Performanța de a rezista autentic într-o relație

25 Iunie 2017

Cum să reziști într-o relție, dincolo de cum să ajungi să creezi una, acaesta este adevărata întrebare pe care mulți dintre noi ar trebui să ne-o punem. Mai mult ca oricând trăim într-o lume amestecată de stimuli (tentații care umblă mai mult la inconștient) și de dorințe (tentații conștiente).

Ar fi mincinos să nu recunoaștem faptul că, în funcție de personalitatea pe care o avem, uneori suntem tentați de diverse contexte emoționale care să ne degreveze de anagajamente – măcar pentru o perioadă scurtă de timp. De ce simțim acea tensiune interioară? Nu știu…asta trebuie să caute să-și explice fiecare. Dar trebuie pornit de la un adevăr, că tensiunea există în fiecare dintre noi, este specific umană.

Știm noi, oare, să conviețuim în doi? Dar asta dincolo de a ne administra viața în doi. Suntem capabili să dăm o semnificație anume stărilor noastre, astfel încât să ne împrospătăm cu bucurie relațiile și să ne simțim vitali și tonici? Cum ne putem regenera viața de cuplu, pornind de la criterii de conviețuire. E rău să ne vină din când în când să ne izolăm (sau chiar să plecăm într-o călătorie, la propriu sau la figurat)? Ține de fiecare.

Cred că multe din problemele noastre provin din „partea teoretică” a cunoașterii noastre despre viață. Partea practică (și istoricul ei) nu este așa dramatică precum tindem să o calificăm. Mai mult, tindem să ne raportăm la ultima experiență sau la cele mai negative pe care le-am avut. Pe lângă asta, idealizăm ce este la alții, fără să cunoaștem adevărul.

Presiunea pe care o punem pe noi înșine provine și din credința că musai trebuie să fim fericiți într-un anumit fel. Adică, în formula clasică, pe modelul părinților noștri. Asta este cea mai „strong” credință pe care o avem și de care ne este greu să scăpăm. Să avem mai ales o stare de bine și de optimism, este ceva foarte firesc. Partea procedurală a speranței, generatoare de optimism, este credința.

Dar ce ar fi rău în modelul clasic? Nimic. În afară de chestiunile particulare, cu încărcătură negativă, ale istoricului fiecărui caz de familie, modelul părinților noștri, în sine, nu este unul rău. Un bărbat și cu o femeiei se căsătoresc, fac împreună copii, merg la muncă, în excursii, se ocupă de formarea unor viitori adulți, încercând să se bucure de ei și primind și oferind dragoste – se crează acel unic sentiment de familie. Componenta individuală care însoțește fiecare model de familie conține și o mulțime de emoții negative legate de eșecurile unor modele care n-au funcționat. Spre exemplu: „Când am vrut să mă duc în acea tabără și unul din prinți s-a opus” – o rană, o amintire din care încă rezidă tensiune negativă, ce se activează în te miri care situație. Acest fel de a funcționa crează un fel de dinamică de șoc a funcționării societății în anasmblul ei.

De pildă, fără nicio legătură cu primul exemplu, nu ne trebuie multe experiențe negative în relația cu familia de bază pentru a ajunge să integrăm tensiuni latente, care din când în când ne vor face viața grea. Este de ajuns să fie ceva legat de sexualitatea noastră, de atingerea libertății noastre de opțiune sau tratarea cu duritate, în detrimentul unei comunicări reale, a unei posibile greșeli pe care am făcut-o.

Cititorii scrierilor mele mai vechi poate își mai aduc aminte de mărturisirea acelei fete, despre care am scris în „Chezășie pentru libertate” căreia părinții i-au spus exasperați, aflând că are prieten: „Mai bine să ne minți decât să ne spui adevărul”. Atât de „buliți” afectiv erau oamenii (culmea, că i-am cunoscut și în relațiile sociale erau foarte ok) încât își invitau fiica, încă mai sper că dintr-un reflex inconștient (dar ce folos, oricum?) să procedeze la rândul ei nevrotic, și să folosească mecanismul de apărare numit „formațiune reacțională” sau tradus în limbaj uzual „transformarea unei trăiri în contrariul ei”. Adică mai ca în popor: mai bine te minți singur…

