Plăcerea (?) nemulțumirii

Am observat la unii oameni un obicei de a vorbi despre ceea ce nu le place. Și m-am gândit că n-am abordat niciodată această temă.

Mă interesează care sunt cauzele psihologice.
În general, ei nu vorbesc despre ce nu le place în raport cu o acțiune pe care sunt nevoiți să o respingă, ci aproape că își caută subiecte de conversație despre lucuri care nu le plac.

Au auzit despre ceva care e…cumva și nu le place, un oraș nu le place, o țară nu le place, un actor nu le place, un film nu le-a plăcut, vremea nu le place, ce văd pe Facebook sau Instagram nu le place, felul în care sunt ceilalți nu le place.
Oare cum ar putea fi ajutați acești oameni să iasă din hățișul supărărilor?

Am văzut că este și contagioasă această atitudine de nemulțumire. De regulă, se molipsesc oameni de bună credință care iau opinia acestora ca pe ceva rațional. Când colo, aproape că nu e nimic rațional în comportamentul și opiniile nemulțumiților.
Este ceva între obicei și mecanism de apărare al eului, dar încă nu înțeleg foarte clar ce.

Poate că au și dreptate, poate că respectiva țară e doar urâtă, poate că respectivul oraș e doar  groaznic, poate că filmul a fost un eșec, poate că X e un actor prost, dar frecvența nemulțumirilor și a neplăcerilor față de tot ce se află în jur, mă pune pe gânduri.

Oare nu experiențele lor în raport cu anumite filme, țări, persoane, oameni sunt deteriorarate de propriul climat sufletesc? Apropo de starea de bine despre care se spune că vine din interior.

Nu contest absolut deloc faptul că anumite țări, orașe, persoane, filme au hibe. Unde nu sunt? Dar, cum bine spune Jorge Luis Borges în Fragmente dintr-o Evanghelie apocrifă:
„Nefericit cel ce plânge, fiindcă a dobândit jalnica deprindere a plânsului.”

Nu cred că au o viață ușoară acești oameni, dar nici nu caută să o schimbe sau, în orice caz, nu cu instrumentele potrivite.