2019. La Colegiul Național Iulia Hașdeu

13 februarie 2020

Muzeul National al Literaturii Române
Colegiul National Iulia Hasdeu
vineri, 17 mai 2019, ora 11,00
FIPB = POETRY – FACE TO FACE
Lecturi publice si dialog cu:
Juan Carlos Abril si Albert Mestres (Spania)
Moderator: Flaviu Predescu si Luana Stroe
Profesor coordonator: Dorica Boltasu Nicolae

 

Mai, 2019, la Colegiul Național Iulia Hașdeu, cu doamna profesor Dorica Ileana Nicolae (coordonator pentru activități educative, școlare și extrașcolare). Reprezentam Muzeul Național al Literaturii Române la o întâlnire a unor scriitori spanioli cu elevii Colegiului. Foto: Dan Vatamaniuc

A nins la București

6 februarie 2020

Am ajuns la concluzia că, cu cât scriu mai însuflețit file de jurnal, cu atât nu mai scriu public. Aș vrea, în debutul scrierii mele, să clarific ceva. Faptul că ajungi prieten cu cineva pe Facebook nu te face de la sine obligat să-i dai și like-uri. Chiar dacă el, până are un interes sau până își consumă niște emoții, te potopește cu atenționările lui de tip – „hello” îmbrăcate în „like”. Tind să cataloghez drept obrăznicie, de pildă, așteptările de „reciprocitate” ale unei persoane care nu știa cum să se bage în seamă cu mine și după ce s-a văzut lăudată de un mini-grup de zgomot și înălțată pe socluri de abur, acum se îmbufnează în tăceri vitregite de reciprocitate. Și câte astfel de persoane nu sunt? Am prieteni extraordinari cu care nu mă „călăresc” cu like-uri și la care țin foarte mult. Și reciproca e valabilă. Așa că celor care așteaptă să primească, iar în loc să se bucure de ce primesc, suferă pentru cel care nu le confirmă (procedura formală și de multe ori nesinceră) de „like” – le răspund cu titlul unui cântec de BUG Mafia: „Cândva am fost la fel de prost ca tine”, adică și eu procedam/ interpretam la fel. Hai să trecem în faza a doua, cea a maturității pe Facebook, și să lăsăm like-urile să fie orientate spre postare și spre valoarea materialului postat și nu spre persoană și pentru antrenamentul menținerii în grațiile sau în atenția cuiva.

Așa. A nins la București. Este o știre. Dar nu una negativă, ci una pozitivă. A nins pentru copii, care s-au bucurat, cu glasurile lor cristaline. I-am auzit trecând pe lângă o curte cum își dădeau indicații de joacă și cum se bucurau. Printr-un gard am văzut chiar un om de zăpadă lângă care un copil cu salopetă de iarnă și fular se perinda fericit. Dar ce să vezi? La trecerea de pietoni de la intrarea pe Calea Victoriei dinspre Piața Victoriei (cândva acelei zone i se spunea – capătul Podului Mogoșoaiei dinspre Șoseaua <Kiseleff>) un polițist de rutieră dirija circulația. La un moment dat un pieton, n-aș vrea să-l descriu, se apucă și înjură. Când vede că nu se întâmplă nimic pentru că înjură, țâșnește de pe margine drumului spre partea pe care mă aflam și mai bagă niște înjurături. Spre el venea un bolid care aproape că l-a luat pe sus. A scăpat la mustață.