Eul acelor părinți nu suporta un adevăr simplu, firesc, faptul că odrasla a crescut și are o relație. Căutându-le și lor o explicație, am putea spune că nu este exclus ca, în tinerețea lor, să fi fost martori sau să fi interpretat niște „ratări” ale unora, care intrând în relație de foarte tineri, s-au căsătorit și au abandonat un posibil proiect de viață care să-i ajute să evolueze și să iasă din mocirla ruralului românesc și să realizeze ceva „la oraș”. Deci, în viziunea lor, o relație te ținea pe loc. Chiar și una extra-sat, în noua viață, cea „urbană” a fetei lor.

Probabil, în inconștientul nostru colectiv, și mai ales în cel al ruralului imaginat de ei, este adânc înrădăcinată ideea că a te angaja în responsabilități casnice de foarte tânăr, te scoate de pe linia unei evoluții normale, cu șanse de creștere.

Acum, lucrurile s-au mai schimbat dar în mințile multora dintre noi prejudecățile persistă. Ne este greu să ne exprimăm și suntem blocați.

 

Ce înseamnă a trăi din (sau în) conflict?

 

Este o vorbă care sună oarecum dur și pe care oamenii și-o spun de regulă atunci când se ceartă – „trăiești din conflict!” își spun. Culmea este că trăitorul din conflict este un suferind la fel de serios ca un om care are o boală clasică. E ca și cum ai spune cuiva, dar într-o formă mai light: „tu…care ai cancer, să-ți fie rușine obrazului!”. Am exagerat puțin, dar tot ce îmbracă forma „vinovățiiei” pe care i-o atribuim celuilalt pentru o boală sau o rană emoțională, este ca și cum am acuza de o boală. Ce mai dă o șansă în plus trăitorului din conflict, este realitatea că problema sa se poate rezolva fără medicamente (deci mai greu) dar cu mari șanse de supraviețuire.

Îmi place termenul „restructurarea personalității” pe care îl folosește psihanaliza. Cam despre asta este vorba când vorbim despre a schimba ceva în felul de-a fi al celui care spunem că trăiește din conflict. Adică, impulsul, tensiunea și tot ce se generează în inconștient determină la căutarea instinctivă a unei situații în care acea pornire să se confirme. Spre exemplu, dacă este predominant de sorginte negativă, atunci se va căuta ceartă/ conflictul dar asta într-un mod instinctiv.

Tocmai de aceea, pusă sub formă de „acuză”, ea sună de multe ori dureros pentru cel căruia i se spune. În cazul copiilor dependenți ea își are, probabil, originea și în nevoia de confirmare a dragostei și protecției, venite din partea unui părinte sau a fratelui/ sorei mai mare. „Învățarea” tensiunii, care se auto-alimentează și respectiv auto-generează, pe o axă interior-exterior și invers, unde conștiința și caracterul joacă un rol de arbitru.

Reluând și simplificând, a trăi din conflict poate înseamna a avea nevoie instinctivă să răspunzi unei tensiuni interioare, crezând astfel că dacă răspunzi nu o vei mai simți și e vei elibera de ea. Pentru asta, în lupta ta de a scăpa de tensiune, poate cădea victimă oricine și mai ales oamenii dragi, aflați în proximitate. Dincolo de asta, sunt persoanele care trăiesc în conflict. Sunt blocați în interior într-un conflict cu ei înșiși sau cu altcineva și refuză să enunțe acest fapt, trăindu-i și exprimându-i sub o formă sau alta doar efectele. Tocmai de aceea, când devine din stare repetată o reală trăsătură de caracter îi spunem acestui fel de-a fi „răutate” sau „fond depresiv”.

Dar, mulți oameni își pot preveni stările proaste, care îi izolează, exprimându-le într-un fel asumat, cerând ajutor.  A învăța să te exprimi normal și sănătos este o artă. A te raporta la ceilalți normal, așa cum ești tu în majoritatea timpului și a nu fugi să adopți o mască sau alta, nu este ușor pentru cei mai mulți dintre noi.

