Orfani de surâsul lui Toto

Viața e o muncă de Sisif. În vara acestui an, când am publicat ultimul volum de poezii, i-am dat titlul „Sisifica resemnare”. M-am gândit la eroul mitologic, care pedepsit de Zeus, căra mereu un bolovan în spate spre un vârf de munte. Când ajungea sus, bolovanul se rostogolea la vale, făcându-l să o ia de la început. Mereu și mereu la fel.

În dragoste, în viața de zi cu zi, la slujbă, în relația cu ceilalți, întâlnim de foarte multe ori această temă. Ne dorim ca lucrurile să fie cumva, dar ele își urmează cursul, iar noi, cu încăpățânare, o luăm de la început, Le reașezăm, le punem în ordinea în care vrem noi să fie și apoi, le modificăm din nou, crezând că până la urmă vor rămâne cum ne dorim…

Mi se pare potrivit să încep scurta mea scriere despre Toto, cu o poveste.

Două lucruri mă leagă determinant de el. Primul s-a petrecut în vara acestui an, iar cel de-al doilea, în 2005.

Nu mai știu dacă era iulie sau august, când am fost cu Radu la „Retro” să bem un pahar cu vin. O împrejurare a făcut ca un ospătar să ne supere. Imediat, a apărut ca din pământ, Toto. A analizat ce se întâmplă, doar din limbajul nostru nonverbal și apoi din scurtele replici. Ne-a dat dreptate și apoi, cu un surâs de om care a plecat de jos și intuind de ce ne-a supărat presupusul ospătar, ne-a invitat la el la masă. Vroia să repare greșeala angajatului său. Era și un bun prilej de apropiere între noi, pentru că, deși ne știam de ani buni, n-am stat niciodată la un pahar.

         Cele patruzeci de minute petrecute împreună cu el, au fost un mare câștig. Am tăcut și am ascultat, căci Toto avea multe de spus. A pornit de la covrigii pe care îi vindea în cețoasele începuturi de viață și de repetatele tentative de a fugi în Germania, în debutul anilor 90. Totul era o poveste, în care eroul ei, Toto, era lovit și o lua de la capăt, era dat înapoi, dar el se ridica și își continua drumul, fără să-i pese de greutăți, mereu cu sentimentul că într-o zi va reuși.

         După ce l-am ascultat, am plecat acasă zâmbind. A zâmbit și el, mulțumit că a reparat greșeala mai tânărului său angajat, dar mai ales, pentru că îi plăcuse să istorisească niște lucruri determinante ale vieții sale, lucruri prin care dacă nu ar fi trecut, nu ar fi ajuns ce era.

         A doua scurtă poveste care mă leagă de el, este din anul 2005. Pe atunci îmi făcusem un solar la țară, pentru a începe o afacere cu legume. La prima ploaie puternică, solarul meu s-a prăbușit sub greutatea apei care s-a strâns pe el.

Îl făcusem greșit, convins fiind că nu va reține apă. Soarele însă a modelat nailonul și i-a făcut „burți”. Picăturile de ploaie s-au strâns și sub greutatea apei, construcția și visul meu, s-au prăbușit.

Când m-am dus într-o sâmbătă să seamăn castraveții, solarul stătea „răpus” asemenea unei idei. Am plâns în hohote. Nu îmi venea să cred că ceva, la care am muncit atâta și în care pusesem mult suflet, era una cu pământul. Țevile, nailonul, sârmele, totul fusese cumpărat nou nouț din banii ăia pe care îi primim ca sprijin tradițional de la prieteni, cunoscuți și familie, pentru a putea începe viața.

Am luat-o de la capăt și am reconstruit solarul. De data aceasta mai bine și mai decis să-l fac să reziste. În scurt timp, solarul era pus pe picioare și castraveții erau semănați. Nu mă mai temeam că se va prăbuși.

Vara, culegeam primele roade. Sar peste multele etape cu greutăți și piedici și ajung la momentul în care nemaiavând unde să dau castraveții, căci piața îi lua la sub-preț, am venit la Cugir.

L-am contactat pe Toto care avea aprozar. Mi-a cumpărat castraveții dându-mi banii pe loc. A fost mană cerească, pentru că abia mai avusesem bani de benzină. Mai mult decât atât, mi-a propus o colaborare pe termen lung. L-am întrebat de câte kilograme are nevoie și mi-a răspuns că are nevoie și de 1 tonă periodic.  Eu, care îi adusesem aproape 100 de kilograme(și mi s-a părut mult) am pufnit în râs. El mă privea surâzător, dar nu simțeam că mă ia la mișto sau că mă subestimează. Vorbea serios despre o afacere.

Anii au trecut. Eu am abandonat activitatea mea auxiliară. Am întâlnit alte piedici și am construit alte lucruri. Unele s-au prăbușit, altele nu.

Pentru Toto a fost la fel. Mereu și mereu a căutat soluția cea mai bună. Mereu și mereu ajutat de jumătatea sa, reinvestea câștigul pentru a mări performanța. Chiar asta îmi mărturisea acum doi ani când a deschis „Retro”.  Îmi spusese că vrea mereu să aducă ceva nou și că în afaceri succesul constă în a băga din banii pe care-i câștigi în dezvoltarea afacerii.

Așa este în toate, mi-am spus atunci în gând. Trebuie să cauți ca succesul pe care l-ai avut, să fie pus în slujba unui nou proiect care îl continuă pe cel vechi. Dacă nu faci asta, riști să te împotmolești,captiv unor încercări.

N-am vrut să scriu despre Toto un eseu plângăcios. Ar fi dat din mână cu gestu-i caracteristic și ar fi surâs. Surâsul său l-a făcut să fie un om fără dușmani.

Am vrut să scriu despre el ca despre un cugirean puternic. Un exemplu pentru ceilalți cugireni prin ambiția sa. Această ambiție l-a făcut să reușească și i-a dat puterea să fie un model.

A ridicat mereu ștacheta, iar cei care fac acest lucru, sunt opriți adesea într-un mod violent de viață. Nu știm care sunt adevăratele rațiuni. Ce putem însă ști sigur este ceea ce am văzut. Că în viață, dacă te ții de un vis, el se poate îndeplini. Dacă ai un proiect, el se poate realiza. Dacă lupți pentru ceea ce dorești, imposibil să nu se îndeplinească.

Scrierea mea parcă n-are încheiere. Fragmentele ei parcă nu se leagă în totalitate. Acest lucru se întâmplă poate și pentru că e prea devreme să pot să încheg ceva. E prea devreme? Mai există devreme pentru ceva? De ani buni, aflăm că e prea târziu, mereu este prea târziu pentru oameni și fapte.

Adio, Toto! Sunt sigur că ne-ai fost luat din dorința lui Dumnezeu de a organiza mai bine Cerul. Nu-mi pot imagina altă discuție acum, acolo sus decât pe Dumnezeu, spunând: „privește în jos, uită-te cât au ținut la tine!” iar pe Toto surâzând și spunând timid: „nu m-am așteptat să fie chiar așa, mă duc că am treabă…”

București, 22 decembrie 2011

 http://www.youtube.com/watch?v=skk9vfoUJXc