Socrate spunea că pentru a realiza o viaţă bună există o regulă absolută: să te cunoşti pe tine însuţi. Aceasta este o sarcină uşoară. Santayana scria: „Nimic nu pretinde un eroism intelectual mai rar decât bunăvoinţa de-aţi vedea ecuaţia transcrisă”. Lord Chesterfield era poate prea satisfăcut de el însuşi când i-a scris fiului său: „Mă cunosc (nu e vorba de o cunoaştere comună, lasă-mă să ţi-o spun). Ştiu ce pot, ce nu pot, în consecinţă, ce trebuie să fac.”
Majoritatea oamenilor cred că posedă o intuiţie de sine bună. La diverse cursuri de psihologie, 96 % din studenţi au pretins că au o intuiţie medie sau mai bună decât media, numai 4% admiţând o deficienţă posibilă. Întrucât ne gândim la noi o atât de mare parte din timp este confortant să afirmăm că gândirea noastră este veridică – că într-adevăr ne cunoaştem.
Termenul intuiţie (adesea numit autointuiţie) provine din utilizarea în psihiatrie, conform căreia un bolnav mintal, care ştie că el (şi nu altcineva) suferă de dezorientare, i se atribuie intuiţie. Extinzând această utilizare la populaţia normală, putem spune că o autocunoaştere exactă este o dimensiune în care oamenii ocupă poziţii care merg de la o autointuiţie mare până la una mică sau care lipseşte total.
Autobiografiile oferă un studiu interesant în legătură cu acest subiect. Unii autori îşi fac un ţel, chiar o virtute din recunoaşterea defectelor lor şi îşi scriu confesiunile „în mod obiectiv” pentru a le citi lumea. Există şansa ca ei să păstreze unele sanctuare secrete faţă de ochii curioşi – chiar faţă de ai lui proprii. Sunt unele incidente de josnicie sau de ruşine care ar fi prea umilitoare pentru a le dezvălui sau chiar pentru a le privi în faţă. Şi, desigur, multe autobiografii sunt ceva mai mult decât autojustificări minuţioase.
Cum poate un psiholog să spună dacă un individ are sau un intuiţie? Conform unei vechi zicale, orice om are trei caractere:
1. Cel pe care îl are;
2. Cel pe care crede că îl are; şi
3. Cel pe care alţii cred că îl are.
În mod ideal, intuiţia trebuie măsurată prin proporţia dintre al doilea item şi primul, căci ceea ce crede un om că este, în relaţie cu ceea ce el este într-adevăr, oferă o definiţie perfectă şi un indiciu asupra intuiţiei sale. Practic, totuşi, este greu de obţinut o dovadă pozitivă despre ceea ce un om este în sens biofizic. De aceea, în cele din urmă, indiciul cel mai utilizabil devine proporţia dintre al doilea şi al treilea item – relaţia dintre ceea ce crede un om că este şi ceea ce alţii (mai ales psihologul care îl studiază) cred că este. Dacă omul obiectează că toată lumea, inclusiv psihologul, greşeşte în ceea ce-l priveşte, el nu poate fi combătut. Într-un asemenea caz evaluarea intuiţiei sale trebuie lăsată cerului.
Psihologii ştiu că există anumite corelative ale intuiţiei. De exemplu cei care sunt conştienţi de unele calităţi proprii antipatice sunt mult mai puţin înclinaţi să le atribuie altor oameni, adică se „proiectează” mai puţin decât cei care sunt lipsiţi de intuiţie.
De asemenea, persoanele cu o intuiţie foarte bună judecă mai bine pe ceilalţi oameni şi probabil că sunt acceptaţi de aceştia. Există, de asemenea, dovada că cei cu o intuiţie bună au, în medie, o inteligenţă relativ superioară. De asemenea, ne amintim că studenţii apreciaţi ca superiori în „normalitate” aveau o intuiţie superioară.
UMORUL. Poate că corelativa cea mai izbitoare a intuiţiei este simţul umorului. Într-un studiu publicat în care subiecţii se evaluau între ei în funcţie de un mare număr de trăsături, corelaţia dintre aprecierile pentru intuiţie şi umor a reieşit că este 0,88.
Un asemenea coeficient mare înseamnă fie că personalităţile cu intuiţie marcată au de asemenea o mare doză de umor, fie că evaluatorii mu erau capabili să distingă cele două calităţi. În ambele cazuri rezultatul era important.
Personalitatea lui Socrate arată strânsă dintre cele două trăsături. Legenda ne spune că la o reprezentare a piesei „Norii” de Aristofan, el s-a ridicat în picioare pentru ca auditoriul amuzat să poată compara mai bine faţa sa cu masca care intenţiona să-l ridiculizeze. Posedând o intuiţie bună, el era capabil să privească caricatura în mod detaşat şi să ajute gluma, râzând de sine însuşi.