I-am spus: domne, ești inconștient? Și-a văzut de drum bodogănind. Încurajată de comportamentul acestuia, o babă cu pretenții de doamnă s-a apucat să vocifereze spre polițist: ce ne ții domne atâta, nu vezi că înghețăm? Eu știam că acel semafor ține și fără polițist o infinitate și mai știam că la București, cel puțin, indicațiile de circulație se dirijează prin stație. După puțin timp, polițistul oprește circulația mașinilor și invită pietonii să treacă. Ce credeți că face baba de oraș, cu geacă modernă, subțire, dar călduroasă, cu romburi? Se duce la polițist, se bagă în zona lui personală și îi zice cu ochii căscați de sub bărbia lui: mie cine p… mă-tii îmi plătește acum „înghețarea”? Da, ați auzit bine. Băiatul, mai tânăr ca mine cu vreo zece ani, n-a zis nimic, s-a uitat în altă parte. Aproape că era să o iau eu de geaca modernă și să o întreb cum își permite? Dar nu se încheie aici povestea. Un metru mai fac și, pe trotuar, un bătrân (tot de oraș) se căznea să sară peste o baltă. La toate trecerile erau bălți de la zăpada care, topindu-se, curgea dinspre mijlocul drumului (logic) spre margine. Și îl aud pe bătrân, țipa din toți bojocii: ce p… mă-sii face primăria, lua-i-ar și facu-le!” . Și atunci am stat și m-am întrebat, nu cine, ci ce sunt acești bătrâni agresivi și expirați, care n-aveau nici plase sau sacoșe la ei, să zici că mureau de foame, nici bolnavi grav nu păreau? Nu sunt oare aceștia niște foști tineri cât se poate de needucați, care generează o agresivitate fără precedent? Și oare greșesc eu când n-am considerat vârsta niciodată un criteriu pe care respectul le solicită? Cu ce ești mai bun dacă ești bătrân și nesimțit? Înțeleg slăbiciunile vârstei, sensibilitatea care apare și multe altele.

Dacă a fost o necesitate ieșirea, de ce nu acceptați și ideea de iarnă, cu toate problemele ei? Apoi, nu știu cum naiba am ajuns pe grupul de Fb „Cetățean sector 6”. În 6 locuiesc dar, ce să vezi, acolo unii puneau niște poze cu niște brazii feerici care erau plini de zăpadă și scriau: ei, cum e domn’ primar? Așa e că nu sunteți în stare de nimic? Sau una, scria la 8 dimineața, tocmai după o noapte de ninsoare: „se circulă cu 5 la oră!”. Eu, care aveam o întâlnire planificată de 3 săptămâni, la care știam sigur că voi merge cu mașina, mi-am anulat planul și am mers cu mijloace de transport în comun (cu autobuzul și tramvaiul am mers perfect) și luam în calcul să merg chiar pe jos.

Venind spre casă, m-a alinat glasul acelor copii care se bucurau de zăpadă și își vorbeau cu însuflețire. Aș mai fi zis dacă nu era pâine în oraș, dacă îngheța apa, dacă nu puteau merge salvările, dar, dragi frustrați, am realizat că o parte din iadul pe care îl trăim zilnic vi se datorează cu vârf și îndesat. Iadul este când cel din proximitatea ta te face să vezi viața în negru doar pentru că el e gol și lipsit de Dumnezeu pe dinăuntru.

A nins deci la București. Copacii arată superb. Căcații de câine s-au mai spălat, dizolvat sau au fost astupați. Chiar ieri am călcat în unu’ pe Calea Victoriei, preocupat fiind să fac o fotografie Palatului Cantacuzino (în care ființează Casa memorială George Enescu). Așa că… la București zăpada înseamnă foarte mult pentru mine. Nu vă lăsați, oameni buni, nu vă lăsați amărâți de felurite recipiente pline cu rahat. Nu mai au salvare. Singura salvare este binele dat de exemplul propriu și fuga de tot felul de nenorociți care par normali și chiar respectabili.

 

București, 6 februarie 2020

 

 

 

 

Interviu pentru București în 5 minute

27 ianuarie 2020

S-au împlinit recent patru ani de la tragedia de la Colectiv. Ați scris un roman dedicat victimelor – „Perechea dragoste, perechea moarte”.

Tragedia de la Colectiv a lăsat o rană comună în inimile multor români și mai ales a bucureștenilor. Romanul a rezultat ca o consecință literară a unor trăiri pe care le-am avut în legătură cu cele auzite. Este în bună parte produs de construcție care a necesitat multă răbdare și documentare. Știam că este un subiect sensibil dar am riscat.

