta Păștilor, singur spre București, și să mă opresc în acel cimitir al soldaților necunoscuți, undeva pe dealuri, înainte de Brașov, ca apoi, seara, să mă duc la slujbă singur. Să înfrunt răul, când, abia ce-mi terminasem rugăciunile, atunci, în noaptea de înviere a lui 2014, când o namilă s-a oprit în fața mea și a zis: „te omor, hai să ne batem!” și l-am ocolit cu sufletul tremurându-mi și am coborât în grabă Dealul Mitropoliei, ca apoi, după nici trei luni, să urc în grabă Dealul Cotrocenilor, spre Facultatea de Psihologie. Și am tot construit și am tot dărâmat, ca apoi să văd printre ziduri și în priviri – lumina.

 

 

București, 13 februarie 2017

 

 

Scrisoarea unui poet către un tânăr frumos și liber

7 Februarie 2017

Unii dintre tinerii din Piața Victoriei, numiți de mass-media și „Tinerii frumoși și liberi” ar putea lua în calcul să se înscrie în partidele politice parlamentare și mai ales în PSD. Spun asta în nume personal, desigur, pentru că la foarte mulți dintre ei am văzut și păreri echilibrate, lipsite de ură sau trimiteri jignitoare la persoană. Cred că sunt destui care au mers acolo pentru a da un mesaj de normalitate și un fel de „hello!”  civic, social și politic.

Alex este unul dintre aceștia. Un tânăr om de afaceri pe care l-am cunoscut la facultate și am aflat de pe pagina lui de Facebook că merge la proteste. Tânărul studiază și psihologie, tind să cred că din rațiuni care țin mai mult de vârful piramidei lui Maslow. Prin muncă, baza piramidei pare că și-a asigurat-o. Cu toate astea, în plan civic cred că este conștient că una sau mai multe ieșiri în stradă nu rezolvă cauza unor probleme. A învățat în anul 2, la Psihologie socială, despre „fenomenul de contagiune” și în mod sigur știe că un grup poate fi manipulat chiar și conținând 95% oameni de bună credință. Cum se întâmplă asta? În cazul acesta, prin mascarea unor teme ascunse ca resuscitarea politică a cuiva, sub cupola unor teme generale, adevăruri universal valabile, ca: „să fie mai bine în țară”, „să nu mai fie corupție” și apoi cu o țintă pusă pe o autoritate care este considerată responsabilă pentru blocarea acestor deziderate sociale. Înainte de orice se caută un pretext credibil, uneori se speculează greșeli prostești.

De unde vine în principal energia susținerii unor astfel teme revendicative? În foarte multe situații, aceasta își are originea în omeneasca tensiune interioară, provocată fie de nevoia de dreptate, fie de cauzele mai multor nemulțumiri personale. Când vine vorba despre politică și implicare, Alex strâmbă însă din nas și îmi spune că „va apărea cândva o alternativă ” pentru că, să te înscrii în actualele partide și a lupta din interior, solicită, „prea mult efort pentru el și…nu merită”.

Îi spun totuși că politica bună este despre cultură, răbdare și efort. Ca orice lucru de calitate, dragă Alex. Acest tip de activitate cere idei, rezistență la efort și negociere cu oamenii și cu greutățile vieții. Rezolvarea acelor situații care pun probleme reale atât indivizilor cât și comunităților. Politica adevărată nu este doar despre a arăta cu degetul înspre alții și a-i eticheta ca vinovați, ci este despre a arăta cu degetul mai întâi spre tine și a te întreba ce ai făcut pentru ceilalți, din ce nu era obligația ta să faci și totuși te-ai străduit altruist să faci. Deci, s-ar putea ca evaluând-o ca activitate, la prima vedere, activitatea politică, să nu merite. În acest „ecosistem social” totul este însă important. Începând cu atitudinea față de aruncatul mucului de țigară pe geamul mașinii, până la cum vor arăta pădurile țării peste 50-60 de ani, atunci când mulți dintre cei care luptăm pentru asta azi, nu vom mai trăi.

