Despre iubirile şi pasiunile mele

Are dreptate un prieten când spune că totul este în mintea noastră. Nu mai departe de acum câţiva ani, mă frământam sufleteşte pentru nişte frici care nu trebuiau lăsate să persiste. Dar ce ştiam eu? Eram un om care vroia să îşi rezolve problemele interiorului sufletesc prin diverse prezenţe fizice. Deşi suferisem, nu învăţasem din suferinţă. Repetam greşeli. Îmi menţineam percepţii greşite, în loc să caut să aflu care este cauza gândurilor mele apăsătoare. Fricile mă determinau să iau decizii în pripă.
Un alt foarte bun prieten foloseşte adesea formulele: „îmi place” sau „nu mă pasionează”, semn că maturitatea lui s-a rafinat atât de mult încât îl ajută să aibă percepţii cât mai corecte. Poate părea un truism dar modul lui de a gândi e dovada cu o biblică vechime că dacă te cunoşti bine pe tine, te poţi apăra de rău şi de suferinţă în primul rând pe tine. De-asta încă mă oftică amintirea unei „căcăcioase” care printr-o abilitate extraordinară a reuşit să-mi înşele, pentru scurt timp, e drept, percepţiile, şi să mă facă să cred că îmi transmite sincere coduri de iubire. A fost ultima dată când am mai pus botul. După acea experienţă şi după zeci de mii de oare consacrate cercetării iubirii, am ajuns la concluzia că dragostea este o chestiune de noroc. O potrivire nerostită a felurilor de a fi a doi oameni care se plac şi gândesc la fel.
Suntem o societate de „săritori în apărare” de profesie. Face unul o boacănă, se găsesc alţii, care realmente n-au nicio treabă, nici cu ăla, nici cu domeniul în care s-a făcut boacăna, nici cu cel care trebuie să corecteze prejudiciul cauzat de boacănă. Cu toate astea îi sar în apărare, pentru a-şi valida anumite reflexe paternaliste (chiar şi în cazul unor femei), pentru a-şi face un posibil aliat din cel care a făcut boacăna, pentru că este un bun prilej să-i arate celui care a suportat prejudiciul boacănei că ei îi sunt ostili.
Ce te faci însă cu nebunii? Cu aceia oameni care deşi respectă normele obişnuite de convieţuire, au sănătate afectivă şi mintală precare. Oameni care se mişcă liber în societate şi care iau decizii sau au păreri pe care şi le susţin cu convingere. Apropos de frecvenţa susţinerii cu convingere a propriilor puncte de vedere. Faceţi acest exerciţiu de monitorizare şi urmăriţi persoanele în funcţie de gradul cultural şi de nivelul intelectual pe care îl au. O să constataţi că tocmai cei mai frustraţi nu au îndoieli (din punct de vedere al mecanicii gândirii) când susţin cu fervoare puncte de vedere de foarte multe ori greşite. Omul cu bun simţ, intelectual sau simplu muncitor, nu va zgâria urechile celor din jur cu susţinerea pe ton sigur a părerilor sale. Într-o succintă concluzie pot spune că, de cei care pot cam puţin dar au o părere extrem de bună despre ei, mai bine fugi sau nu le ceri părerea. Ţine de o anumită dibăcie relaţionarea cu ei. Privind partea plină a paharului, aşa cum tot mesajul creştin ne îndeamnă, am putea spune că e un bun prilej de a ne testa capacitatea de comunicare, de răbdare şi de înţelegere a celor aflaţi în suferinţă.
Războiul pasiunilor. Ceea ce îmi place mie nu este împotriva a ceea ce îţi place ţie şi nici invers. Dacă se întâmplă să ne placă amândurora un lucru, avem un bun prilej să ne bucurăm şi să vorbim despre el. Dacă îmi conteşti o pasiune, doar pentru că nu-ţi place ţie, pot considera că ceea ce spui este echivalentul unei declaraţii de război. De ce? Pentru că eu trăiesc sufleteşte într-o lume frumoasă, pe care mi-am construit-o cu argumente de ordin estetic (literar, artistic, muzical etc) crezuri pe care tu, contestându-le, mă jigneşti. Cumva, dacă ar fi după tine, lumea mea n-ar mai exista, deci nici eu. De aceea, a gândi cu voce tare în ceea ce priveşte contestarea motivelor de bucurie pe care celălalt le are, este echivalentul unei uriaşe jigniri care nu-ţi va întoarce gânduri bune şi pace. Un astfel de comportament abuziv faţă de sufletul celuilalt nu va aluviona petale de trandafir în sufletul celuilalt ci va naşte noi nedreptăţi, pentru că el va fi natural determinat să caute inesteticul din ceea ce-ţi place ţie, pentru a te face să simţi aceiaşi durere. De-asta e bine să-i ocoleşti pe cei afectaţi sufleteşte, pentru că drumurile şerpuinde pot fi o salvare, o necesară amânare de conflict.
Cum să le mai explici necreştinilor despre bucuria luminii şi a cuvântului dacă părinţii lor i-au abandonat afectiv imediat după naştere. Într-un orfelinat al comunicării n-ai cum să creşti cu un anumit simţ al valorii iubirii faţă de oameni.
Spuneam într-o poezie pe care am scris-o la începutul lui 2010: „caut dragoste şi tu n-ai (de unde) să-mi o feri”. Fix acelaşi lucru se aplică şi în cazul celor cu suflete vide care, oricâte cunoştinţe ar acumula, tot nefericiţi şi singuri vor fi, pentru că instrumentul pe care îl cunosc şi de care se tem este răceala atitudinală. O hidoasă unealtă pe care şi ei o urăsc dar pe care o folosesc fără să-şi dea seama în relaţia cu ceilalţi.
Maică-mea avea dreptate când îmi spunea: „omul cu carte îşi anulează tot ce ştie printr-un comportament greşit”. Tocmai de aceea nu-mi dau seama ce simt. Poate că un fel de milă amestecată cu fracţiuni de ură şi dispreţ pentru cei care îmi lovesc pasiunile, unii chiar având obrăznicia curvească de a încerca să mă convingă că, un om care se pretinde de-un anumit nivel (adică eu), nici n-ar trebui să aibă acele pasiuni, pentru că valoarea lor estetică nu există. Ei, de fapt, nedându-şi seama că au devenit nişte simpli propagandişti artistici în războiul de o mie de secole în care se va frământa lumea.
Şi care va fi concluzia acestor războaie care vor transforma totul în moloz? Un trandafir pe care va cădea o rază de lumină. Dumnezeu va surâde şi va da din cap, asemenea prieten bun. Sunt şanse ca de unii dintre noi să-şi aducă aminte.

Bucureşti 21.12. 2013