Am pornit scrierea vorbind despre nevoia de a rezista într-o relație. A ieși din mediul care te împiedică să progresezi. A nu încerca să ridici nivelul celor dragi pe un palier pe care tu ai început să te dezvolți și implicit a nu avea așteptări de la ei. La sta cred că s-a referit un cadru didactic din zona psihologiei când a spus: „aveți grijă, acum nu începeți să-i analizați pe cei din jurul vostru!” Atunci am întrebat: „dar e de preferat să nu-i analizăm deloc?”. Pentru că ajungem să-i analizăm ce ceilalți odată cu noi înșine. Este de preferat să nu dăm verdicte. Asta da. (În lucru)

 

**

21 Iunie 2017

Nu mai știu ce an era
Că pe-atunci nu era timp
Dar era acum câteva veri
Sau poate că ieri
Și frunzele merilor putreziți
Foșneau

Pe drum treceau oameni
Care salutau sau erau plictisiți
Erau scurtături
În căldura moale a verii
Și nimeni nu se găsea

Acum, hm..
Acum de-ați vedea v-ați întrista
Nimic nu mai seamănă cu ce-a fost
Oamenii nici măcar nu mai sunt
Absența, neînlocuirea lor
Ne aduce aminte de ei…

20. 06. 2017

#psihologie 2017

19 Iunie 2017

image

Puterea de partid și puterea individuală

19 Iunie 2017

Pentru a înțelege politica și viața de partid trebuie să luăm în calcul elementul puterii, pe care obiectivându-l am putea să-l privim ca pe o sferă. Asta la nivel simbolic. Indiferent cât de puternică este persoana care deține sfera, părți din sferă, cioburi de putere, rămân înmagazinate și în alți oameni, aflați în interiorul sau în afara unei organizații (partid) sau aceste părți se generează în alte situații impredictibile.

Sunt două feluri de exprimare a puterii: unul rutinier, procedural și repetitiv, iar altul spontan, emoțional, revoluționar. Fiecare se influențează reciproc, cu observația că primul îl domină pe celălalt sau mai exact îl conține. Al doilea tip apare doar în situațiile în care primul eșuează sau restrânge actul deciziei la câteva persoane.

Într-o organizație mare, cum este un partid politic parlamentar sau de guvernare, care are o istorie și o succesiune de lideri și foști președinți, este nepotrivit să adopți principiul anulării sau ignorării celorlalte părți de putere. Aș spune că este cu atât mai dificil să conduci fără să negociezi cu reprezentanții puterii trecute sau fără să detensionezi orgolii. A detensiona orgolii înseamnă a întreba sau a nu te izola chiar tu, care acum deții vârful puterii, doar în mijlocul celor în care ai încredere, în sensul că nu trădează.

Mai simplu spus, liderul autentic și care va avea succes, este acela care se consultă în egală măsură și cu oameni în care nu are încredere dar cărora le face față și nu devine influențat de ei, chiar dacă sentimentul simpatiei reciproce este mic.

 

De ce sunt utile părerile „izolaților” sau a celor care au deținut poli de putere?

 

Omul care se află în vecinătatea puterii sau care vrea să ajungă la putere, este nevoit să gândească mai mult decât cel care o are. Exactitatea sa este mai ascuțită din punct de vedere al exercițiului căutării de soluții, la care se adaugă, experiența exercitării decizionale avută cândva și a tuturor problemelor rezolvate dar și orgoliul de a arta că încă reprezintă un pol de validitate și emit judecăți drepte. Aceste aspecte vor face ca cei care au făcut parte din poli de putere viabili, au încă multe de spus, fără a pune atât de mult accent pe riscul că implicarea lor ar putea însemna revenire.

Cred că un partid mare, cu brand și cu istorie, cu generații încă active (să nu uităm că din politică în mod normal nu se iese la pensie – acuza de „bătrânețe” este un pretext) este nu doar un grup care urmărește îndeplinirea unor obiective și implicit a unor interese, ci și o „școală„ în sine.

A rămâne pe dinafară în politică înseamnă într-un fel „a nu mai găsi serviciu pe calificarea sau profilul „facultăți” pe care ai terminat-o și, deși ai lucrat o perioadă, chiar te pricepi, dar nu e mai angajează nimeni, ba chiar ești arătat cu degetul pentru că ești unul dintre „foști” sau ai aparținut unei echipe. (Aș evita truismul cu „în politică se duc doar cei care n-au profesie”. Se duc, probabil, și astfel de oameni, dar la fel ca în alte locuri, politica ține de vocație).

