Nicolae Manolescu, așa cum l-am cunoscut

Nicolae Manolescu a fost un om cu un talent politic extraordinar. De regulă, atunci când se vorbește despre politică și despre propensiunea cuiva spre politică, mintea este tentată să fugă spre CV-ul funcțiilor administrative. Dar nu la aceste aspecte mă refer atunci când vorbesc despre talentul politic al domnului Manolescu, cu toate că a fost și președinte de partid, dar și parlamentar.

Capacitățile sale politice s-au reflectat, cum era și firesc, în întreaga sa carieră. Ca tânăr critic literar a știut să ocolească situațiile care l-ar fi putut compromite profesional, alegând a treia cale, în momentele cruciale de viață, căci un indicator al talentului politic este, desigur, pe lângă carisma personală și curajul de a practica jocul cu sumă nulă, atunci când este nevoie.

Din 1990, când s-a orientat la propriu spre o carieră politică, a reușit să separe activitatea profesională de cea literară, dând de înțeles că aceste două capacități nu se vor diminua reciproc, ci se vor sprijini. Poate că doar neșansa a făcut să nu ajungă în 1996 candidat la președinția României, în locul lui Emil Constantinescu.

A continuat să fie extrem de activ și a ocupat pentru mulți ani o funcție diplomatică extrem de importantă, aceea de ambasador al României la UNESCO, iar o bună bucată de timp, această răspundere s-a împletit cu cea de președinte al Uniunii Scriitorilor din România. A fost un nou prilej să-și arate talentul politic, știind să aleagă o echipă care să-l suplinească pe durata șederii la Paris și să acorde încredere unui mare poet și prozator, pe numele lui Gabriel Chifu. Așa l-am cunoscut eu pe domnul Manolescu, datorită acestui mare scriitor, care mi-a mijlocit o întâlnire cu președintele Uniunii Scriitorilor, într-un context complicat.  Se întâmpla în biroul din Casa Monteoru, pe când abia împlinisem 30 de ani. Pe un ton familiar, de parcă m-ar fi știut de o viață, domnul Manolescu mi-a expus motivul pentru care a dorit să ne vedem, convingându-mă să fac tot ce ține de mine pentru a-l sprijini să înțeleagă establishmentul statal pe care mărturisea deschis că nu îl mai cunoștea.

Probabil că și din această preocupare politică a provenit energia celui mai longeviv președinte al Uniunii Scriitorilor, încât a putut aborda cu atâta perseverență tema intereselor comune, dintre care limba română și educația au reprezentat o prioritate permanentă.

Printre multele amintiri care mă leagă de domnul Manolescu, cele mai semnificative sunt de la Colocviile Romanului Românesc Contemporan, mai ales în 2013, când am înțeles cum ar trebui să se scrie un roman, până la luna octombrie a anului 2019, când vestea că voi avea un băiat, pe care am primit-o în biblioteca Facultății de Litere a Universității din București, lucrând la medalionul „Manolescu 80”, m-a determinat să-i adaug băiețelului meu Nicolae, ca al doilea prenume. Mă bucur că i-am spus acest lucru și n-am cum uita acel surâs.

Din păcate, după pandemie relațiile dintre oameni s-au schimbat ireversibil. Teama care ne-a cuprins pe toți, ne-a făcut să vedem tot mai mult perioada de până în martie 2020 ca pe „good old days”. Ca atmosferă, diverse urgențe sau noi abordări editoriale au învins vechile amintiri și întâlniri, necazurile și anxietățile, altele decât cele pandemice, interferențele neavenite au dus la adevărata izolare, cea post pandemică, în care distanța fizică dintre oameni s-a transformat într-o înstrăinare. În acest context, lipsa de cuprindere a unora, poate înverșunarea, au ucis concentricitatea atât de necesară unui climat organizațional sănătos. Să o spunem franc, nici Nicolae Manolescu nu a fost ferit de anumite forme de intoxicare, iar a-l prezenta doar encomiastic ar echivala cu o insultă și o nedreptate.

În fine, din acești ultimi 13 ani, rămân cu nenumărate amintiri frumoase legate de domnul Manolescu. De la o lungă plimbare pe jos, prin Alba Iulia, la o vizită la un liceu bucureștean din Drumul Taberei, în care am mers împreună, pe când coordonam o astfel de activitate la Muzeul Național al Literaturii Române, apoi la foarte multe povești, în biroul domniei sale, întâlniri cu reprezentanți guvernamentali, duzini de poante și de întâmplări pe care mi le-a spus la diverse cine, discuții despre cărți și oameni, sugestii oferite, până la ultimele două prânzuri, unul din decembrie 2022 și unul din martie 2023, apoi o ultimă întâlnire, în biroul domniei sale. Totul s-a strâns acum într-un punct cosmic, rezumându-se la un cuvânt: amintire.

                                                                       Flaviu George Predescu

Text scris în martie 2024, publicat și în România literară