Și atunci, care ar fi soluția? Să dărâmăm toate clădirile care s-au construit înainte noastră, fie că sunt bune sau rele, și să construim unele noi, sau să fim parte conștientă și rațională a acestui proces și să menținem ce e bun, chiar dacă este vechi. Realitatea ne obligă să realizăm că toți suntem atât biologic cât și politic în aceeași barcă. Numai dialogul și acceptarea celorlalți semeni (indiferent de vârsta lor!), cu bunele și cu relele lor, ne pot ajuta „să ducem barca într-un port sigur”.

Cred că momentan suntem prinși în reflexul de a îndrepta o greșeală cu o altă greșeală, iar asta ne va face să batem pasul pe loc până la o nouă și adevărată trezire. Dragul meu Alex, țara e și pe mâinile tale, iar unii dintre voi ați arătat direct, alții doar prin prezență, că adevărata opoziție politică stă în atitudine și în a fi undeva, atunci când trebuie. Dar ce veți construi dincolo de proteste și forme soft de intimidare, adică prin sacrificiu, răbdare și cultură? Ce veți construi, chiar dacă nu vă va aduce un rezultat imediat sau un profit anume? Gândește-te bine la asta sau peste 1, 5 , 10 ani „îmi” vei ieși iar în stradă motivând că tu ți-ai făcut jobul bine la…job și asta îți dă dreptul să intimidezi/ dărâmi politicul, strângându-te în grup.

 

 

Flaviu Predescu                                              București, 7.02. 2017

Luvru

24 Ianuarie 2017

image

Oui

5 Ianuarie 2017

image

Le Temps découvrant la Vérite ( Time Unveiling Truth) – France, début du 19 e siècle. – Luvru

Prin Paris (partea 1)

2 Ianuarie 2017

image

image

image

image

image

image

image

image

Mr Ioan Maier & old friend

27 Decembrie 2016

image

image

Şcoala iertării

25 Decembrie 2016

Este impresionantă mobilizarea sufletească din perioada Crăciunului. Mă gândedc la unele lucruri pe care cândva doar le mimasem şi acum le descopăr. Apoi la nevoia de contraste(alb-negru, tristețe-bucurie)care ne dă sens.
Este multă psihologie în fiecare gest al nostru, dar ce mi se pare şi mai impresionant în această perioadă este asumarea că nu le putem avea pe toate şi necesara focusare pe ceea ce avem. Crăciunul este o astfel de sărbătoare – arta de a descoperi ce ai şi a te bucura de ce ai. Este apoi arta de a evita invidia şi intruziunea, mai mult decât e cazul şi nu în ultimul rând – arta de a iubi simplu. Cum altfel să mă bucur fără să îți arăt, dar să mă bucur în aşa fel încât bucuria mea să nu te rănească? Cum să arăt ce am eu mai bun şi să pot apoi să arăt că toate zilele anului sunt racordate la acest nucleu de 25 decembrie, simbol divin al faptelor mele de zi cu zi?
Probabil că este vorba despre un firesc ce nu trebuie nici clamat, nici explicat. El trebuie doar trăit şi apărat la nevoie.
Crăciunul este în mod cert o perioadă care prin valoarea ei solicită multă cunoaştere de sine şi asumare. De ce mă bucur?
 Cunoaştere de sine pentru că te pune în fața unor oglinzi pe care poți sau nu să le suporți, poți sau nu să te bucuri de ele şi totodată solicită o asumare a prezențelor/cotidianelor din viața ta. Este bilanț dar şi obicei – ne iubim deci din obicei/ obicinuință sau ca urmare a unor multiple semnificații? Este ceva amestecat, parte din gramul acela de credință, sădit în fiecare dintre noi. Cumva, Crăciunul profund este despre modificarea convențiilor într-un sens mai bun. Tu cel care mi-ai fi luat gâtul la semafor, în a cărui privire vedeam scântei de ură, eşti acum acasă, ai familie, te bucuri şi transmiți gânduri bune. Acea părticică rea din tine, care m-ar fi „evaporat” dacă ar fi stat în decizia ta, mi-a făcut o rană a cărei vindecare stă doar în iertarea mea. Eu nu ştiu să iert cu adevărat însă. Vreau să învăț asta şi atunci, ca să nu fiu ipocrit, voi spune că va trebui să lupt să învăț abia după ce voi fi luptat ca să supraviețuiesc în fața urii. Este, deci, Crăciunul, o sărbătoare complexă în care îmi pun întrebări sau doar o mică „parcare”, un răgaz, în care insultele şi invidiile au fost puse pe hold, până ne tragem sufletul? Probabil că deşi pare a fi al tuturor, Crăciunul este al celor care ştiu în egală măsură şi să sufere şi să se bucure. Mimeticii, bucuroşii de ocazie, doar cei care se forțează să ne convingă (când de fapt vor să se convingă pe ei) să privim totul în culori pozitive, n-au înțeles nimic din el. Această sărbătoare este prinsă într-o axă -bucuria naşterii – tristețea omorârii Celui care făcea minuni (dar era altfel, submina cutume şi autorități) şi apoi învierea dar privarea de acces direct la El, altfel decât prin fapte bune. Crăciun fericit!