Ca la noi în țară, n-am întâlnit niciunde și nici nu cred că este ușor de întâlnit, o aversiune mai mare față de ce a fost înaintea ta. Practic, în instinctul nostru, nu doar organizațional, deviza „istoria începe cu mine” este mai adânc înrădăcinată ca oriunde altundeva. Dar mai mult, pe lângă că nu-i valorizăm pe cei care au fost înaintea noastră într-o „răspundere” mai avem chiar și o sinceră desconsiderație, uneori.

 

Militarii își respectă mai mult „foștii”

 

Politica civilă și politica militară sunt separate, dar conceptual merg mână în mână. Ce am apreciat la militari, spre deosebire de civili, a fost modul în care au știut întotdeauna să gestioneze orgoliile foștilor lideri (deși și în acel mediu există aspecte de subiectivism). Este incredibil cât de mult poate să facă o scrisoare de mulțumire sau o simplă invitație la un eveniment sau o discuție, venite din partea liderului în funcție al organizației, pentru cineva din aceeași organizație, care a deținut putere dar nu mai are.

Practic, făcând asta ca lider, preiei „arhiva informală” de experiențe, reducând considerabil riscuri și tensiuni, venite din partea celor care au gustat din putere și acum se află pe tușă, natural sau anticipat.

Ca „fost”, este extrem de greu să te dezobișnuiești mai ales de sentimentul și înțelegerea practicii deciziei, decât de fapte concrete, atunci când nu le mai ai. Izolarea foștilor lideri nu este o soluție, în schimb comunicarea a fost și va rămâne întotdeauna. Împingerea lor în sfera simbolică este firească, dar este mai mult decât ignorarea.

Când este prea târziu pentru comunicare, înseamnă că o succesiune de practici nu doar că au eșuat, ci ele nici măcar nu au fost luate în calcul. Asumarea deciziei de către mai mulți, mai ales când este vorba de mari răspunderi, trebuia să minimizeze șubredul criteriul „al încrederii personale”. Ca dovadă…

2014-2017 13 iunie

13 Iunie 2017

image

Finalul celor 3 ani în care am învățat foarte multe. Dragi prieteni, studiați psihologie, este o ştiință extraordinară. Multe dureri sufleteşti se vindecă doar înțelegându-le…

Dl Maior cu Trump

10 Iunie 2017

image

Calea

6 Iunie 2017

image

Mucul de „țigare” brand de țară  

4 Iunie 2017

 

 

Un lucru la care m-am gândit zilele astea a fost brandul de țară. Nu că unu Daia a zis că ar trebui să fie Oaia, nici că fiind de țară, ar trebui să fie musai o țigară. Nu mi se pare așa deplasat, dar Daia fiind bâtă la comunicare a făcut-o prost, dând prilej unei țări întregi să râdă de el. Ideea mea vine tot din traficul bucureștean, acolo unde petrec cel puțin 15-20 de ore în fiecare săptămână.

Brandul de țară ar trebui să fie mucul de țigară aruncat pe geamul mașinii. Într-o oră de condus văd făcându-se acest gest cam de circa 6-8 ori. Asta însemnând cam într-un interval de 20 de km conduși. Puneți la socoteală din 2 milioane de mașini care există în București, din care 1 milion se află în mod activ în trafic, cam cât înseamnă. Practic se aruncă vreo 100-200 de mii de mucuri de țigară pe zi, ca popa. Asta înseamnă 10.000 de pachete de țigări, tot pe zi, a căror filtru (devenit muc prin procesul fumării) sfârșește pe caldarâm.

Într-o lună numai la București producem circa 300.000 de mucuri. Dacă un muc are cam 2 grame, practic sunt 600 de kilograme de mucuri aruncate pe 228km pătrați, cât are Capitala. Asta înseamnă 2.6 kg de mucuri per km pătrat, deci 1 muc și un pic pe fiecare metru pătrat. De asemenea, asta însemnând peste tot, pe fiecare mormânt din București – 2 mucuri, pe Stadionul Național câteva sute de mucuri, numai pe gazon. O mare parte din ele prin tribună. Apoi, la Facultate, pe scenă la Operă, la piscină, în Dâmbovița, Herăstrău, pe Lacul Morii dar și în Dămăroaia sau în alte părți, cum ar fi Grădina Botanică sau pe Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol, mucuri, mucuri și iar mucuri. Câte vrei.

