#zeceani la București

26 Martie 2017

Când au trecut zece ani? Pe 26 martie 2007 începeam o nouă viață. După Cugir (1981-2000) și Alba Iulia (2000-2007) la 26 ani luam drumul „Căii” lui Nerva Traian din Sectorul 3. Am fost de toate în 3650 de zile, responsabil de presă, comandant, poet, eseist, student, autor de roman, suferind în iubire, călător, expert PR, șofer și mai ales prieten. Dușman nu mi-a prea reușit să fiu, n-am vocație. Azi am rememorat cu doi prieteni, unul care rămânea trist la Alba Iulia, altul care se bucura că vin la București, despre cum a fost acel început și cum a decurs acest deceniu. Hm…Sunt prea multe de spus. Dincolo de toate, îmi plutește sentimentul unei poveri, că n-am uitat pe nimeni dintre toți pe care i-am cunoscut și cred că nimeni nu m-a mai uitat niciodată pe mine. (V-am pus una lângă alta ultima mea poza de la un eveniment public, de dinainte de a pleca, în 2007 și două dintre ultimele, de la ultimul eveniment public la care am participat). Foto 2007: Mihai Lazăr și Foto 2016: Cristina Trifulescu.

Bunica

25 Martie 2017

Când vântul copacii îndoaie
Şi plouă, şi-i vânt, şi ni-i frică
Fugim la bunica-n odaie
Noi, două surori şi-o pisică.

Acolo e frig, şi-i tăcere
Divanul bătrân dintre uşi
Cu vechile lui lăicere
Ne-aşteaptă cu cărţi şi păpuşi.

Bunica ne iese-nainte
Cu zâmbetul cald de bunică
Hei! Care mi-a fost mai cuminte?
Fetiţele ori tu pisică?

Otilia Cazimir – Bunica

Facebook – spațiul monologurilor

15 Martie 2017

Interesante vremuri trăim. Prietenii de-o viață care se rup de la un fleac, oameni care nu comunică între ei, invidii care au escaladat și au atins cote paroxistice și deasupra a toate –jocul interpretării, cu al său efect de bumerang.  Deși mulți știm cât neadevăr este în realitatea virtuală, în ceea ce vedem peste gard (în alte curți/pagini vecine) continuăm să interpretăm, iar asta pentru că este mai lesne așa.

Virtualul și, în special, Facebook-ul au devenit o formă soft de lene și amânare a comunicării reale. Este mai lesne să te uiți în ograda (pagina) celuilalt și să tragi concluzii finale sau să absorbi vorbele scrise, fără să mai ceri lămuriri sau să întrebi ceva suplimentar. Este suficient ca „Ceva” să fie într-un fel, pentru că „Altcineva” așa a scris pe Facebook. Se crează deci o primă confuzie, aceea că o afirmație a cuiva întrunește părerile și crezurile acelei persoane în totalitate și într-o formă neajustabilă, în care o întrebare n-ar fi binevenită.

Dacă faceți un simplu experiment, întrebând persoana care decide să afișeze o afirmație de genul „rău e să fii prost…” spunându-i „la ce te referi, spui asta în general sau la o situație anume?”, persoana care a „postat” în cele mai multe dintre cazuri fie n-o să răspundă deloc, fie n-o să fie sinceră.

Acest fapt te duce cu gândul la faptul că Facebook nu este doar un spațiu al monologurilor, ci și unul în care adesea prietenii sau cunoscuții din viața „offline” își plătesc polițe. De pildă, cel care postează „rău e să fii prost” știe că receptorul său a primit mesajul și asta e tot ce contează pentru orgoliul celui care trimite. Prin afirmația simplă, cu caracter general, l-a insultat „în public”, chiar dacă fiecare se afla singur într-o încăpere, la momentul în care insulta a fost transmisă și receptată.