Cugir, 25.12. 2016

Cine ești, Lucian personaj de roman?

18 Decembrie 2016

Motto: „Tu ai jucat un rol frumos
Stiu toate replicile tale pe de rost
In vremuri grele adapost
In vremurile bune un strain, un fost”

(3 Sud-Est)

 

 

 

Sunt foarte simpatici ai mei când încearcă să mă convingă să renunț la niște lucruri pe care le-am învățat tocmai de la ei. Amândoi sunt, în felul lor, firi puternice și ambițioase. Tatăl meu este activ, implicat civic și social, scrie mult și frământă zilnic un aluat care se numește știre. Știrea despre orașul în care trăiește se răspândește în casele oamenilor care simt, citind despre urbea lor, că trăiesc într-un loc cu sens, în care se întâmplă lucruri. Vorba lui C. , un foarte bun prieten – „tot așa mult scrie tatăl tău?” – da, răspund eu, la care el concluzionează amuzat cu drag: „n-ai fi zis că se întâmplă atât de multe lucruri la Cugir!”.

Și într-adevăr se întâmplă, doar taică-meu este axat în principal pe știri pozitive. El vrea să arate oamenilor partea bună – că se mai face o fabrică, apoi că în grădinițe, școli generale și licee, noile generații se pregătesc intens, au concursuri, studiază și mai ales evoluează zi de zi.

Pentru tatăl meu au fost importante întotdeauna ca numele cadrelor didactice implicate în tot acest ansamblu să fie cunoscute de oraș  și nu ignorate. Apoi, pentru el reprezintă un factor care merită multă atenție și pensionarii, dar și cei care cresc porumbei (cum am văzut chiar astăzi că a publicat un articol) –zău, tată, că nu știam până la știrea ta că ei concurează pe categorii ca: „viteză”, „demifond” și „as”. Îți mulțumește pentru asta, mai ales copilul din mine, care a fost cândva înfiorat de pasiuni columbofile.

Implicarea politică nu a fost de neglijat în ultimii, cred 45 de ani, pentru tatăl meu. Cum, tată, ai făcut politică și înainte de revoluție? Glumesc, desigur. Adică, în opinia unor firi anarhiste din zilele noastre, n-ar mai fi trebuit să existe nici istorie și nici evoluție, dar mai ales, cum scria o fată pe Facebook în seara alegerilor de duminica trecută, punând emoticonul feței supărate: „ce să facem, nu ne ajută nici demografia…” Chiar, oameni buni, unde a dispărut Cioloș? L-a mai văzut cineva, s-a mai întâlnit cineva cu el? I-o fi scos cineva lumânarea din cap, întocmai ca unui bostan căruia îi lumina ochii.

În fine, am făcut șapte mii de paranteze, când de fapt acest articol nici nu a început. El nu a trecut de prima frază, atunci când voiam să scriu despre firile părinților mei, care au fost fierbinți în tinerețe și mai domolite acum, la maturitate spre, de ce să nu recunoaștem, bătrânețe. De ce voiam să vorbesc despre firile lor și despre sentimentul supremei corectitudini, pe care mi l-au insuflat, în primul rând prin model, abia apoi la nivel de concept.

