Măgarul lui Buridan

9 Decembrie 2017

Voi muri ca Măgarul lui Buridan
Neștiind ce să aleg dintre cărți și vin
(Fiecare femeie care e femeie
Mă va tulbura și mă va răsfoi
Ca pe o carte și ca pe o sticlă cu vin)

Oh, voi muri ca Măgarul lui Buridan
Singur într-un amfiteatru al plăcerii
Cu cât mai sus, cu atât mai departe
Cu cât mai aproape
Cu atât mai neclar

În fine, voi muri ca Măgarul lui Buridan
Indecis între a scrie sau a citi
Între a minți și a nu face amor
Între a spune adevărul și a mă călugări

Voi muri ca măgarul…
Indiferent care și al cui măgar
Tolerat pentru încăpățânare
Descăpățânat pentru bătrânețe

8.12. 2017

#poeziipredescu

Anunțuri

99 de ani de la masacrarea românilor de la Târgu Lăpuș

7 Decembrie 2017

Azi se comemorează 99 de ani de la Masacrul de la Târgu Lăpuș. Am auzit știrea la Radio România Actualități. S-a vorbit puțin despre comemorarea masacrului din 5 decembrie 1918, de la Târgu Lăpuș, când armata maghiară a ciuruit și ucis 90 (alte cifre spun 69 de morți și 140 de răniți) români. Era, deci, după 1 Decembrie 1918!
Fapt foarte interesant în psihologia sau „psiho-istoria” evenimentului, alte câteva zeci de persoane au fost salvate pentru că s-au refugiat în casa primarului (maghiar!!) aflată în apropierea locului tragediei.
Masacrul românilor de la Târgu Lăpuș este un eveniment emblematic al istoriei noastre de un secol, care deschide posibilitatea unei analize politice complexe. Perspectiva politică și internațională pare clară. După încheierea Primului Război Mondial, Romînia preluase Ardealul, iar cei care l-au pierdut acceptau cu greu înfrîngerea. Dar mârșevia decizională sau individuală (sau poate nu!) și dezechilibrul dintre liderii militari și cei politici merită analizată.
Practic armata maghiară i-a curuit pe acei români și un politician maghiar a salvat cât de mulți români a putut. Că au fost instigatori aflăm dintr-o sursă, dar cine a stat în spatele instigatorilor. Au fost lideri militari sau lideri politici sau și de la unii, și de la ceilalți? În „oceanul” informațional care este internetul găsim firave pâlcuri de „cuadrați virtuali” consacrate acestei prime tragedii naționale, petrecută la 4 zile de la Unire. O doamnă pe nume Lucica Pop, de la Muzeul din Baia Mare, ne spune că o comisie mixtă, romîno-maghiară, venită atunci de la Dej a stabilit că maghiarii au fost vinovați. Mai mult, comandantul gărzii maghiare, Moldovan Ioska, a fost unul dintre ei și cu toate astea, deși a fost dus la Dej „înapoia” unei căruțe, a fost eliberat și a murit de bătrînețe în 1963, bucuându-se de drepturi și libertăți în Romînia, chiar la Dej.
Mai aflăm că „în acest timp de puternice frământări, armata română se afla staţionată la linia de marcaj – Bistriţa. Locotenentul Latiş Vasile a părăsit cuibul din Preluca şi a plecat la Dej, unde a alcătuit un memoriu către regele românilor. Memoriul era scris în creion şi oglindea situaţia gravă a românilor din plasa Lăpuş şi cerea ca armata română să vină şi să elibereze pe locuitorii lăpuşeni. Memoriul a fost luat imediat aşa cum era, de către deputatul Frâncu şi dus personal regelui. Se spune că, apoi, s-a ordonat armatei române trecerea liniei de marcaj şi eliberarea restului din Ardeal.” Deci pe „verticala” românească partea militară și partea politică s-au înțeles bine.