Inspirația mi-a venit abia la doi ani după incendiu, când prietenul unei fete care murise în clubul Colectiv  s-a sinucis. Acest fapt m-a impresionat foarte tare.

 

Care au fost reacțiile primite în urma acestei surprinderi literare a ceea ce s-a întâmplat la incendiului din club?

 

Reacțiile au fost felurite. Cele mai multe au fost favorabile, romanul fiind receptat favorabil de către critica literară și premiat de Uniunea Scriitorilor din România cu titlul „Romanul anului 2017-2018”. Am simțit că trebuie să scriu ficțional pornind totuși de la ceva adevărat și am creat o poveste. Eu am surprins starea de depresie a unui personaj mai degrabă decât să reproduc ceea ce știam cu toții de la știri. Oricum, timpul cam șterge din amintiri și asta este și rău, este și bine. Așa suntem făcuți. Este bine ca undeva pe un raft să existe o carte, o poveste care să surprindă ceva foarte similar cu povestea acelor tineri dar altfel, dintr-o altă perspectivă.

 

Care sunt reperele tragediei de la Colectiv pe care cartea încearcă să le fixeze în conștiința colectiv(ă)?

 

În planul exterior poveștii de dragoste romanul transmite ideea că o nenorocire nu este atât consecința unei fapte de moment ci rezultatul unui mod toxic al unora de a se raporta la societate. Mă refer aici la ceea ce numim la modul general „sistem politic” și rămânem blocați la niște șabloane de funcții. Ignorăm însă detaliile comportamentale, tipologiile umane pe care le tolerăm și chiar le susținem direct sau indirect, prin acțiunile dar mai ales prin inacțiunile noastre. Mă refer la așa-ziși „oameni de treabă”, la „treacă-meargă”, la „hai să-l ajutăm, săracu…” sau la „merge și așa…”.

Societatea stă bolnavă prin modul acesta de a vedea lucrurile, cu oameni înghesuiți fără noimă într-un spațiu mic, cu artificii neverificate, cu „pune-le cum zic eu, nu cum zic instrucțiunile!” sau cu „i-ai mai ușor cu controlul” și genul acesta de mentalitate. Romanul izbește în genul acesta de mentalități.  Mulți dintre noi ne otrăvim în primul rând prin modul în care ne raportăm unii la ceilalți, abia apoi prin decizii directe, voite. Nu prea avem grijă de cel de lângă noi sau de ce vine după noi.

 

Ați vorbit cu supraviețuitori?

Chiar recent am vorbit cu unul dintre ei. Un băiat pe nume Mihai, care fusese cameraman în acea seară. L-am întâlnit pe Calea Victoriei. Mi-a spus că e revoltat că a verificat personal și că nu s-a rezolvat problema locurilor pentru arși în spitale. Chiar îmi zicea „doamne ferește de vreun cutremur, va fi o nenorocire!”.

 

Ce anume au învățat din acea tragedie, care sunt de acum înainte reperele lor personale pentru viață?

 

Cred că aproape toți cei care au trecut prin tragedie au rămas cu traume serioase, atât sufletești cât și fizice. Probabil că cei mai optimiști au reușit să se adapteze noii realități în care i-a adus viața de atunci și până astăzi. În supraviețuitori avem niște oameni puternici dar care sunt cel mai probabil stăpâniți de o tristețe absolut justificată.

 

O carte, un rând, apoi o vorbă contează atunci când spun un adevăr, ați declarat recent jurnaliștilor. Istoria acelui moment tragic, descrisă în carte, ajunge și la Casa Filipescu-Cesianu, din componența Muzeului Municipiului București. Deci ce se întâmplă în acel loc menționat de dvs în carte?

Da, așa este. Personajul Laur (personajul principal al romanului „Perechea dragoste…”) se întoarce de la cimitirul Străulești, unde era înmormântată iubita lui pierdută în incendiu și iese de la metrou de Piața Victoriei. Trece pe lângă Casa Filipescu-Cesianu și știind de existența Muzeului Vârstelor se gândește că este un muzeu apărut după incendiu (după cum s-au petrecut lucrurile și în realitate, Muzeul Vârstelor nu exista în 2015). La vremea când am scris romanul, 2017-2018, nici nu mi-am pus problema, întrucât inserarea Muzeului Vârstelor în narațiune a venit natural. Vizitasem deja de două ori expoziția și îmi rămăsese în minte astfel că imaginându-mi itinerariul am vizualizat superba clădire și m-am referit la ceea ce se află în interior.