Ce este atunci simţul umorului? Romancierul Meredith spune că este capacitatea de a râde de lucrurile pe care cineva le iubeşte (inclusiv, desigur, propria persoană şi tot ceea ce ţine de ea) şi totuşi să le iubeşti. Umoristul adevărat percepe în spatele unui eveniment solemn – el însuşi, de exemplu – contrastul dintre pretenţie şi realizare.
Simţul umorului trebuie distins net de simţul mai brut al comicului. Acesta din urmă este un apanaj comun al aproape tuturor oamenilor, copii ca şi adulţi. Ceea ce este considerat de obicei hazliu – pe scenă, în benzile comice, la TV – constă, de obicei, din absurdităţi, glume grosolane şi jocuri de cuvinte. În cea mai mare parte comicul constă în degradarea unui aparent imaginar. Impulsul agresiv este doar uşor deghizat. Aristotel, Hobbes şi mulţi alţii au văzut în această „glorie bruscă” a ego-ului propriu, secretul râsului. Legat de inteligenţa agresivă (care ia în derâdere pe celălalt) este râsul declanşat de ceea ce este picant, râs ce pare să se datoreze relaxării reprimării. Agresiunea şi sexul stau la baza a mare parte din ceea ce numim comic.
Un copil are un simţ ascuţit al comicului, dar rareori sau niciodată nu râde de sine însuşi. Chiar în adolescenţă tânărul îşi priveşte eşecurile mai degrabă cu o acută suferinţă decât râzând. Există dovada că oamenii care sunt mai puţin inteligenţi, care au valori estetice şi teoretice scăzute preferă comicul şi sunt lipsiţi de un simţ al umorului bazat pe relaţii reale de viaţă.
Motivul pentru care intuiţia şi umorul merg mână în mână este probabil faptul că la bază ele constituie un singur fenomen – fenomenul obiectivării eului. Persoana care are simţul cel mai complet al proporţiei în ceea ce priveşte propriile sale calităţi şi valorile îndrăgite este capabilă să perceapă dezacordurile şi absurdităţile lor în anumite situaţii.
Ca şi în cazul intuiţiei, aproape toată lumea pretinde că are un rar simţ al umorului. Aceloraşi studenţi care şi-au apreciat propria intuiţie în comparaţie cu cea a altor oameni li s-a cerut să-şi aprecieze simţul umorului. Nouăzeci şi patru la sută au răspuns că e la fel de bun sau mai bun decât media.
Stephen Leacock a observat aceeaşi vanitate. În My Discovery of England, el scrie: „Un interes special este întotdeauna ataşat umorului. Nu există o calitate a minţii omeneşti faţă de care posesorul ei să fie mai sensibil decât simţul umorului. Un om va mărturisi nesilit că nu are ureche muzicală sau gust pentru literatură sau chiar nici un interes pentru religie. Dar chiar aş vrea să văd omul care să anunţe că nu are simţul umorului. De fapt fiecare om este apt să gândească despre sine că e posesorul unui dar excepţional în această direcţie…”
E doar corect să afirmăm că până acum psihologii au avut prea puţin succes în măsurarea atât a intuiţiei, cât şi a simţului umorului. E vorba aici de regiuni mai subtile ale personalității – un teritoriu pe care sperăm că psihologii îl vor explora în viitor cu mai mult succes decât în trecut.
AFECTAREA. Opusul exact al criteriului pe care-l descriem este tendinţa unor oameni de a părea, exterior, drept ceva ce nu pot fi. Persoana afectată nu e conştientă că minciuna sa este transparentă sau că poza sa este deplasată. Am vorbit de înclinaţia adolescentului de a încerca să adopte tot felul de „identităţi”. Persoana matură, dimpotrivă, dacă nu joacă teatru în mod deliberat pentru distracţie, ştie că nu poate contraface o personalitate.
Este adevărat că majoritatea dintre noi încercăm să punem în valoare partea noastră cea mai bună şi chiar pretindem că avem virtuţi şi realizări care exagerează adevărul. Dar persoana matură nu lasă acest efort social să contrasteze prea serios cu natura sa adevărată. Intuiţia şi umorul ţin un astfel de egotism în şah.
……………………………………………………………………………………..
Personalitatea matură:
1) Va avea un simţ extins al eului;
2) Va fi capabilă să se raporteze cu căldură la ceilalţi atât în contacte intime, cât şi neintime;
3) Va avea o securitate emoţională de bază şi se va accepta pe sine;
4) Va percepe, va gândi şi va acţiona cu interes în conformitate cu realitatea externă;
5) Va fi capabilă de autoobiectivare, de autointuiţie şi umor;
6) Va trăi în armonie cu o filozofie de viaţă unificatoare;
Gordon W. Allport – Structura şi dezvoltarea personalităţii
Flaviu Predescu Blog poetic 
Lasă un comentariu