Eterna luptă subterană dintre politic și militar

Acum niște speculații personale, cu privire la relația dintre puterea politică și puterea militară, aspect care mă macină cognitiv de ani de zile. Din păcate mulți dintre militari au porniri dictatoriale, pendulând între reflexul subordonării și cel al ordonării, în situații de tensiune tinzând să aleagă calea mai puțin fericită, pentru că e mai simplă. Am cunoștințe care sunt militari de carieră, oameni extraordinari, n-aș vrea să-i lezez cu ceva analiza mea. Abordarea mea transcede persoanelor și se referă strict la comportamente. Nu este vorba despre a ști sau a nu ști să dai ordine, ci despre înțelegerea ideii de putere și felul în care se cultivă gestionarea acestei puteri în organizație. Reflexul dictatorial este mai lesne, se formează foarte ușor în anumite condiții de temperament și ține de ecuația dintre uzitarea instrumentului de putere și emoția de la un moment X. Toate în raport cu interesul național. Dar câți pot să îl „vadă” cu adevărat, în sensul de-al integra și a ști să se reporteze la el?
Nicăieri nu se vorbește mai mult ca în armată (poate este firesc să fie așa) despre „pericole”. Ideea de pericol stă pe un cântar de farmacie și dă o stare de încrâncenare, ea devine o trăire în sine, care în anumite momente pune un văl pe ochii anumitor lideri militari (Chiar și la vreme de pace. De regulă, indiferent cine sunt ei, le este greu să acționeze în afara organizației militare fără „direcție” politică).
Gestionarea pericolelor trebuie să aibă deci conducer mixtă, politico-militară, dar ascendentul să îl aibă puterea politică. Ce sunt pe fond pericolele? Avem oare capacitatea de a le distinge pe cele reale de cele „fake” în fluxul zvonisticii și în era manipulării? Sau avem porniri de a construi foarte ușor felurite pericole, a le cultiva în minte, comportament cu dublu sens (necunoscut!) care poate duce sau poate proveni din sfera patologicului.
Rămâne o temă de reflecție continuă pendularea dintre politic și militar, în sine. Apoi Unirea din 1918 care a fost și rămâne un proces deschis, care nu s-a încheiat pe 2 decembrie 1918 și sublinierea pentru generațiile care vin. Faptul că înainte de a învăța date și cifre, trebuie să învățăm să (ne) întrebăm ce a stat în spatele unor decizii.

Flaviu Predescu
București, 7.12. 2017

Premiile Uniunii Scriitorilor Ab-Hd 2017

4 Decembrie 2017

Am fost astăzi la Alba Iulia, cu ocazia ședinței filialelei Alba-Hunedoara a  Uniunii Scriitorilor din România. Am reîntâlnit colegi, prieteni dragi, oameni extraordinari lângă care am crescut scriitoricește în ultimii 7 ani. Am avut onoarea să primesc un nou premiu (al câtelea…) de data asta pentru proză. Dar nu asta e important, ci felul în care m-am simțit cu colegii mei. Mă bucur mult pentru această întâlnire. Viața e scurtă și n-avem vreme de patimi și orgolii prea mari sau pentru gelozii. Este loc pentru toți. Cu bine! 🙂