Afirmația n-a fost o simplă insultă virtuală, pentru că aceea s-ar fi putut desfășura direct pe email sau pe messenger, dar ar fi solicitat asumare. Pe Facebook asumarea unei opinii, ghilimelele sau alte aspecte care țin de o amprentă personală, pot lipsi și acest lucru să nu reprezinte o vină. Se trece deci simplu de la asumare la insinuare și asta lovește mai dureros. Se întâmplă astfel ca unele postări să aibă efect de hazna. Cineva este vizat dar, în lipsa menționării adresantului, mirosul urât este resimțit de toți și nu sunt puțini cei care pot crede că afirmația i-a vizat pe ei. Sunt victime colaterale ale interpretării.

Deși o afirmație care a scopul să insulte n-are cap și n-are coadă, pentru că publicul format din utilizatorii care citesc respectivele cuvinte este privat de menționarea unui subiect clar, ea îi rănește pe cei care se simt într-un fel sau altul legați de persoana care postează. Așa s-au creat un alt alt efect de Facebook, acela că persoana este tot una cu opinia pe care o exprimă. Dacă împărțim și pe categorii ale felurilor postărilor, o să constatăm că diferențele de simpatie în politică sau fotbal pot duce la ruperea unor relații vechi din viața reală, doar pentru că se face acest tip de identificare și ce nu este ca mine este împotriva mea.

Am remarcat la o parte din Generația Z, spre exemplu, un fenomen. Foarte  mulți nu vorbesc între ei, nici pe Facebok, nici în vața reală (acolo unde bonjour-ul din Interbelic e luat de hello-ul actual). Cei mai mulți n-au, din păcate, nici măcar opinii neexprimate cu privire la viața socială (unii nici nu știu dacă își pun problema existenței unei astfel de vieți offline) preferând să se izoleze în mesaje prescurtate și simboluri pe Whatsapp sau să se conecteze la căști, unde își creează propria realitate, care îi ține departe de pericolul altor tipuri de mesaje. De fapt, purtate exagerat, căștile devin o celulă umblătoare, cu care persoana „se îmbracă” ostentativ, în unele sitauații, tocmai pentru a nu fi deranjată.

Au apărut practic niște fenomene izolaționiste așa cum sunt: căștile, „capul în telefon”, evitarea contactului vizual, lipsa formulelor de politețe sau a inițiativelor spre un minim dialog, subiecte de complezență, evitarea abordării părții personale.

În foarte multe dintre situații, mulți dintre cei care, fiind parte a unui grup, aleg să nu participe nici măcar cu o urare de la mulți ani sau de mulțumesc la o ocazie, eveniment cu relevanță pentru un semen. Se tace. Se stă într-o latență comunicațională care parcă așteaptă un conflict, la care grupul să se manifeste crescendo, într-o formă care seamănă cumva cu Distribuția lui Gauss.

 

Fenomenul moraliștilor de conflict

 

Moraliștii de conflict sunt aceia care nu citesc textul unei postări sau o fac în mod superficial, dar care devin foarte activi în conflictele iscate la partea de comentarii din subsol. Aceștia înfloresc de bucurie când se iscă o dispută și, poziționându-se de o parte sau de alta, nu pierd nicio ocazie să țină morală de tip insultă, autorului care a avut curajul să-și asume o părere. Acesta este într-adevăr un fenomen nou, pe care numai la cei din Generația Z l-am văzut: să ții morală cuiva, insultându-l, de exemplu: „nu este frumos ce ai făcut arogantule și lașule, prostule, te excludem”.

Dar asta se întâmplă de regulă numai în comentarii, pentru că o să întâlniți la foarte mulți un absenteism sau un non-combat, rezultate ale lenei de a citi sau de a valoriza, de a lua în seamă orice este în afara „muzicii” pe care și-au setat-o în căști.

Tocmai de aceea cred că Facebook (camuflat comunicațional în formula „rețelele de socializare”) a devenit un spațiu al monologurilor, în care fiecare își etalează emoția mai pe tarabă sau sub tarabă, în timp ce mulți alții vin doar să se uite. Unii activ, alții ca prin sticlă, într-o rutină a scroll-ării.

Și tocmai de aceea cred că trăim vremuri încărcate de o anumită tristețe, în care indirect-ul și insinuarea sunt unelte de luptă virtuală.