Atunci, m-am gândit, de ce nu ar fi mucul de țigară brand de țară? Și ca să nu rimeze, am putea să-i spunem „mucul de țigare – brand de țară” desenul abstract, simbolul, fiind reprezentat de un dreptunghi, tăiat în două, iar într-un colț un punct roșu și în afară, pe exteriorul dreptunghiului, o elice roșie – reprezentând mucul în zbor.

Gestul cu mucul de țigară ni-l vor recunoaște și străinii, poate chiar ne vor imita, pentru că în asta stă tăria unui brand, în râvna celorlalți de-al avea. Brandul stârnește deopotrivă emoție și invidie și totodată devine model. Parcă și văd turiștii odată aterizați la Otopeni cum ies cu aparatele gata pregătite să surprindă cum șoferii, parte decisivă în rolul acestui brand, mai trag o dată cu saț, suflă fumul pe colțul gurii înspre partenerul din dreapta, deschid geamul și cu mâna stângă, ținând mucul între buricele degetelor, ca pentru închinăciune, și îl aruncă prin spațiul liber, acolo unde îi este locul – pe domeniul public – „Na, firea-ți ai dracu de politicieni și tu, țară de c..t!”

Dar asta ar fi deja mult. Ar fi o formă de protest, un gest de frondă, a arunca un rest, ceva nefolositor înspre domeniul public pentru a transmite ceva Statului. Dar nu e așa, tocmai aici stă puterea de brand a mucului de țigară aruncat pe fereastra mașinii, în faptul că e un gest natural, aproape reflex, deci nu e musai conștientizat. Instinctiv omul știe că nu îl vrea în preajma lui, pe muc, pentru că nu e bun și atunci îl aruncă de lângă el, nu-l pune într-o scrumieră, că dacă iese de acolo sau dracu știe, explodează sau chiar afumă capacul scrumierei pe dinăuntru. Sau „rămâne, mă! Rămâne mirosu’ ”

Și atunci…buf, cade pe caldarâm și se rostogolește încă aprins, acel muc, dacă mașina este-n mers. Dacă-i oprită la semafor, el doar cade, fără să se rostogolească mult și mai fumegă câteva secunde. Practic, toate mucurile aruncate, cumulat, mai fumegă vreo câteva ore pe zi și câteva zile pe lună. Dar asta este o altă poveste. Ideea este clamarea peste câțiva ani a lozincii: „Vizitați România! Doar aici și în Australia nu se mai fac scrumiere la mașini, din două motive total diferite”.

 

 

Cum am ajuns printre primii în relația cu SUA

4 Iunie 2017

Este pentru prima dată în istoria României când un președinte român este primit la Casa Albă în primul an de mandat al unui nou președinte american.  Evenimentul este inedit, mai ales prin faptul că până acum era specific pentru administrația de la Washington ca în primul an, Președintele SUA, să aibă întrevederi bilaterale în Biroul Oval cu marile puteri sau cu vecinii mai apropiați.

Președintele României, Klaus Iohannis, este primit repede și intră în topul primilor șefi de stat cu care se întâlnește Donald Trump. Până acum, de la preluarea mandatului, președintele Statelor Unite s-a mai întâlnit doar cu reprezentanții Germaniei, Italiei, Marii Britanii și Danemarcei.

 

Rodul unei munci de echipă

 

În urmă cu doi ani, când George Maior a fost numit ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Statele Unite, au fost mulți și pe bună dreptate, cei care au considerat că președintele României a procedat corect. Chiar dacă Maior abia demisionase din fruntea SRI, cei care n-au gândit mutarea în termeni de doctrine, au înțeles că a-l trimite ambasador la Washington pe cel care a consolidat Parteneriatul Strategic cu SUA, sub diversele sale forme evolutive, este un mare câștig.