Cât au fost împreună, aceste două personaje (Laur și Roberta) au fost îndrăgostite de tot ce înseamnă Bucureștiul frumos, teatre și muzee, străzi Iar Laur, trecând pe Calea Victoriei are acest gând – „dacă Roberta ar fi apucat să vadă Muzeul Vârstelor”.  Cât de mult i-ar fi plăcut Robertei să vadă Muzeul Vârstelor, își spune, apoi înșiră câteva piese muzeale din interbelic. Romanul are câteva repere literare și în general culturale importante, printre care și Muzeul Vârstelor. Așa am simțit să scriu, din impuls, impresionat fiind de Muzeu și de felul în care este organizat.

De ce v-a plăcut primul muzeu de antropologie urbană din România?

Îl felicit pe domnul director Adrian Majuru pentru această expoziție minunată. Este o raritate. Cred că mi-a plăcut atât de mult pentru faptul că este în total acord cu persoana de care este vizitat. Când intri în muzeu și începi să vezi și să citești îți dai seama treptat, dacă faci un mic exercițiu de conștientizare, că de fapt tu ești atunci parte din el. Totul se întâmplă în acel moment și e de ajuns să te privești într-o oglindă și să te întrebi: cine sunt? Care e rolul meu pe lumea asta? Cum ar fi fost fizionomia mea dacă nu făceam ce fac de atâta amar de vreme?

 

Cum a decurs experimentul legat de închiderea contului de Facebook pe care îl aveti? În ce s-a transformat timpul pierdut prin scrolare?

Am avut o tentativă de a-mi suspenda contul dar n-m rezistat foarte mult. Mi-am dat seama că era o utopie să încerc să mă auto-izolez. Iubesc să comunic, astfel încât am rămas activ pe Facebook și Instagram.

 

Rețelele sociale si muzeul. Cum vi se pare, se potrivesc?

Da, cred că se potrivesc și am văzut că muzeele comunică bine pe Facebook și bine fac. Poate nu de acolo vin cei mai mulți vizitatori dar vin și de acolo. E important să fie, iar omul când se conectează trebuie să găsească și muzeele. Muzeele, în marea lor parte sunt prezente, postează fotografii frumoase, organizează expoziții, conferințe, unele sunt transmise chiar live. Este important. Acesta este viitorul. Viitorul va însemna conectivitate.

Ce înseamnă de fapt vizita la muzeu și cât este ea de importantă pentru viața noastră?

Muzeul Municipiului București are o ofertă deosebită. E de ajuns să mergi la Muzeu și apoi să cauți și să citești despre ce ai văzut. Să continui un pic vizita. Am scris în ultimul an 3 articole despre frații Minovici doar după o simplă vizită la Muzeul Minovici. M-am documentat, am început să citesc despre uriașa contribuție pe care au avut-o Ștefan, Mina și Nicolae Minovici în medicina românească. Cred că managerii de muzee din România au înțeles foarte bine că nu se află după o tejghea în relația cu vizitatorii și că ei trebuie armonizați cu expozițiile. Fără această legătură mesajul se pierde. Vizita la muzeu este o evadare. O vizită poate echivala cu câteva cărți citite. Vizitele trebuire reluate și cărțile bune recitite.