 

București, 15 martie 2017

Flaviu Predescu

Pericolul unei singure oglinzi

10 Martie 2017

Dacă un prieten îi face cunoștință prietenului său bun cu o altă persoană și, în ceva timp, cel căruia i s-a făcut cunoștință schimbă priviri cu subînțeles cu persoana cea nouă, în detrimentul (interpretabil, firește) celui care a inițiat crearea legăturii, ce sentimente ar trebui să-l încerce pe întâiul?

Sau dacă între doi prieteni foarte apropiați, un terț străin spune lucruri despre unul dintre ei celuilalt, iar cel căruia i se spune, discerne dacă spune sau nu prietenului său bun ce a zis terțul, mai este sau nu prietenie corectă din partea celui care ascunde?

(Dar dacă cel care a ascuns motivează că, în interpretarea sa, dacă ar fi spus, consecințele ar fi fost nefavorabile prietenului sau lor trei, în ansamblu, este apărat de dreptate sau nu?)

Apoi, ar mai fi și alte întrebări. Cum ar trebui să se comporte cel care atunci când știe că a făcut eforturi să schimbe la el însuși comportamente din trecut, este pedepsit cu distanțare sau acuze tocmai atunci când luptă să se schimbe?

Care sunt limitele prieteniei adevărate? Poate fi indiferent un prieten bun în fața suferinței altui prieten? Sau oare o prietenie nu începe să moară abia când apare nepăsarea sau auto-împotrivirea de a mai lupta sau a o împrospăta, a celuilalt, pentru că acela, găsindu-se în contexte comode, consideră drept fără rost strădania de a-și mai lupta pentru prietenul său.

Pentru unii oameni, în viața asta, ești doar un zero, iar ei țin să îți spună asta chiar și în scris. O fac fie că vor să te lovească, fie că nu realizează ce vorbesc și atunci aruncă vorbe, ca și cum ar da convulsiv din picior în fața unei dureri. În schimb, alții, te fac să te simți ca un zero, dar asta vine și din percepție, pentru că tu ai investit în ei mult.

Cu cât trece timpul, iau în calcul o concluzie care mi se țese în minte, întocmai ca o pânză de păianjen: aceea că în generația mea se ascunde o generalizată boală sufletească. Ea se manifestă ciudat. Ce remarc, la o primă vedere, prin studiul calitativ, superficial științific, dar nu lipsit de argumente, a trei din patru subiecți observați. În fiecare situație, variabila „partener intim” a schimbat comportamentul masculului din cuplu(me included in the research).

Variabila „partener intim” a sporit într-un fel diferit agresivitatea acestuia, nu printr-o stimulare directă, ci prin confirmarea ideii de stabilitate. Într-un singur caz, din cele patru observate pe termen lung, variabila „partener” nu a radicalizat agresivitatea partenerului. Cum s-ar putea explica asta? Atât timp cât te afli în căutarea „iubirii” (a unui partener compatibil) ești nesigur și dispus să faci concesii. Fie că este vorba despre „renunțări controlate” în detrimentul altor câștiguri sau, culmea, renunțări/ derogări de la valori adânc sedimentate, pentru bucurii imediate, trecătoare, a căror recurență cere  cu lejeritate încălcarea unui principiu solid. Mai simplu spus, ai nevoie de sex dar suporți umilințe pe care în mod normal nu le-ai fi suportat cuiva non-sexual. Iar ca „recurență”, cu cât mai repetată nevoia bazală sexuală, cu atât subiectul încalcă o valoare care în alte contexte n-ar fi încălcat-o.

Încurcate sunt căile Domnului. Și atunci de ce am avea, mulți dintre cei născuți în intervalul 1970-1985, o astfel de problemă? Probabil că este cea mai privată de comunicare sexuală generație. Sunt mulți tineri care s-au născut în acest interval și care au eșuat emoțional de mai multe ori până să ajungă la o anumită stabilitate sau care au atins o stabilitate a la Pirus. Stabilitatea pentru unii dintre bărbații acestei generații a însemnat și multă renunțare sau conștientizarea renunțării. Menținerea altor tipuri de oglinzi, diferite de oglinda stabilității, se pare că nu avea cum să facă bine. Acea stabilitate, firească prin ce însemna, cu atât mai mult cu cât drumul spre ea a fost anevoios, venea ca un rod al căutării sau al norocului dar se șubrezea în fața concurenței altor oglinzi, controlul percepției fiind la tine. Le-am putea spune păreri sau puncte de vedere diferite, dar tare îmi este că reacția față de concurența propriilor oglinzi/ percepții, poate fi o fatalitate (uneori chiar violentă) chiar dacă și celelalte îți aparțin, dar te pot arăta din când în când mai defavorabil decât oglinda care în sfârșit te arată în cele mai multe dintre zile la fel, adică într-un mod pe care tu ți-l dorești.