  1. Maior a fost secretar de stat, șef al departamentului de integrare euroatlantică din Ministerul apărării – 2000-2004, senator și șef al Comisiei de Apărare a Parlamentului României între 2005 și 2006, director al SRI 2006-2015. Avea deci ceva experiență. Și mai avea ceva în plus – caracter.

Cum se face că unii oameni reușesc să capaciteze energiile echipelor pe care le conduc și alții nu, este o întrebare care își caută răspunsul de ani și ani. Rețeta este una simplă: când ești într-o funcție publică, fii corect, muncește și nu te abate de la obiectivele cu adevărat importante pe care Țara le are.

 

Componentele economică, academică și culturală – vârfuri de lance

 

Rezultatele care au început să apară în relația cu Statele Unite țin și de dinamizarea excepțională a activității ambasadei, care la momentul 2015 era într-o reală paragină creativă și de eficacitate politico-diplomatică. În acest interval scurt, au avut vizite și întâlniri în SUA cu diverși oficiali, atât oficiali din spectrul stâng, cât și din cel drept al politicii românești. K. Iohannis a mai fost încă de două ori în SUA de când este șef de stat. În mod sigur și premierul Grindeanu va avea întâlniri importante în viitorul apropiat.

De când e Maior acolo s-au încheiat și câteva importante contracte pe linie de energie și de comerț, iar pentru toamnă se pregătește cea mai mare misiune comercială americană la București, realizată împreună cu Departamentul Comerțului SUA, cu participarea a peste 100 de companii americane. Dacă Guvernul României va ști să speculeze aceste șanse, rezultatele economice și răsplata electorală vor fi pe măsură.

Un alt fapt care trebuie menționat ține de componenta culturală a relației România – Statele Unite ale Americii. Anul acesta, realizându-se primul Festival de Film Românesc pe tărâm american, deschis cu o premieră națională la National Gallery of Art din Washington. La deschidere și pe parcursul festivalulului au participat atât Ministrul Culturii cât și numeroși actori români, care s-au bucurat de apreciere din partea publicului american.

Nu în ultimul rând, efortul diplomatic s-a desfășurat și în plan academic. Maior a fost invitat să conferențieze la 10 evenimente organizate de universități de prestigiu sau mari thinkt-tank-uri precum: Harvard, George Washington University, American University, Center for Strategic and International Studies, Chicago Council on Global Affairs, Atlantic Council etc. Și atunci, nu este diplomația în primul rând o știință a contactelor și a perseverenței?

Într-un articol numit „Diplomați, soldați și strategi în secolul XXI – Vechi și noi roluri” din cartea Incertitudine, publicată de Maior în 2009, găsim toate ingredientele diplomatice și politice pentru a reuși pentru atingerea obiectivelor naționale în plan extern. Pentru mine, faptul că apar rezultate în politica externă românească nu mai este o surpriză.

Când începem să fim printre primii la ceva, în sens bun, trebuie să ne gândim la două lucruri: cum am reușit asta și dacă nu am fi mai câștigați dacă ne-am uni toate energiile bune, în interes național. Mai simplu spus, prin demersul acesta, poate fi vorba de pacea și prosperitatea României în anii care vor veni.

 

 

 

Pasarea vinovăției în despărțirile dintre prieteni

28 Mai 2017

Mă gândeam la o chestiune de bun simț, pe care am respectat-o întotdeauna și care face parte din felul meu de a gândi. Dacă cineva mi-a făcut cunoștință cu altcineva, în primul rând că am ținut minte, unde, când și în ce context s-a întâmplat acest lucru. Apoi, am încercat, oarecum, să mențin, măcar la nivel de percepție „triunghiul” relațional nou creat dar, mai ales, să-l respect pe cel care mi-a făcut o nouă cunoștință, mai ales dacă legătura era una de care mă bucuram.

Adică, atunci când mă refer la persoana cu care mi s-a făcut cunoștință, într-o discuție cu cel care a făcut demersul, să las să se înțeleagă o implicită recunoaștere a faptului. Să nu mă dau „mai prieten” decât cel care a inițiat legătura, cu cel cu care mi s-a făcut cunoștință. Au fost și situații, cum este de altfel firesc, ca lucrurile să evolueze între mine și persoana cu care mi s-a făcut cunoștință. În cazurile astea, în răstimpuri, am mai făcut trimitere la momentul respectiv. It is about empathy. Nu formal, exagerat, cum se întâmplă să mai facă unii, încât ajungi să te simți prost, ci exact atunci când trebuie și în mod sincer. Așa am considerat eu că e bine.