image

image

image

image

image

image

image

image

image

Pledoarie pentru mai mult râs

26 Noiembrie 2017
„10 minute de râs echivalează cu două ore de somn

Platon spunea: „Până şi zeilor le plac glumele”.
În Coran se spune: „Cel care îşi face prietenul să râdă merită să se ducă în Rai”. Iar începând cu secolul al XIV-lea, chiar şi comunitatea medicală recunoaşte puterea vindecătoare a râsului.
Cercetarea intensa asupra „terapiei prin r
âs” a început în momentul în care Norman Cousins a publicat un articol în Jurnalul englez de medicină în 1976. În 1979 acest articol a devenit primul capitol al cărţii Anatomia bolii, în care menţiona că în 1964 a fost diagnosticat cu boala spondylitis (inflamaţia acută aşirei spinării), cu şanse 1 la 500 de recuperare.
Realiz
ând faptul că gândurile negative şi atitudinea negativă pot duce la boală, el şi-a dat seama căatitudinea pozitivă poate avea efect contrar. Aşa că a plecat din spital şi a stat într-un hotel unde a luat doze mari de vitamina C şi s-a uitat permanent la comedii şi emisiuni umoristice, inclusiv gen Camera ascunsă. A aflat că 10 minute de râs echivalează cu 2 ore de somn fără dureri.
Prin asta a dovedit că r
âsul este cel mai bun medicament şi a demonstrat relaţia dintre trup şi suflet. 
William Fry, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford, subliniaz
ă că un copil la grădiniţă râde în medie de 300 ori pe zi.     La vârstă adultă, media scade la 17 ori pe zi. De unde această diferenţă? Luăm viaţa prea în serios? Nu ar fi cumva timpul să învăţăm să ne relaxăm? Cărţile de dezvoltare personalăspun să nu încetăm să râdem pentru că îmbătrânim, ci îmbătrânim pentru că încetăm să râdem.
Cele cinci simţuri ale noastre nu sunt suficiente pentru o viaţă ideală. Trebuie să ne folosim cel de-al şaselea simţ: simţul umorului. Umorul nu se referă numai la a spune glume, ci este un mod de a vedea viaţa. Putem râde de greşelile şi suferinţa noastrăŞi putem fi sinceri în legatură cu viaţa noastră fără a o lua prea în serios.
Beneficiile râsului sunt nenumărate. De aceea ar fi extraordinar să facem eforturi să râdem pe parcursul zilei.
Şi desigur, să râdem cu oamenii, nu de oameni.
Să râdem de ce fac oamenii, nu de ce sunt ei. Să râdem nu numai ca să ne uşurăm greutăţile noastre, ci să-i ajutăşi pe cei din jur să treacă mai uşor peste greutăţi.
Beneficiile râsului
1. Când râzi de tine, îi dezarmezi pe cei care vor să râdă de tine şi eviţi posibile confruntări.
2. Râsul dizolva tensiunile, stresul, anxietatea, iritaţia, mânia şi depresia. După o repriză de râs, experimentăm o stare de bine extraordinarăŞi să ne aducem aminte un lucru: dacă nu poţi să râzi pe seama unui lucru, nu poţi trăi cu acel lucru în viaţa ta.
3. Cercetarile medicale au demonstrat c
ă râsul întăreşte sistemul imunitar. Studiul comportamentului şi al felului în care creierul afectează sistemul imunitar se numeşte   psihoneuroimunologie. Deşîncă laînceput, această ramură a medicinei începe să câştige teren îîncercările de a înţelege relaţia dintre minte şi corp.
4. R
âsul reduce durerea prin eliberare de endorfine, care sunt mai puternice decât cantitatea echivalentă de morfină.
5. Umorul ajut
ă la integrarea celor două emisfere ale creierului: emisfera stângă este folosită pentru descifrarea bancului, iar emisfera dreaptă interpretează dacă bancul a fost sau nu amuzant.
6. Râsul adaugă savoare vieţii.
7. Sim
ţul umorului atrage după sine mai multă productivitate, mai multă comunicare şi un joc de echipămult mai eficient.
8. Tuturor ne plac persoanele care ne fac să râdem. Cu câîmpărtăşeşti mai mult din simţul umorului, cu atât vei avea mai mulţi prieteni.
9. Umorul este echilibrul pentru momentele c
ând trecem prin greutăţi.
10. R
âsul este echivalent cu exerciţiile fizice (în cantitate mică). E ca un masaj al tuturor organelor corpului.
11. Sim
ţul umorului te ajuta să accepţi inevitabilul, să faci faţă provocărilor şi să ieşi din orice situaţie zâmbind. 
Ziua 
în care nu ai râs este o zi pierdută. Nu aştepta să te îmbolnăveşti ca să practici terapia prin râs!  Începe astăzi prin a te uita la comedii, prin a citi cărţi amuzante şi prin a schimba glume cu membrii familiei, prietenii sau colegii.”