Tind să cred că destul de rănită de căutări, generația mea a ajuns la concluzia că este de preferat acea oglindă care pune capăt singurătății (și nu e un mod greșit de a gândi) dar că mulți dintre noi am început să tolerăm foarte greu alte tipuri de oglinzi, diferite de cea care ne aprobă. Și de multe ori, nici nouă nu ne plăcea ce vedem în această oglindă. O versiune mult prea furioasă sau defensivă, în anumite situații, ne enerva și ne făcea să-i cerem să ne spună, nu ceea ce ne dorim să auzim, ci adevărul. „Dar ai și alte oglinzi în jur, care te-ar putea ajuta să te echilibrezi și culmea, că o altă oglindă din casă, nu e împotriva oglinzii tale principale, ci doar o completează. S-ar putea ca acea oglindă să te arate mai frumos, chiar atunci când tu, anxios, te temeai că o să-ți arate cine știe ce defect și o să-ți influențeze și propria-ți percepție și-o să te simți urât, crezând că așa te vor vedea și ceilalți”. Dar noi distrugem inconștient oglinzile care ne diferențiază și o căutăm și ne bucurăm de cea care ne place cel mai mult. Avem control asupra ei, putere de prezicere.

Nu știu dacă mai există la Rădești o oglindă la care și bunicul prefera să se bărbierească (deși cred că era singura pe care o avea la îndemână) care indiferent cum ai fi fost, te arăta frumos. Forma ei era de pentagon, cu două găuri prin care se petrecea un șnur și era agățată de un cui din perete. Duminica dimineața, atunci când bunicul se bărbierea, era dată jos, căci nu era mai mare decât o icoană și era rezemată de o cutie de lemn în care se găseau alte chestii pentru bărbierit. În adolescența mea plină de coșuri, mă bucuram că oglinda respectivă, în care credem cu tărie mai atenua din rănile feței. Când mă vedeam în altele, care nu se sfiau să mă arate așa cum credeau ele că e corect, iarăși mă necăjeam și tânjeam după oglinda bunicului. Contează mult să ai o oglindă preferată dar parcă devine trist când prin ce asupra căreia te-ai oprit îți schimbi priviri cu subînțeles, cu tine însuți, împotriva propriei tale persoane, alta decât cele două care se privesc.

Uneori suferința e bună, e sanitară, e împrăștiată în mai multe oglinzi dar tot ea îți aduce lumină în ochi, din mai multe părți, atunci când singura oglindă pe care o preferi te mai arată și trist. Stă în puterea, noastră nu doar de a lăsa diversitatea propriei imagini să vină la noi, ci de a o căuta și a o cultiva.

 

București, 9 martie 2017

Țeapa soarelui

8 Martie 2017

image

„Dire Straits – Brothers In Arms”

2 Martie 2017

Păi da

23 Februarie 2017

image

**

20 Februarie 2017

Ajută-mă Doamne,
Fă-mă să fiu cu tine,
Fă-mă soldatul tău
(Sunt pe lume,
Oameni care nu m-au mai iertat
Niciodată)
Intră în chilia lor
Şi spală-i în locul meu pe picioare
Ia chipul meu
Şi leapădă-mă apoi de orgoliu
Fă-mă să mă trezesc dimineața
Cu toți împăcat

Un deceniu la București

13 Februarie 2017

Luna viitoare se împlinesc 10 ani de când m-am mutat, fără arme și doar cu un mic bagaj, la București. M-am mutat definitiv, cum obișnuiam să mai zic în scrieri, deși nu mă văd îmbătrânind altundeva decât în Rădești.