 

Depresii

29 decembrie 2019

îmi trăiesc tradiționala
depresie de Crăciun
bântuind pe străzi pustii
mă delectează autobuzele goale
cu mânerele lor suspendate
galbene și moi

sânii tăi tresaltă printre glasuri
de colindători
stors de muncă soțul, ca un ren
te bucură două minute
(parcă te văd cum îti pică fața
și ți se scurge surâsul
nu-i nimic, e ok, îi spui)

și nu mă bucur când îmi povestești
empatizez cu el
mi te și imaginez cum îl execuți
ca pe o piesă
când va reîncepe lucru’

am fost la pedichiură, îi spui
o prietenă mi-a dăruit eșarfa, îi spui
(tu-ți nația mă-tii, îmi spun)
n-ai fost nevastă-mea, că te urcam pe pereți

bietul om…habar n-are
chiar dacă de o viață
„mâncă” alături de tine
un sac de sare

nu trebuie să știu
căci îmi imaginez
cum ții bărbații calzi (cu mesaje)
când să se răcrască
îi întorci ca pe clătite
ce să fac, bine

în fine…

25.12. 2019

Acum 7 ani…

10 decembrie 2019

image

Expoziție „Generația pierdută”

7 decembrie 2019

image

image

image

image

image

Chiar dacă am prins un fel de final pe nișa asta, am organizat împreună cu o colegă, la Biblioteca Centrală Universitară, o expoziție a Generației Pierdute și a Cercului literar de la Sibiu. Am ales doar câteva nume reprezentative ale generațieu. Sunt scriitortorii care s-au născut în jurul anului 1920 și care și-au amânat debutul literar din cauza venirii comunismului la putere.
(Ideea expoziției mi-a fost inspirată de o discuție avută cu Daniel Cristea-Enache.)

În vitrine sunt expuse cărți ale următorilor scriitori:

Ion Caraion (24 mai 1923 – 21 iulie 1986) – Jurnal; Carte despre Bacovia; Poezii

Geo Dumitrescu (17 mai 1920 – 28 septembrie 2004) – Poezia generației albatrosiste; Versuri; Jurnal de campanie; Aș putea să arăt cum crește iarba; Nevoia de cercuri

Constant Tonegaru (26 februarie 1919 – 10 februarie 1952) – Plantații;; Steaua Venerei;

Dimitrie Stelaru ( 8 martie 1917 – 28 noiembrie 1971) – Nemoarte; Cei din lună; Cetățile albe; Ora fantastică

Alexandru Lungu (13 aprilie 1924 – 24 iunie 2008) – Ninsoarea neagră; Îngerul și îngera;

Ben Corlaciu ( 6 martie 1924 – 15 iunie 1981) – Tavernale; Moartea lângă cer; Cazul doctorului Udrea

Ștefan Aug. Doinaș (26 aprilie 1922 – 25 mai 2002) – Cartea mareelor; Lamentații;

Radu Stanca (5 martie 1920 – 26 decembrie 1962) – Dona Juana; Versuri; Teatru;

Ion Negoițescu ( 10 august 1921 – 6 februarie 1993) – Straja dragonilor; Scriitori moderni; Analize și sinteze

Patriarhii

6 decembrie 2019

image

Mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române: Miron Cristea (+1939), Nicodim Munteanu (+1948), Justin Moisescu (+1986) și Teoctist Arăpașu (+2007). 
P.S. Mormântul celui de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina (+1977), se află în biserica „Sfânta Treime” a Mănăstirii Radu Vodă din București.

Foto: F.G.P. , 6.12. 2019

Cartea anului 2019 – Uniunea Scriitorilor din România

5 decembrie 2019

Ieri, la Uniunea Scriitorilor. Începând din stânga mea: Nicolae Prelipceanu, Dan Cristea, Alex Ștefănescu, Angelo Mitchievici, Răzvan Voncu, Cristian Pătrășconiu, Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Sorin Lavric și Daniel Cristea-Enache.