Că de ani buni mă sfătuiesc să fiu mai „diplomat” ca sinonim pentru a nu mai face atât de multe enunțuri sincere și mai „temperat”, chestie pe care iarăși nu o pot controla eu. Când nevoia de corectitudine (uneori prea exagerată și rău interpretată, recunosc) corelează cu temperamentul meu, căruia i se întâmplă să-i cedeze nițel auto-controlul, pe motiv „că” sau „că” se întâmplă câte o revoluție.

Așa am reușit să îmi pun în cap câțiva oameni, care dacă se dovedesc a fi așa cum îi credeam înainte de a ne certa, vor face tot posibilul să relaționăm din nou. Dacă nu, asta e. Poate mai corectați și auto-corectați, poate mai fair în primul rând cu ei înșiși, apoi cu cei din jur.

Eu uitasem până la această ciocnire ce reacție urâtă poate avea o „acție” –urâtă. Eu am spus din străfundul sufletului – „nu îmi place ce ați făcut, a fost urât!”. Atât! N-am înjurat pe nimeni, n-am bătut pe nimeni și nici măcar n-am fost cinic sau ironic, mai ales ironic, sardonic sau mai știu eu cum, armă care nu n-ar fi speriat atâta prin bubuitură, cât ar fi otrăvit suflete prin insinuarea și îndoiala care o strecoară în inimile celor înspre care este îndreptată.

Am dat cu o petardă fumigenă și tuturor ne-au dat lacrimile, chiar și mie. Cu toate astea, după momente de buimăceală, în loc să fiu judecat conform unui proces de înțelepciune (adică altfel decât am făcut eu) mi s-a răspuns cu o serie de „smetii” în cap și izolare. Dar cine a lovit cel mai tare? O persoană care fusese la mine acasă, îmi cunoscuse părinții, bunicul, fratele și mai ales îl cunoscuse (pentru că-i făcusem cunoștință) și pe unul dintre frații mei de cruce, din prima facultate.

Persoana, temperamentală ca și mine, dar otrăvită sufletește, nu știu anume de ce, însă în timp o să aflu, a declanșat nu procesul…ci condamnarea lui Flaviu, care și-a spus o părere cu patos. Persoana cu pricina, de felul ei certăreață, explozivă și nu în puține situații intruzivă și egoistă, a reușit mai multe performanțe. Să determine neinvitarea mea la petrecerea de Crăciun a grupei de la facultate. Să îl facă pe cel cu care până mai ieri fusesem ca frații, poate chiar mai ceva, să se întoarcă împotriva mea și să mă certe superior, mimând înțelepciunea și să deruleze slide-uri despre agresivitate și nevoia de „ajutor specializat”. (asta în condițiile în care el este traumatizat de bruxism și alte cele. Apoi plin de mecanisme de apărare ca un arici de țepi.

Dar știam că în prietenie nu se pun etichete și se dau mesaje indirecte prin intermediul Facebook, ci se pune mâna și se sună omul. Toate aceste „sfaturi” arogante veneau de la un om care nu doar că într-un fel sau altul îmi datorează drumuri bune și ușoare și statute sau statusuri– ci și relații, conexiuni, moduri de a acționa și un ajutor aproape specializat pe care i l-am oferit întotdeauna la greu.

Unde ești tu Niky Filimon? Încep să-i înțeleg pe cei care spun că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Interesant este, în această poveste, nu că un prieten otrăvește sufletul altui prieten, trădând, într-un fel, tot ce înseamnă valoare a prieteniei și suprimând cu bună știință comunicarea. Este interesant ce tipologie s-a dezvoltat într-un om de lângă mine, în care investeam sentimente. Nu este doar lene, așa cum am spus într-o scriere anterioară. Este vorba despre o alternare/rupere și reducere domoală a unei legături afective, în mod atât de lent încât, dacă se întâmplă ceva și pierde obiectul bunăstării actuale, tovarășul „pretin” să mențină totuși o portiță deschisă pentru a se întoarce la „prost de bunul Flaviu” – haină de vreme rea la greu sau cum spune ultimul hit al 3 SE – „în vremurile bune un străin un fost”. (eu, adică). Nu știu cine ești băiete, dar du-te cu Dumnezeu!

 

București 18.12. 2016