Jung

22 Noiembrie 2017

image

„Am crezut că am prieteni, și m-au deziluzionat; am fost neîncrezător față de femei, și nu m-au dezamăgit.” Jung – Amintiri, Vise, Reflecții

La Jubileul unui om drag!

16 Noiembrie 2017

Am mai mulți prieteni buni născuți în 1967. Prietenii mei „decreței” cum îmi place să le spun. Oameni care în momente cheie m-au luat de mână și m-au trecut prin hățișul vieții care uneori mari capcane ascunde. Anul ăsta este Jubileul vieții lor. Unul dintre ei a reușit să mă schimbe într-un om mai atent, mai bun și mai responsabil. Mai mult decât atât, fără el n-aș fi publicat poezii, iar asta pentru că în februarie 2005, aflând că scriu poezii, că am câteva caiete cu poeme scrise doar așa (pentru mine și apropiați) a spus: „adu-mi 5 poezii să le citesc”. Dintre cele 5 i-a sărit în ochi strofa din „Călătorie cu trenul” – „Și dintr-o dată văd un chip/Întrebător de lume și de viață/ A…sunt chiar eu/ M-am oglindit în geam/ Umbrit de trenul ce-a trecut prin față”. M-a întrebat apoi dacă am citit cumva Borges. Nu auzisem. „Să cauți!” a spus. Așa am găsit în poezia „Artă poetică” a lui Borges (Poem pe care l-am introdusp parțial și în romanul Softul GE) strofa cu „Să cauți râul ce e timp și apă/ Să-ți amintești că timpu-i tot un râu,/ Să știi că ne petrecem ca un râu/ Și-al nostru chip se oglindește-n apă”. Adică tot despre „oglindire” și „curgere” era vorba, doar că eu o „pățisem” cu două trenuri care au trecut unele pe lângă altele în direcții opuse.
Și încă o fază tare. Pe care n-am cum s-o uit vreodată. Când am trecut în 2007 prin trauma (căci e o traumă) a divorțului, am sunat-o pe maică-mea, să-i spun de decizia mea, apoi i-am dat sms lui. Dar cu strângere de inimă, știam că e la Parlament unde avea o ședință importantă. (Țin minte ca azi – 5.09. 2007) și mi-a scris „să vii într-o oră la mine la birou că nu mai stau la Parlament” . În birou eu am plâns, eram „căzut” rău. Telefoanele lui sunau în continuu (ba fixul, ba mobilul) nici nu le auzea. A intrat secretarul și a spus că pe linia nu știu care e ambasadorul Olandei (parcă!) și el s-a întors spre secretar și i-a spus să-i spună ăluia să revină peste o oră. Iar după ce a închis ușa secretarul, s-a întors iar spre mine, cu mâinile împreunate (parcă-l văd!) a șoptipt ca pentru el: „pentru că avem lucruri mult mai importante acum”. De-asta, n-am cum uita toate acestea! La mulți ani și multă sănătate, George Maior!

Amintiri reparatorii

14 Noiembrie 2017

Tu nu mai ești
Dar eu am  rămas îndrăgostită
De simboul tău
De imagine și de ceea ce reprezinți

Continuând să insult
Ceea ce văd
Divinizez în lipsa ta
Ceea ce reprezinți

Iubesc la tine
Urmele vechilor mele proiecții.
Vina reciprocă
Dacă m-ai mai vrea
Ai strica tocmai ceea ce reprezinți

14.11. 2017

Părți ale zilei – Sisifica resemnare

12 Noiembrie 2017

Poezia debutului de deceniu 3. Am avut bucuria să lansez la Cugir acest volum în 2011. Repede mai trece timpul ăsta. 6 ani ca 6 zile.

image

Noiembrie

11 Noiembrie 2017

image

Noiembrie la București are un farmec aparte. Uneori cerul e de plumb, alteori e de ceață. Numai oamenii sunt făcuți din clipe de viață.
Unii stau cu ochii închiși, alții vor mereu să-i deschidă. Soarele continuă să existe, visând la o vară cu maci dobrogeni. Fericirea constă în a ști când să deschizi sau când să închizi ochii.