Foto: Horia Gârbea

Înotând contra curentului în decembrie

3 decembrie 2019

Decembrie – luna în care mulți o luăm razna și în care nevrozele sau vechi răni ne năpădesc. Atunci ajungem să avem tot felul de comportamente inexplicabile. Știu că am mai scris despre asta. Cred că e vorba de o chestiune arhetipală și mai ales de conflicte nerezolvate care, cu prilejul ultimei luni din an, ne ies prin pori. Vechi impulsuri reprimate sau îngropate (fără slujbă) ies la suprafață sub formă de răspunsuri comportamentale mai agresive, cărora noi le punem simpla etichetă de răutate. Dar nu e musai răutate, căci iată, un tânăr țipă pe stradă în gura mare trecând pe lângă o biserică și noi zicem că e rău, că-i deranjează pe cei care se roagă. Nu este neapărat așa, căci dacă am ști ce are n-am mai blama lipsa lui de autocontrol. Poate îl doare burta sau mama îi este bolnavă ori poate o amintire îi tulbură liniștea interioară, până și o carență educațională nu-l face vinovat total.

Aș zice că decembrie e o lună în care vorbesc „inconștientele” mai mult ca oricând. De ce? Nu cred că știu exact dar pot bănui și am mai scris câte ceva în „Cei singuri de Crăciun” și în alte eseuri. În decembrie se declară arhetipal, dar se și înnoiește uriașa lozincă a fericirii impuse pe care unii chiar o trăiesc, alții o mimează și o altă categorie este agresată de această presiune care încearcă să generalizeze o emoție, o stare: fericirea! Cum să faci așa ceva? Unuia i se întâmplă ceva rău, altul e bolnav, cineva trăiește niște justificate îngrijorări sau altcineva suferă. Nu trebuie să fim nici de 1, nici de Sfântul Nicolae și nici de 24 sau 25 decembrie sau de 31 spre 1 ianuarie fericiți la comandă sau în contexte ideale. Se poate să nu primim cadourile pe care ni le dorim sau lucrurile să se întâmple fix invers de cum ne așteptăm. Unde este însă „biroul” de PR al propagării acestui mesaj? Unde altundeva decât în arhetip. Trăim deci efectele unei mecanici care încearcă să impună un sentiment social al bucuriei. Este mai mult decât o emoție care se risipește ca o mână de nisip.

Așteptările celor dragi în aceste zile de bilanț (tacit, semiconștient) sunt ca noi să împlinim dorințele celorlalți sau măcar să ne comportăm corespunzător. E o perioadă a condiționărilor de cândva: „dacă ești așa vei primi așa”. Apoi șocul: nu există! Ambele niște inexactități perceptive la care mulți proști de care avem parte în viață contribuie. Unii dintre „egali”, cum li se zice în psihologie. N-ar fi tocmai rea o materie numită: Tehnica raportării la simboluri. Cred că aș putea-o preda.

În ultimă instanță tot ce putem face este să nu stricăm bucuria celorlalți prin răutăți survenite din starea noastră interioară. Prea lesne căutăm fericirea în afara noastră. Nu înseamnă că obligatoriu ea se află în interior și gata, ce e afară nu mai contează și nu ne mai influențează. Din păcate mai multe nefericiri sau tristeți interioare, care într-un fel s-au cronicizat, sunt summumul interacțiunilor umane care răspund în expresii și în comportamente deficitare. De unde și expresia aproape tradițională: „nefericiții aceia.” Așa că în decembrie, pentru că facem mai multe monologuri decât dialoguri, ajungem să vorbim singuri. Noi credem că vorbim unii cu ceilalți dar noi rostim vorbe care în multe cazuri nu găsesc nicio rezonanță în mintea sau în sufletul celuilalt.

Ce ar fi de făcut? Aș schimba urarea: „Sărbători fericite!” cu „Un decembrie cât mai autentic!” Și ar mai fi ceva, sunt tot felul de activități alternative. Deși nu va fi ușor pentru că arhetipul acesta, bată-l vina, pare a fi ca Luna. Influențează starea „mării” noastre interioare, a substanțelor creierului și a întregului nostru univers. Ajungem de ne simțim rău și nu știm de ce. Părerea mea, fără să vreau să dau sfaturi, este că mersul contra curentului ar fi soluția. Bunicul meu de la Rădești, Salcă Nicolae (tata Chițu) când m-a învățat să înot mi-a spus să încerc cât mai mult cu fața înspre Aiud. Rădeștiul era în aval și deci trebuia să înot contra curentului.