Au fost situații însă, nu multe, când oameni cărora le-am făcut cunoștință, ori unul, ori celălalt, ori amândoi, din cadrul perechii, s-au comportat ulterior rece și chiar dușmănos față de mine. Acum vreo trei ani, când i-am reamintit uluit unui om, care tocmai înfipsese un cuțit în mine, că i-am reabilitat niște relații deteriorate, mi-a spus: „astea nu-s lucruri care se spun!”. Adică, bine pe care i-l făcusem atunci când toată lumea îl marginaliza, a fost ceva care astăzi, spus fiind, ar trebui să mă facă să mă simt vinovat. Cumva, voia să mă facă să încep să cred că după ce mă trădase tot eu eram cel care persista în greșeli și astfel să mă descurajeze să mă apăr. Iar asta pentru că el nega inconștient realitatea sau n-ar fi putut suporta într-o confruntare cu adevărul.

Și am mai trăit astfel de situații, fie că pe axa vieții o iau spre adolescență, fie că vin spre zilele noastre. Acest tip de comportamente, au desigur și explicații psihologice. Multe țin însă de caracter și de prezența sau lipsa lui, iar atunci prea multe explicații nici nu-și mai au rostul. Spre exemplu, dacă ați observat, atunci când cineva cu care ați avut o relație apropiată și din varii motive vrea să rupă legătura, acele varii motive se succed unul altuia mereu cu un pseudo-argument final, extras din cea mai recentă afirmație pe care o faci. Strădaniile tale de a cere o comunicare mai dezvoltată, devin forme ale vinovăției care sunt adăugate celorlalte și deci ce spui ultima dată este invocat ca motivul despărțirii. Prostii balcanice.

Asta se întâmplă, de regulă, în cazul personalităților imature care sunt, practic, incapabile să facă o evaluare globală și sinceră a relației căreia vor să-i pună capăt. Practic, aceștia își suprimă considerabile părți de memorie, în detrimentul unor argumente pe care ajung să le caute și să le simbolizeze pentru a le atribui celui de care vor să se despartă, pentru a obține aprobare de la cei din jur și finalmente pentru a putea trăi ei înșiși cu decizia pe care au luat-o.

De ce rup unii oameni legături, mai ales cum este în cazul prietenilor vechi? Asta rămâne o temă care trebuie  atent dezbătută. Ea pare a nu ține de persoana de care se despart, oricât ar vrea inițiatorii ruperii să inducă aceasta idee, ci de niște chestiuni interioare și măcinări insuportabile.

M-a șocat cândva suma de comportamente a unui foarte bun prieten, care era trecut demult în sfera de membru al familiei. Adică, atunci când investim atât de mult, o persoană străină, încât spunem că e „frate” sau „din familie”, înseamnă că am ajuns la concluzia că acea persoană a devenit cumva o parte din eul nostru. Cum spunea Mateiu Caragiale în Craii de curte veche: „una alt eu însumi”. Și dacă ai trecut acea persoană în sfera de familie, înseamnă cu atât mai mult că o accepți, așa cum te accepți chiar pe tine, cu bune și cu rele.

Tăria în cazul unor astfel de rupturi între prieteni, în care se folosește metoda victimizării, tocmai pentru a se abate atenția de la tema reală a conflictului, stă, probabil, în a ignora însăși victimizarea.

Oricâte ai clama, n-are cum să-ți fie indiferent că beneficiarul sentimentelor tale, căruia i-ai dat cea mai de preț valoare pe care o ai – încrederea, îți întoarce spatele. Mai mult, o face într-un fel în care, dacă n-ai fi avut puterea psihică să te aperi ai fi putut claca. Adică, să fi trădat de către cineva care se victimizează nu e tocmai ușor, pentru că pe lângă rana rupturii afective, respectivul vrea să îți pună în cârcă și responsabilitatea rupturii.