Îmi aduc aminte perfect cum a fost. Am mai scris tangențial despre plecarea mea în Capitală, în eseuri, mai ales în „Chezășie pentru libertate” și în special în.: „Cele două iubiri ale mele” și „Ce am avut și ce am pierdut”. Cum eram la acei 26 de ani, abia împliniți, ce planuri aveam, cum percepeam „transbordarea” de la tot ce făcusem până atunci la ceea ce urma să încep să devin.

Iar acum când mă uit, nu îmi vine să cred când îmi amintesc, văd parcă invers, câte urma să trăiesc, ca o istorie care de azi curge spre acel prezent, felie cu felie, cu bune și rele. Dacă iau, la primul gând care îmi vine în minte, emoția aceea, faptul că îmi venea să plâng, că trebuia să plec din Alba Iulia, când abia mă acomodasem cu adevărat acolo, e straniu. Deja aveam o gașcă cu care jucam fotbal în fiecare săptămână și îmi plăcea.

Apoi, abia începusem să mă duc mai des la bazinul olimpic și  începeam să mă acomodez cu gândul că n-am să mai plec niciodată. Asta până într-un 13 februarie 2007, când m-a sunat un domn să-mi spună să mă pregătesc să vin. Eram în vestiar, la sală. Sunase telefonul și l-am auzit, am fugit și am răspuns. Apoi am revenit în sală și am dăruit tricoul de fotbal,  pe care purtam, cu linii albe și roșii, unui coechipier. I-am spus că așa îmi place mie să fac un cadou atunci când la rândul meu primesc ceva de la viață. Așa am făcut de fiecare dată când am primit ceva, am dat repede, sub prim impuls, un obiect la care țin, ceva material, cu adevărat prețios pentru mine, cuiva din imediata mea apropiere. Așa cum, în general, atunci când am de comunicat o veste foarte bună, întreb invariabil: „hei, ce ai visat azi-noapte?”

Îmi aduc aminte cum am dat acel tricou de fotbal cu tot dragul din lume, visându-mă în compensație în costum, într-o sală de ședințe și purtând la mână același ceas pe care îl port deja de 12 ani. Nu mă gândeam atunci, în vestiar, la visul realizat al premiilor revistei pe care urma să o creez și să o conduc dar și la multe alte situații. Nu doar că se întâmplase cum am visat, ba chiar viața mi-a dat cu mult mai mult decât atât.

Îmi aduc aminte de tristețea lui Radu, pentru faptul că urma să plec și iată, în pofida anilor care au trecut, am rămas neschimbați și prin încercări, am devenit mai prieteni. Apoi, îmi aduc aminte de ziua aceea, când am ajuns, în care m-am dus cu Cătălin la un restaurant de lângă blocul lângă care stăteam și nu-mi venea să cred cât de plin era acolo. De acele femei care primeau flori, fapt care m-a impresionat mult, lucruri  pe care le-am mai scris. De garsoniera albă, cu paturile separate, pe care peste ani am transformat-o și apoi imortalizat-o în poezia „După mine” – „Oare cum va arăta garsoniera mea după mine?” Nici garsoniera nu era a mea și, la vremea respectivă, nici eu nu eram atât de mult cum sunt azi, al meu.

Apoi, da…îmi amintesc multe. Vara lui 2007, o liniște suspectă, care urma să anunțe transformările care urmau să vină. Prin Aiud, împreună cu trei prieteni buni, regăsiți, reîntregiți și dornici de a inhala cât mai mult din viață. Era o bucurie decentă, cea pe care o trăiam și noi, ca niște oameni cărora le venise rândul să se regăsească. Și nu aveam încă nicio altă formă de putere care să ne facă aroganți sau să ne distanțeze, în afara prieteniei și a viselor. Asta aera tot ce aveam mai de preț. Ne unea speranța și noul, care ni se ivise în cale.