Celor care se simt rău în perioada asta eu le pot da doar povețe care au funcționat la mine. Restul și le va găsi fiecare după cum crede în acest înotat contra curentului. De pildă la mine a funcționat să caut filme plângăcioase la care să mă uit singur și să „smiorcăi” fără să-mi fie rușine. Luna decembrie a anului 2012 a fost cea mai grea lună pe care am trăit-o din punct de vedere psihic, dar au mai fost și altele. Apoi tot din „familia” mersului contra curent face parte și spargerea de convenții.

Nu, singurătatea nu este o rușine, cum nu este nicio rușine să te suspecteze ceilalți că e dubios că e al doilea sau al treilea an când vii la Revelion singur (fără un partener). Mai bine așa decât cu cineva care să-ți mănânce zilele sau cu care pur și simplu să nu te potrivești. De asemenea nu trebuie nici să colinzi dacă nu îți vine și nici să pui brad cu luminițe dacă te deprimă. Chiar dacă ai sentimente duale, nu te du pe la părinți în vizită dacă nu simți sută la sută să o faci, chiar dacă pe frontispiciul prejudecăților stă dăltuit: Crăciunul/ Sărbătorile se petrec în familie! (Dar dacă sunt prea multe răni, dacă totuși nu sunt căi de iertare ce faci?)

Dacă simți toate acestea nu înseamnă că e obligatoriu să-i faci pe cei din jurul tău care se bucură de ele, să simtă ca tine. Asta e, vorba tatălui meu într-un context: „Când nu-ți convine ceva mai bine te uiți în altă parte și gata”. La el se poate să fi fost un sentiment de negare a unei realități crude. Poate fi și asta o soluție cu condiția ca acolo, în altă parte, unde te uiți, tu să decizi că te uiți și unde te uiți. Acolo să fie universul tău sau evadarea ta și poate un început de drum. Nu înseamnă că negi o realitate utilă ție dacă te uiți în altă parte, în timp ce becurile din instalațiile puse la balcoane clipocesc . Poate negi doar o realitate forțată social, cel puțin din punctul tău de vedere care nu te simți bine în ea, în contextul tău de viață din acel moment.

Așa că poate dacă mergi pe străzi pe care n-ai mai fost și dacă ai chef fotografiezi chestii banale, cum ar fi un burlan din care se scurge un firicel, o stradă obișnuită sau o rablă ninsă., s-ar putea să te simți mai bine. Chiar dacă mulți vor face „ce se cere” sau „ce dă bine”, tu fă ce-ți place. Urlă dacă îți vine, dă-i mesaj unei persoane care îți palce și încearcă, cu gândul că nu va fi tragedia vieții tale dacă te respinge. Viața are ușițe și ușițe, iar mersul contra curentului aduce beneficii nesperate. Evident că nu întotdeauna e bun, dar de acest fapt îți vei da singur/ singură seama. În convenții sociale, când starea ta sufletească nu e bună, funcționează perfect.

Un decembrie cât mai autentic îți doresc, cititorule. Sau dacă vrei: pace, chiar dacă pare o expresie învechită sau deja asumată. Pace ție, cititorule, poate dărâma anumite efecte negative pe care anumite arhetipuri le-au lăsat asupra noastră.

Decembrie îmi pare luna care ne lasă „în chiloți” din punct de vedere emoțional. Nu pe toți, dar cei care suntem astfel lăsați trebuie să ne îmbrăcăm cu ceva care să ne țină de cald. Cu ce anume? Fiecare va decide mergând contra curent și ignorând „gura” sau așteptările lumii. În fond „gura lumii” nu există. E doar un cor de voci înghesuite în supraeul nostru care au cam început să răgușească. Lasă, frate, că ne descurcăm noi și fără gurile astea… La greu vom merge contra curentului.