Poezia ca leac pentru suferință

30 Octombrie 2017

O nouă terminologie sau un nou limbaj poetic?

 

Boala a fost temeiul ultim/ pentru imboldul de-a crea;/ Creând, putut-am vindeca, Creând ajuns-am sănătos” spun versurile lui Henrich Heine, parafrazat de către Freud într-una din lucrările sale despre studiul inconștientului. În cazul poetei Simonei Trifu acest enunț poate fi lesne inversat și anume „vindecându-i pe alții am început să creez și implicit să mă ajut sufletește pe mine însămi”. Astfel, pe axa vieții ei, relația dintre munca de zi cu zi și actul creativ, se împletesc și dau roade de-o parte și de cealaltă a unei alte axe, cea a relației terapeutice cu semenii. Doamna Trifu este psiholog, psihiatru, psihanalist, psihoterapeut și profesor în ambele științe, atât pe tărâmul lui Hipocrate, cât și a lui Psyche. Cum se pot toate acestea filtra poetic prin sufletul ei? Lecturându-i poeziile se poate descifra și înțelege oare o parte din acest Univers?

Numele „psihologie” are la origini legătură cu legendara Psyche, care era o tânără vestită pentru frumusețea ei care și-a atras din această cauză gelozia Afroditei. Așa a ajuns Psyche să fie părăsită de către părinți pe un munte. Genitorii voiau astfel să îndeplinească porunca unui oracol. Acesta le prezise că fiica le va fi luată de nevastă de către un monstru înspăimântător. A fost luată de vânt și dusă într-un palat îndepărtat, acolo unde un necunoscut care o întâlnea doar noaptea a făcut din ea o soție bogată, dar căreia îi era interzis să-i vadă chipul. O vreme a fost fericită, până într-o noapte când, încălcând legământul, a aprins în taină un opaiț și a văzut, nu un monstru cum se aștepta, ci un tânăr foarte frumos, care dormea lângă ea – era Eros, zeul iubirii. Supărat că i s-a încălcat porunca, Eros a dispărut. Cuprinsă de disperare, Psyche a pornit atunci să-l caute în lumea largă, mai spune legenda.

Poezia Simonei Trifu este multidimensională și numai modestia autoarei a făcut ca aceasta să nu fie mai mult promovată public, poeta părând a fi înclinată prin ce scrie și transmite, să stârnească, decât să invite într-o „galerie” în care să arate expuse poemele sale și să spună „admirați-mă” – cum ar putea fi altfel priviți stropii de sânge care sar din gândurile îngerilor? – „Îmi înmoi propriile gânduri/în pământul roșu și reavăn.