Îmi amintesc, din primul an de București, orașul. Nu îl puteam înțelege. Vag reconstruiesc în minte scheme, ajutat de felurite reprezentări și situații, de Gara de Nord, privită dintr-o altă perspectivă. Culmea, deși e locul din trecutul respectiv, pe care îl am cel mai proaspăt în minte, rememorez cum am mers o dată pe lângă ea, cu o mașină, în care eram cu niște colegi și știu că m-am mirat văzând-o. Nu înțelegeam puzderia de drumuri care șerpuiau în toate părțile, nu puteam cuprinde, de parcă pe mine s-ar fi făcut un experiment forțat de „studiul orientării geografice”. Unde naiba sunt, ce să fac acum, mi s-a întâmplat adesea să mă întreb în primul an „de” București.

Și au mai fost…Obișnuit să mă duc la gară cu taxi sau cu 133 și să dau pe feluritele costuri de întreținere sau călătorie tot ce câștig, țin minte cum am vrut să-i dau unui coleg de treabă, care mă  dusese la gară, banii pentru călătorie. Era vineri. Mă grăbeam să mă duc la Cugir. Darius, nepotul meu, avea 2 ani. Andreea nici nu era născută. Ajuns la Gară, am băgat mâna în haină s-i dau colegului cei 10 lei cuveniți. Iar el cred că s-a prins de stângăcia mea și a zâmbit. Era vară…toate mi se iertau, iar pentru altele urma să fiu pedepsit, mult mai dur decât mă așteptam, dar așa trebuise.

De ce am rememorat toate acestea? Nu știu. Împins de amintirea celor zece ani care s-au scurs. De verile și de poeziile care s-au ascuns printre ele. Cu tot ce am cunoscut, căci mult am cunoscut și totuși foarte puțin, depinde cum privești. Dar asta-i frumos la viață, că și în izolare înveți multe și arta răzbate printre crăpăturile celor mai strașnice ziduri și tocmai pe unde se așteaptă toată lumea mai puțin, iese o floare, hrănită de o lacrimă de ploaie sau mai știu eu ce.

Și cred că putem cădea de acord că privite în urmă, toate încercările vieții par suportabile și necesare, iar privind înainte, nu doar că totul poate însemna un risc și un motiv de frică, dar chiar tindem să temem mai mult decât e cazul. Deci, ce putem face?

Au trecut zece ani, cu atâtea și atâtea vești, unele bune și altele rele. Cu ai noștri așteptându-ne și hrănindu-ne, întrebându-ne și noi spunându-le câte și mai câte. Au trecut. Nu vreau să mă gândesc la anii care vor veni altfel decât am făcut-o și până acum. Cu optimism și nostalgie dar mereu cu un surâs amar în colțul gurii. Știu că mi-a fost dat să mă maturizez de timpuriu și să îmi fac prieteni, pe care apoi să îi pierd sau să îi redescopăr, sau să plec de nebun în sâmbăta Păștilor, singur spre București, și să mă opresc în acel cimitir al soldaților necunoscuți, undeva pe dealuri, înainte de Brașov, ca apoi, seara, să mă duc la slujbă singur. Să înfrunt răul, când, abia ce-mi terminasem rugăciunile, atunci, în noaptea de înviere a lui 2014, când o namilă s-a oprit în fața mea și a zis: „te omor, hai să ne batem!” și l-am ocolit cu sufletul tremurându-mi și am coborât în grabă Dealul Mitropoliei, ca apoi, după nici trei luni, să urc în grabă Dealul Cotrocenilor, spre Facultatea de Psihologie. Și am tot construit și am tot dărâmat, ca apoi să văd printre ziduri și în priviri – lumina.

 

 

București, 13 februarie 2017

 

 

Scrisoarea unui poet către un tânăr frumos și liber

7 Februarie 2017

Unii dintre tinerii din Piața Victoriei, numiți de mass-media și „Tinerii frumoși și liberi” ar putea lua în calcul să se înscrie în partidele politice parlamentare și mai ales în PSD. Spun asta în nume personal, desigur, pentru că la foarte mulți dintre ei am văzut și păreri echilibrate, lipsite de ură sau trimiteri jignitoare la persoană. Cred că sunt destui care au mers acolo pentru a da un mesaj de normalitate și un fel de „hello!”  civic, social și politic.