 

București, 3 decembrie 2019

 

1 decembrie 2019

1 decembrie 2019

Ziua Națională a României este, în egală măsură, ziua fiecărui român. Greu de spus în cuvinte ce înseamnă dragostea de țară. De regulă contrastele sunt cele care ne fac s-o simțim: plecările din țară, competițiile sportive și uneori comparațiile economice. În rest, în pofida acestei zile cu încărcătură simbolică aparte, noi românii suntem prea des prinși în cercul vicios al răutății unuia față de celălalt.
Am văzut de atâtea ori cum o răutate a fost răsplătită cu o altă răutate reflectată în lucruri mici dar care contează mult în economia unei zile. Un claxon total aiurea a fost răsplătit cu un alt claxon făcut din răutate față de un alt om, care la rândul lui, enervat, a trecut pe roșu sau a înjurat un pieton, care tot la rândul lui și-a certat copilul. Apoi, o răsteală la un ghișeu l-a făcut pe un „contribuabil” să meargă la un alt ghișeu și să se răstească la rândul lui la cineva care era poate pregătit să-i zâmbească. Nu în cele din urmă, o muzeografă sau o bibliotecară a privit-o ca pe o concurentă pe noua colegă venită și a început să o sape și s-o bârfească. După un timp aceasta a plecat și acolo unde s-a dus nu și-a mai arătat niciodată adevăratele sentimente, tocmai pentru a nu mai putea fi săpată și rănită.
În mult prea multe cazuri românii sunt răi unii cu ceilalți. Sunt răi cam pe toate „platformele” pe care se întâlnesc: la ghișee, la pompă, la locul de muncă, la coadă, în mijloacele de transport, pe Facebook sau te miri pe unde viața le mai creează spațiu pentru interacțiune. Nu sunt puțini nici cei buni, dar sunt tot mai supuși unor agresiuni venite din partea mediului, iar răutatea ne transformă și ne face circumspecți. Ca români, aceasta stare ne face să băltim într-o apă nici caldă, nici rece sau să începem să considerăm răul ca fiind ceva firesc și binele o excepție care mai degrabă devine amuzantă.
Am spus și în alte mesaje că Ziua Națională a României nu este „un program artistic sau militar”. Ea nu trebuie confundată nici cu o paradă militară și nici cu un joc de artificii. Ziua Națională este un moment de sărbătoare care poate că ar trebui să semene cu sentimentul pe care îl ai la ziua ta de naștere.
Fiecare o sărbătorește din perspectiva rolului său în țară. Armata într-un fel, politicul în alt fel și restul oamenilor se raportează la ea fiecare după cum crede și simte. Cele două mari entități au fiecare instrumentele lor. Armata își arată tancurile și bate pas de defilare, politicienii organizează concerte și tarabe cu fasole și cârnați, biserica face slujbe, iar oamenii se bucură sau nu de toate acestea.
Ce ne rămâne dincolo de programul zilei? Dincolo de grupuri de Messenger, în care suntem adăugați și în care ni se spune la mulți ani? Cred că ar trebui să fie o zi ca un prilej de ajustare personală a noastră cu țara. Dacă pentru „tăntica” de la ghișeu e doar „o liberă” atunci fii sigur că până la următorul 1 Decembrie te va mai răni atitudinal și deci marcarea zilei în sine în raport cu toată lumea n-are absolut nicio valoare.
Ziua Națională trebuie trăită ca pe propria zi de naștere, cu o bucurie personală și cu o amintire și un gând bun pentru jertfa amărâților care au murit pentru țară, stând în prima linie și punând punct vieții lor abia începute pentru că așa li s-a ordonat. Nu a fost o inițiativă personală mersul la război, iar moartea în prea puține cazuri. Pentru a avea o țară mai mare și mai unită, mai liberă și mai neatârnată, cei din mediul politic au decis că trebuie mers la război. Cei din armată au executat, căci așa este în firescul lucrurilor, politicul să decidă, iar armata să execute. Nu Averescu i-a ordonat lui Ferdinand, ci invers, nu Generalul Iancovescu lui I.C. Brătianu, ci invers și așa mai departe, până în zilele noastre. Armata nu va trebui să facă niciodată politică, indiferent de armă: infanterie, geniu sau informații.
Urez românilor la mulți ani, cu sinceritate și doresc să fim tot mai buni unii cu ceilalți.