Îngerii, ca emisari ai luptei dintre bine și rău reprezintă un laitmotiv al poemelor sale. Credința, justiția planează asupra întreg peisajului poetic și duce o luptă cu răul, care uneori se deghizează în alternativă. Prin ce se distinge poezia Simonei Trifu în mod decisiv? Fără îndoială prin terminologia psihiatrică și psihanalitică folosită în poeme, cred că unică în poezia românească. – „Crâncen diavol anancast” – Anancast / anancastic = ce se caracterizează prin cineva al cărui simț al realului a slăbit, ipohondric, nehotărât, termen specific nu ușoarei meserii de psihiatru, mereu consolidată pe reactualizarea răbdării, a înțelegerii și a intuiției în relația cu omul care suferă, uneori sau de cele mai multe ori fără să-și conștientizeze boala. În ce alte poeme, scrise de-a lungul timpului, ar mai fi existat șansa de a întâlni formula „tainice nucleotide răvășite-n ființele noastre” Termenul „nucleotidă” vine din biochimie și se definește ca un component esențial al tuturor celulelor vii, obținut prin hidroliza parțială a acizilor nucleici”.  Dar „caolin”? Câți am fi utilizat acest termen provenit din geologie sau din chimie și mai ales expresia – „Păpușă de gheață,/ arsă sub un strat de caolin”. Să nu ignorăm deci simbolistica pe care Simona Trifu o folosește și așa, cercetând, aflăm că această argilă are o granulație fină, de culoare albă și care în farmacie se numește „bolus alba” reprezentând materia primă pentru pudră. Să fie deci vorba despre cineva care încearcă să arate o altă stare sufletească decât cea pe care o are în realitate, ascunzând componenta prea fragilă de porțelan sufletesc. Este ceva foarte sensibil în versuri, ca sufletul celei care îndrăznește să scrie și să iubească.

În poemul „Hiroșima”, nume care pentru noi toți are o conotație tristă, autoarea volumelor „Compas în curcubeu”, „E.S.P” și „Fă o lume pentru mine” ne vorbește despre dorința de-ași depăna nebunia, de a redescoperii fantezii și de a „re-fantasma” copilăria. A fantasma este un alt termen de specialitate, care are legătură atât cu psihanaliza, cât și cu psihogenealogia și care îndeamnă la imaginar.

Tema creștină și erosul se împletesc aproape îngemănate în poezia Simonei Trifu, în scurta poezie „Basic” aceasta recunoaște sacrificiul cristic și simbolistica tragicei coroane de spini pe care o consideră cel mai de preț „trofeu pentru durere”. De asemenea, în alt poem, pentru S. Trifu Dumnezeu este copil: „Răstignită de o icoană veche/ mă aștept să plângă Dumnezeul meu plăpând…/Doar că el e copil, veșnic dedat nemuririi, cu ochiul său de sânge în veci arzând.

Într-un alt poem, Simona Trifu evocă „marea trecere” concept devenit notoriu în literatura română datorită lui Lucian Blaga. Un remember blagian al poemei „În marea trecere”, cu ultima sa strofă care întărește zicala borgesiană potrivit căreia, într-un fel, de la prima poezie care s-a scris până astăzi, tot ce a urmat sunt replici ale întâiului poem universal: „Tot mai departe șovăi pe drum – /și, ca un ucigaș ce-astupă cu năframă/ o gură învinsă, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna să tacă, să tacă.” spune poetul di Lancrăm, iar Simona Trifu îi răspunde: „Când ne vom găsi,/searbăd parfum de măr vechi, duios și cald/ ni se va cuibări între gânduri. Tăcută și mută MARE TRECERE” .

În prefața volumului „Compas în curcubeu” Ohara Donovetsky spune că „avem înaintea noastră un drum spre absolut, traversat cu mărturisite piedici și angoase de ordin existențial, dar în egală măsură, cu forța depășirii lor, toate transfigurate în volum” (n.a. Compas în curcubeu) iar Alex Ștefănescu, în prefața volumului „Fă o lume pentru mine” concluzionează că „în tot ce scrie, Simona Trifu are o nostalgie a măreției. Ea se scutură de meschinăria vieții de fiecare zi ca de atingerea unui șarpe.

În concluzie aș putea spune că într-adevăr, poezia doamnei Trifu poate fi privită atât ca o naturală formă de sublimare a unei suferințe ascunse, a unui zbucium interior care se eliberează și se cântă în orizonturile largi ale speranței, acolo unde credința și geografia joacă un rol esențial. Poeta evadează și se întoarce pe furiș în carcera căutării de frumos, a așteptării și apoi a eliberări sau conștientă că ușa spațiului care o ține captivă este deschisă, nu iese ci ne spune prin versurile sale că afară suferința s-ar putea să aibă dimensiuni și mai mari.