Alex este unul dintre aceștia. Un tânăr om de afaceri pe care l-am cunoscut la facultate și am aflat de pe pagina lui de Facebook că merge la proteste. Tânărul studiază și psihologie, tind să cred că din rațiuni care țin mai mult de vârful piramidei lui Maslow. Prin muncă, baza piramidei pare că și-a asigurat-o. Cu toate astea, în plan civic cred că este conștient că una sau mai multe ieșiri în stradă nu rezolvă cauza unor probleme. A învățat în anul 2, la Psihologie socială, despre „fenomenul de contagiune” și în mod sigur știe că un grup poate fi manipulat chiar și conținând 95% oameni de bună credință. Cum se întâmplă asta? În cazul acesta, prin mascarea unor teme ascunse ca resuscitarea politică a cuiva, sub cupola unor teme generale, adevăruri universal valabile, ca: „să fie mai bine în țară”, „să nu mai fie corupție” și apoi cu o țintă pusă pe o autoritate care este considerată responsabilă pentru blocarea acestor deziderate sociale. Înainte de orice se caută un pretext credibil, uneori se speculează greșeli prostești.

De unde vine în principal energia susținerii unor astfel teme revendicative? În foarte multe situații, aceasta își are originea în omeneasca tensiune interioară, provocată fie de nevoia de dreptate, fie de cauzele mai multor nemulțumiri personale. Când vine vorba despre politică și implicare, Alex strâmbă însă din nas și îmi spune că „va apărea cândva o alternativă ” pentru că, să te înscrii în actualele partide și a lupta din interior, solicită, „prea mult efort pentru el și…nu merită”.

Îi spun totuși că politica bună este despre cultură, răbdare și efort. Ca orice lucru de calitate, dragă Alex. Acest tip de activitate cere idei, rezistență la efort și negociere cu oamenii și cu greutățile vieții. Rezolvarea acelor situații care pun probleme reale atât indivizilor cât și comunităților. Politica adevărată nu este doar despre a arăta cu degetul înspre alții și a-i eticheta ca vinovați, ci este despre a arăta cu degetul mai întâi spre tine și a te întreba ce ai făcut pentru ceilalți, din ce nu era obligația ta să faci și totuși te-ai străduit altruist să faci. Deci, s-ar putea ca evaluând-o ca activitate, la prima vedere, activitatea politică, să nu merite. În acest „ecosistem social” totul este însă important. Începând cu atitudinea față de aruncatul mucului de țigară pe geamul mașinii, până la cum vor arăta pădurile țării peste 50-60 de ani, atunci când mulți dintre cei care luptăm pentru asta azi, nu vom mai trăi.

Și atunci, care ar fi soluția? Să dărâmăm toate clădirile care s-au construit înainte noastră, fie că sunt bune sau rele, și să construim unele noi, sau să fim parte conștientă și rațională a acestui proces și să menținem ce e bun, chiar dacă este vechi. Realitatea ne obligă să realizăm că toți suntem atât biologic cât și politic în aceeași barcă. Numai dialogul și acceptarea celorlalți semeni (indiferent de vârsta lor!), cu bunele și cu relele lor, ne pot ajuta „să ducem barca într-un port sigur”.

Cred că momentan suntem prinși în reflexul de a îndrepta o greșeală cu o altă greșeală, iar asta ne va face să batem pasul pe loc până la o nouă și adevărată trezire. Dragul meu Alex, țara e și pe mâinile tale, iar unii dintre voi ați arătat direct, alții doar prin prezență, că adevărata opoziție politică stă în atitudine și în a fi undeva, atunci când trebuie. Dar ce veți construi dincolo de proteste și forme soft de intimidare, adică prin sacrificiu, răbdare și cultură? Ce veți construi, chiar dacă nu vă va aduce un rezultat imediat sau un profit anume? Gândește-te bine la asta sau peste 1, 5 , 10 ani „îmi” vei ieși iar în stradă motivând că tu ți-ai făcut jobul bine la…job și asta îți dă dreptul să intimidezi/ dărâmi politicul, strângându-te în grup.

 

 

Flaviu Predescu                                              București, 7.02. 2017